întâia moarte în doi

e timpul să plec. ți-am așternut toate rândurile de piele pe care le-am avut, mărăcinii rămași te-ar putea răni și n-aș suporta durerea. e timpul pentru rămas bun. nu, nu-mi spune „ mai stai ” s-ar răzvrăti toți fluturii de așteptări învinși * pânda mea nu mai are rost astăzi mă îngrozește singurătatea dar nu a mea singurătatea de care te-ai îndrăgostit când eram plecată să-mi caut pașii nu știam că ei alergau prin tine cu toate temerile mele desculțe * nu, nu plâng. doar stau ca un copil mofturos și număr boabele de sudoare prelinse din luna ca o acadea -prea mult efort pentru dragostea asta, spun păsările susținându-mi zborul voi crește puiul de ciută primit în dar din el se va naște femeia cu zorii pe frunte în câmpul lor își va putea instrui soldățeii de plumb punând la zid toate lacrimile pregătite de evadare * și poate că la vremea aceea nu știam doar visam cu ochii cusuți de inima prea albastră să mai vadă clar cum se furișează toamna jefuindu-ne de roade * știu, simt încă mai suntem rătăciți pe undeva ne-am întins prea mult unul spre altul primăverile să ne prefacem acum că nu ne cunoaștem rănile * în cele din urmă ne vom striga tăcerile pe nume lupi flămânzi se vor apropia să adulmece lira prin care cineva vânează păsări * aș fi vrut să-ți spun dinainte că așa se trece prin întâia moarte în doi restul va fi mult mai ușor...