...de-atâta risipire

aerul își târâie cușca de iepuri crescuți să văd cum le tremură umbra când luna își înfige colții- sânge înăbușit de strigăt privirea foșnește- veveriță veșnic flămândă printre pomii decorați cu vizuini nu-i loc pentru scorburi de-atâta risipire umblu cu o pânză de lumină încărunțită pe chip și nu mai am timp... de stânci mă țin ca de aripi mușc din cer să nu mă strige iarba înapoi când urc zdrobită tâmpla muntelui coboară turme de miei neprihăniți- un fel de rătăcire în alb cu mine cea neștiută, cea înghițită în fiecare zi de alt lup mi-ai dat suflet, Doamne, dar aș fi vrut și un trup să nu mă doară de-atâta risipire pământul.