cotlon camuflat

să mă avânt câțiva centimetri pe zi încurajez cotloanele să-și ascută de umbra mea colții seara târziu ies din colivie stau la taifas cu morții mei înnădesc viața din os în os până spre dimineață când lacrimile prind miros de tămâie de fiecare dată mama cu năframa înnoptată pe cap cu o mângâiere pe frunte mă întreabă ce mai fac tac...mă străduiesc să par că sunt deșir o moarte fugăresc un plâns printre iertări desprind gura pruncului de sân și apoi oftez oftez spre orizontul nimănui să prind iluzia la urechea destinului prea surd să audă scâncetele din piatra în care mă prefac uneori că dorm spun „ bine ” și dinții nu mă mai încap...