mihaela aionesei

iată primăvara și-a descheiat mugurii prin care sufletul mieilor neprihăniți suflă solfegii munții coboară să se adape la izvoare pădurile se întrec în ciocârlii grădinile-s pe cale să

Bacovia privește în pământ cu ochi împăienjeniți în jurul lui orașul un cearcăn de lumină prea violet să îndure primăvara noastră plouă întruna plouă cu spume un pumn de frunze tânguie

prin lagăre de dor amuțit aerul trece prin sârmă ghimpată, păpuși de ceară cu chip de om umblă în haine vărgate, hămesite de libertate tac și îndură. presimțiri ca niște ulii flămânzi

cei care încă mai aveți mame, bucurați-vă! strecurați soarele, duceți-le o rază, o floare, căci nu știți când vine ceasul fără tihnă și nu veți mai putea decât să aprindeți unei cruci o

aerul își târâie cușca de iepuri crescuți să văd cum le tremură umbra când luna își înfige colții- sânge înăbușit de strigăt privirea foșnește- veveriță veșnic flămândă printre pomii

Am știut chiar de atunci de când cerul sub copitele lui m-a rostogolit că în lume nu se umblă cu tălpile goale nici măcar prin omăt urmele lăsate ar ademeni în grabă haite de câini și-ar

în ape tulburi caută liniști demult apuse obuze stau pe buza lumii pruncii învață să cerșească stropul de milă nu-i pentru orice se împarte doar uneori celor cocoșați de cruci și

trăiam într-o vreme în care oamenii erau atât de mari că nu se vedeau casele nici copacii câinii nu aveau nici un motiv să latre vulturii se îngrămădeau să-și facă cuib pe umărul lor munții se

Sergiu era un copil de spital în fiecare zi înghițea același refren "dacă îți iei medicamentele te faci bine și..." minciuna creștea mai întâi cât irisul ochiului se strecura printre gene

a treia zi de Paști mă găsește într-un autobuz aglomerat. nu știu ce caut, poate fericirea. cum care? fructul acela furat din pomul altuia când ai la îndemână grădina. deci, cum spuneam, autobuz

numele ei nu are ecou se aude în mine privește cu ochi ageri. în oricare parte s-ar întoarce se vede pe sine. ocean. oglinzi paralele. copil. mușcă un colț de pâine ca dintr-un sân sterp.

fără milă buzele au gustat beția de sub piele un stol de vrăbii și cete de mânji se-ntrec pe pajiște un anotimp răsfățat de mireasma ciupercilor nebune face tumbe căderea primului fruct din

se coc propoziții se îndepărtează prepoziții și pielea de pe suflet se jupoaie ușor vorba a devenit bisturiu fără anestezii se fac intervenții laser criteriile se introduc intravenos pentru

neobosită șoseaua aleargă durerea crește rupe orizonturile din noaptea jupuită curg șiroaie de priviri rănite aerul miroase a foc însetat de sânge la locul neliniștii țipetele fac gard viu

ea fântână sângerată în sonate pe-altarul vieții scânteind rămasul el șoim ce-a despicat în pas de gând ideea și în căușul ochiul a strâns atâtea patimi trubadur încercând zăpezile să mute

toamna asta m-a provocat la cea mai lungă cursă / printre schizofreniile ploilor cu aripi de arini ruginii / printre scâncetele castanilor despovărați de fructe/ și alte bla-bla-uri depresive /care