în coliba cu păianjeni răzvrătiți
stau în mijlocul acestui deșert aproape oarbă râd și plâng fără să știu încotro să apuc viscolul și-a aciuat puii la sânul meu stâng simt în tremurul lor simfonia unei păsări fără vlagă în
MAmihaela aioneseiLa o cină de taină
Mi se spune tot mai des că nu văd cu ochi buni lumea că prea adun tristeți și tămâiez dureri cu lacrima am stat pe inimă o vreme și am lăsat gândurile să bată la poartă închisă doar vântul și
MAmihaela aioneseiBanala poziție de drepți
Știu către ce mă îndrept chiar și atunci când cad printre gunoaie sau printre șinele de tren mă spulberă viteza unui vânt și când pe ape dorul mă macină între pietre când greu m-apasă lutul și
MAmihaela aioneseimâini împrăștiate
ai plecat. ai plecat cum pleacă păsările toamna luându-mi zborurile și mi-au rămas brațele astea nebune prin care mișună nimicul și nici nu știu de mă doare sau ce-o fi senzația asta de pustiu în
MAmihaela aioneseiperpetuum mobile
trece timpul în fiecare zi se lasă jupuit ca un miel îngerul din inima lui îi poartă sângele și tace liniștea se rostogolește ca o piatră purtată de ape în sânul lor lacrimi mereu sărate duc
MAmihaela aioneseiScrisoare despre singurătate
Ascultă-mă bine și ține minte ce îți spun acum nu voi frământa alte cuvinte pentru acest adevăr relevat strângând durerile în dinți și în pumni singurătatea nu este o pasăre singurătatea este
MAmihaela aioneseiAm știut...
Am știut chiar de atunci de când cerul sub copitele lui m-a rostogolit că în lume nu se umblă cu tălpile goale nici măcar prin omăt urmele lăsate ar ademeni în grabă haite de câini și-ar
MAmihaela aioneseiDimineața pe tâmplă
Dimineața mi se așează pe tâmplă virgină lumină nepătrunsă de umbra întunericului în care zac spaimele cu brațe ridicate gata să prindă semnul de îndoială desenat de o cută în creștetul
MAmihaela aioneseistare de viață
știu un loc unde râsul își are rădăcina înfiptă în grădina cu pruni prin inima căreia încă-mi aleargă pusă pe șotii copilăria pașii nu cunoșteau stângăcia înfrângerea haz de necaz
MAmihaela aioneseiÎn măduva inimii
Astăzi va trece încet kilometri negri de tăceri mă leagă și mă dezleagă nu știu când sunt nod ghem sau vârtej deșirat la fel ca ieri... rezist/ plâng/ iert/tac. Strânsoarea poate fi
MAmihaela aioneseipuf de lumină sau de păpădie
fiecare om privește în afara lui caută fructele vieții în interiorul altora părându-i-se mereu mai coapte mai aromate și pomul unde cresc verde dând pe dinafară de înalt și de lumină cu
MAmihaela aioneseiînviere
iată primăvara și-a descheiat mugurii prin care sufletul mieilor neprihăniți suflă solfegii munții coboară să se adape la izvoare pădurile se întrec în ciocârlii grădinile-s pe cale să
MAmihaela aioneseiinima mea
am zile când tac și ea tăcerea împletește o funie de cenușă pe care demonul nopții o vântură o smulge am nopți în care vorbesc și dragostea noastră pare că vrea să întoarcă surghiunul din
MAmihaela aioneseipoetul și poezia
ea fântână sângerată în sonate pe-altarul vieții scânteind rămasul el șoim ce-a despicat în pas de gând ideea și în căușul ochiul a strâns atâtea patimi trubadur încercând zăpezile să mute
MAmihaela aioneseisă-mi odihnesc călcâiele
stau în noapte cu o pasăre albă în mână îi este foame dar n-am cum s-o hrănesc mă fărâmițez celulă cu celulă să încap în mine stelele nu se văd nicăieri/ nici eu și nici Dumnezeu nu se
MAmihaela aioneseistă ceva ghemuit în lume
ceva cu aripile strânse o lacrimă sau poate o dâră de sânge animal hăituit ținându-și sufletul tremurând pe genunchi nu respiră se străduiește din zid în zid prea albă să mai
MAmihaela aioneseiclătinându-se
clătinându-se ar fi trebuit să fim mai aproape de perfecțiunea cercului în mijlocul lui să aflăm taina semnului rotund ar fi trebuit să cutezăm a fi pescăruși lipiți de catarg pe-o navă
MAmihaela aioneseidinții celei mai perfecte geometrii
fără milă buzele au gustat beția de sub piele un stol de vrăbii și cete de mânji se-ntrec pe pajiște un anotimp răsfățat de mireasma ciupercilor nebune face tumbe căderea primului fruct din
MAmihaela aionesei...și umbrele stau ascunse
prin lagăre de dor amuțit aerul trece prin sârmă ghimpată, păpuși de ceară cu chip de om umblă în haine vărgate, hămesite de libertate tac și îndură. presimțiri ca niște ulii flămânzi
MAmihaela aioneseiamiaza ultimei îmbrățișări
felia mea de realitate este o felină zilnic se hrănește cu bucăți de fericire crudă prea crudă pentru a simți mierea prelinsă de pe buzele lunii pline de faguri numai ea e singura în stare să
MAmihaela aioneseiiubirea nu e păcat
când nu vei mai strânge între dinți cuvintele ce se doresc a fi spuse va crește un copac cu rod bun la umbra lui îmi voi scălda coapsele cu mirul fructelor răscoapte între frunzele amuțite de
MAmihaela aioneseidespre oameni, vremuri
trăiam într-o vreme în care oamenii erau atât de mari că nu se vedeau casele nici copacii câinii nu aveau nici un motiv să latre vulturii se îngrămădeau să-și facă cuib pe umărul lor munții se
MAmihaela aioneseinăluca
deodată mi-a apărut în cale mai albă decât varul ducea într-o mână cealaltă mână ciuntă n-avea picioare șerpuia în urma ei ceva ca o strigare și în spinare i se vedea un ciot pe locul unde
MAmihaela aioneseiuneori
în orașul meu nu se întâmplă nimic moartea umblă goală pe stradă și nimeni nu se mai teme de plictiseală ninge, ninge nervi albi peste coastele goale de umbră, de umblet de naiba mai
MAmihaela aionesei