iată primăvara și-a descheiat mugurii
prin care sufletul mieilor neprihăniți suflă solfegii
munții coboară să se adape la izvoare
pădurile se întrec în ciocârlii
grădinile-s pe cale să
nu știu de ce zidurile astea se apropie
și oamenii sunt tot mai departe
deși locuim de-o veșnicie la același etaj.
încerc să urc.
capătul scării nu-l văd niciodată dar urc.
treptele devin
Þi-am scris de atâtea ori,
lacrimi reci de ploi
au înălțat rugii smeriți
niciodată nu le-ai văzut înverzirea
doar ochiul ofilit și brațul ciunt.
Fire de nisip au strălucit
în pagini
Bacovia privește în pământ
cu ochi împăienjeniți
în jurul lui
orașul
un cearcăn de lumină
prea violet
să îndure primăvara noastră
plouă întruna
plouă cu spume
un pumn de frunze
tânguie
un sâmbure de lumină îmi crește ...
uneori
împinsă de furie
alung amurgul
biciuind fiori neîmblânziți
ciuturi pline de așteptări
săruturile
își caută însetate rădăcinile
alteori
prin lagăre de dor amuțit
aerul trece prin sârmă ghimpată,
păpuși de ceară cu chip de om
umblă în haine vărgate,
hămesite de libertate tac și îndură.
presimțiri ca niște ulii flămânzi
se făcea că eram mugure
într-un pântec de mioară
lumea era străină și goală
doar fluturi de lumină
se zbăteau pe geana oarbă
și nimeni nu era
să prindă ghemul care
se rotea
se
cei care încă mai aveți mame, bucurați-vă!
strecurați soarele, duceți-le o rază,
o floare, căci nu știți când vine ceasul fără tihnă
și nu veți mai putea
decât
să aprindeți unei cruci o
aerul își târâie cușca de iepuri crescuți
să văd cum le tremură umbra
când luna își înfige colții-
sânge înăbușit de strigăt
privirea foșnește-
veveriță veșnic flămândă
printre pomii
Am știut chiar de atunci
de când cerul sub copitele lui m-a rostogolit
că în lume nu se umblă cu tălpile goale nici măcar prin omăt
urmele lăsate ar ademeni în grabă haite de câini
și-ar
în ape tulburi caută liniști demult apuse
obuze stau pe buza lumii
pruncii învață să cerșească
stropul de milă nu-i pentru orice
se împarte doar uneori
celor cocoșați de cruci și
trăiam într-o vreme în care oamenii erau atât de mari
că nu se vedeau casele nici copacii
câinii nu aveau nici un motiv să latre
vulturii se îngrămădeau să-și facă cuib pe umărul lor
munții se
Sergiu era un copil de spital
în fiecare zi înghițea același refren
"dacă îți iei medicamentele te faci bine și..."
minciuna creștea
mai întâi cât irisul ochiului
se strecura printre gene
a treia zi de Paști
mă găsește într-un autobuz aglomerat.
nu știu ce caut, poate fericirea.
cum care?
fructul acela furat din pomul altuia când ai la îndemână grădina.
deci, cum spuneam, autobuz
gânduri îngenuncheate
desfac neputința
în zbateri de fluturi captivi
lacrimi mustite în focul inimii
rostogolesc tăceri
pe crucea de piatră
timpul stă răstignit
clipa țipă
strivită de
numele ei nu are ecou se aude în mine
privește cu ochi ageri. în oricare parte s-ar întoarce se vede pe sine. ocean. oglinzi paralele. copil. mușcă un colț de pâine ca dintr-un sân sterp.
fără milă buzele au gustat beția de sub piele
un stol de vrăbii și cete de mânji se-ntrec
pe pajiște un anotimp răsfățat
de mireasma ciupercilor nebune face tumbe
căderea primului fruct din
marea deșiră coliere pe plaja somnoroasă încă
nu-i nimeni să adune șoapte
vântul aruncă silabe de nisip
diminețile se scriu ca notele
pe un portativ doar de stele știut
lumina
se coc propoziții se îndepărtează prepoziții
și pielea de pe suflet se jupoaie ușor
vorba a devenit bisturiu
fără anestezii se fac intervenții laser
criteriile se introduc intravenos
pentru
neobosită șoseaua aleargă
durerea crește
rupe orizonturile
din noaptea jupuită
curg șiroaie de priviri rănite
aerul miroase a foc însetat de sânge
la locul neliniștii
țipetele fac gard viu
ea
fântână sângerată în sonate
pe-altarul vieții scânteind rămasul
el
șoim ce-a despicat în pas de gând ideea
și în căușul ochiul a strâns atâtea patimi
trubadur încercând zăpezile să mute
toamna asta m-a provocat la cea mai lungă cursă / printre schizofreniile ploilor cu aripi de arini ruginii / printre scâncetele castanilor despovărați de fructe/ și alte bla-bla-uri depresive /care