povestea cuielor mele

am terminat cu greu liceul electromecanic la treapta întâi viața era să-mi tragă o țeapă și să nu mai intru într-a doua să învăț cum se sapă roua cu diploma în buzunar am fost mulți ani cel mai constrâns hoinar ce n-avea bani nici de cafea ce fete/ ce plimbări/ ce alea alea... erau doar vise împachetate în dulăpior m-am întrebat de multe ori ce caut eu printre atâtea agregate șuruburi și cuie netede sau striate când mintea mea-i călare când pe-un roib alb când pe unul verde și când nimeni nu mă vede dau cu mine de pereții care prind contur de astre negre sau albastre se zgâiesc la mine mirate precum câinii așteptând luna albă la apus ce viață plină de cucuie am dus conice sau rotunde îmi aminteau mereu că n-am loc niciunde așa că m-am întors la viața mea de cuie cu cap cârlig/ teșit sau înecat așa mi-am învățat stările care au urmat și poate dacă nu aș fi știut cum se ține șurubelnița dreaptă nici rănilor nu le-aș fi putut spune cum să stea aliniate ca niște soldăței de plumb nu, nu plumbul lui Bacovia ci cel de-a lungul timpului adunat de care-mi vorbea un doctor la un control de rutină cică-s cariată de boli și plină de rugină iar plumbul în cantitate mare devine toxic și atrage după el și alte metale mai grele ei și care ar fi Doamne marea greutate cu o tijă de oțel în spate sunt mai puternică decât puful de păpădie pe care-l ții Tu la pălărie am să mă strădui să-l țin în frâu până voi înghiți toate cuiele repartizate până inima se va da deoparte să-i facă crucii Tale loc dar până atunci Doamne mai lasă-mi timp de-o poezie pe care s-o scriu cu mândrie liceului care să fiu dârză m-a învățat chiar dacă cu greu l-am terminat