dragostea aproapelui

două ore exacte am respirat împreună. trupurile deveniseră un plămân din care țipa dragostea. ne-am iubit cu toată dăruirea, am devorat pe rând, albul de alb, materia de materie, pântecul meu poartă pruncul neînfășat zămislit din vise, ca o pasăre sălbatică prinsă în capcană stai în mine, omule. n-am unde fugi… te las să mă locuiești fără să cobor la prima încercare. lumina urcă treptele șchiopătând câine lovit cu pietre, de ce aruncați domnilor, de ce ? nu recunoașteți dragostea aproapelui?