Poezie

despre oameni, vremuri

...

2 min lectură·5 octombrie 2014

Mediu

trăiam într-o vreme în care oamenii erau atât de mari

că nu se vedeau casele nici copacii

câinii nu aveau nici un motiv să latre

vulturii se îngrămădeau să-și facă cuib pe umărul lor

munții se înălțau pe vârful picioarelor să le-ajungă sub privire măcar

neîngenuncheați priveau spre răsăritul

unde se întreceau în triluri ciocârliile

vulpile stăteau de pază în codrii plini de rouă

în sărbătoarea luminii nicio jivină nu avea loc

pe sub pământ sau sub soare

lacuri albastre și fremătânde izvoare horeau

dealurile-și unduiau de prea plin sânzienele

câmpiile vuiau de armonie

livezile coceau primăveri tihnite

verile plesneau de veselie

toamnele îmbătau cu-a lor mister

iernile se luau la întrecere cu moș ger și

noi după ele troieniți eram copii cei mai fericiți

găseam întotdeauna seara un zâmbet blând

un suflet cald în năframă

laptele fiert lângă plita încinsă de râsetele noastre

depănam năzbâtiile de peste zi

cu gura plină de mirări și în torsul pisicii

pe vremea aceea nu existau scene cortine

măștile nu erau în continuă degradare

abia mijite iubirile nu trăgeau să moară pe unde apucau

fetușii nu colonizau prea devreme raiul

nimicul nu se vindea pe străzi pentru un codru de aer

sufletul nu se dădea desfrâului

pe prea înghesuita cale spre mâine-

vise efemere maidaneze sau burgheze

oameni aiurind sub zile ca plumbul

de nu se mai știa unde când cum și cu cine

în umbra lor

o, Doamne, văd adesea fumegând

crucile atârnate în hăurile care sunt

acum

001.847

mihaela aionesei. “despre oameni, vremuri.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/mihaela-aionesei/poezie/14057268/despre-oameni-vremuri

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.