mihaela aionesei

trăiam într-o vreme în care oamenii erau atât de mari că nu se vedeau casele nici copacii câinii nu aveau nici un motiv să latre vulturii se îngrămădeau să-și facă cuib pe umărul lor munții se

deodată mi-a apărut în cale mai albă decât varul ducea într-o mână cealaltă mână ciuntă n-avea picioare șerpuia în urma ei ceva ca o strigare și în spinare i se vedea un ciot pe locul unde

numele ei nu are ecou se aude în mine privește cu ochi ageri. în oricare parte s-ar întoarce se vede pe sine. ocean. oglinzi paralele. copil. mușcă un colț de pâine ca dintr-un sân sterp.

în orașul meu nu se întâmplă nimic moartea umblă goală pe stradă și nimeni nu se mai teme de plictiseală ninge, ninge nervi albi peste coastele goale de umbră, de umblet de naiba mai

săteni cu diminețile pe frunte și sudoarea în sân mărșăluiesc țarina sfântă-i cheamă în fiecare zi ca un clopot la liturghie în care își împărtășesc mâinile cu trudă fiecare durere- așchie

moartea vine într-un plic alb te citează într-un proces pentru care mai marii nebunilor ți-au făcut dosar pricina/ borcanul cu miere/ e prea mic și cu gust de fiere nu ajunge de la cel mare până

poemul acesta are ca și viața o singură direcție de la suflet la suflet mă încui mă descui o tijă de oțel îmi duce diminețile la moară să macine neputința dinților strepeziți ca nimeni

mama-mi spunea „capul plecat sabia nu-l taie” și m-am făcut sabie și-am lovit stânga și dreapta mi-au fost oarbe cât timp orgoliului i-am slujit săpând șanțuri încăpătoare când m-am

mă regăsesc zilnic în straiele morții mai aprigă viața răcnește cu gura plină de iertări vrăbiile serii aleargă speriate norii se scutură ușor și nu am timp Doamne nu am timp să mă

se întoarce în mine plânsul ca o sălbăticiune rămasă orfană în stradă nimeni nu vede strădania strigătului îmblânzit pentru a fi răscumpărat un surâs durerea râde sărind din veșminte

de alungat moartea un pian alb ploaia și liniștea aceea imensă în care auzi cum foșnește tandrețea de preaplin nici nu poți respira lăuntrul vuiește de fluturi mireasma de liliac inundă

e sâmbătă plouă prin ceruri ară urâta cu dinții de plumb pământul geme mișună rugina prin pomi pe străzi se sfâșie amurgul o bufniță își face loc să intre în casă bu hu hu trec ceasuri

fericirea o maidaneză strivit de realitate constat că pentru unii fericirea este o maidaneză culeasă la întâmplare adusă în casă spălată de violuri și alte lătrături țesălată de păduchi

de când am căzut pe pământ mă strâng dinții unui destin despre care am știut că nu era al meu dar am tăcut mi-l schimbase unii la maternitate când în loc să mă dea mamei într-un

destinului i se îngăduie să fie orice- furie dezmierdare cuțit ce sculptează adânc în arbore ramuri și flori roșii în care soarele se scaldă pentru a-și hrăni curcubeul ascuns la capătul

strânsese în dinți mai multe amurguri decât ar fi încăput pe străzile orașului unde se zăvorau câinii de teama lătratului se ascundea când într-un liliac și-atunci umbra îi creștea cât

dacă aprind o lumânare în mine se topesc deodată toate aripile aripile acelea care au sperat că vor putea merge măcar inutil zborul cerul dorul când n-ai pe cine locui melc apărut după

îmbătrânesc senină cu moartea pe umeri sunt tot mai firavă la fereastră se rostogolesc nămeți de fericire amară un cearcăn obosit- noaptea răstoarnă zori fumurii încerc să țin

răsuflu greu în adâncul trupului îmbătrânesc peisaje rândunică cu tunica strânsă prea tare la piept- viața deschide ferestrele să intre aer plămânii respiră ușurați miros de gutui copt o

știu ce mă poate scoate din colivie chiar și pe cioate aș putea alerga pentru câteva grăunțe de lumină mi-e teamă să nu ard prea curând fără să simt soarele de la miezul nopții mă

nu știm ce este viața deși în dar primim ziua noastră o trăim cu fiecare clipă îmbrăcată dimineața ca spre seară s-o murim în somn obosiți de-a ne juca aruncăm masca în spectacolul lumii

mi-am potrivit sufletul cu al tău jumătăți ruginii rătăcite în al vieții hambar căutăm aroma altui anotimp desfrunzind emoții în palme amuțite de dor din preaplin cad

oare cât o fi trecut de la miezul de lună a nopții în care viața m-a așteptat cu bocancii pregătiți de drum și un toiag câte ierni am să mai tocesc la uși închise pe ce cărări să apuc să

cine ești cel care îndrăznești să-mi locuiești atât de confortabil până și umbra? nu știi? păsările vin și pleacă, trenurile au timpul lor de staționare, anotimpurile fac schimb de