mihaela aionesei

marea deșiră coliere pe plaja somnoroasă încă nu-i nimeni să adune șoapte vântul aruncă silabe de nisip diminețile se scriu ca notele pe un portativ doar de stele știut lumina

nu știu de ce zidurile astea se apropie și oamenii sunt tot mai departe deși locuim de-o veșnicie la același etaj. încerc să urc. capătul scării nu-l văd niciodată dar urc. treptele devin

matca în cearcănul căreia îmi adun apele ori de câte ori fântânile mă dor petecul ăsta de viață cu fiecare zi cusută pe dos când vreau să o-ntorc constat oricâte nopți destram tot nu

nu vreau să fac exces de modestie și totuși... vezi-mă așa cum sunt copil desculț în lumea de cuvinte cu inima de mână colind spre mâine o poartă un zid morișcă învârtită de

caut un loc să odihnesc pasul bătătorit sunt atâția munți care-mi urcă în spinare atâtea văi îmi coboară însetarea până la rădăcina izvorului unde lumina înțarcă pământul acolo încolțește

se făcea că eram mugure într-un pântec de mioară lumea era străină și goală doar fluturi de lumină se zbăteau pe geana oarbă și nimeni nu era să prindă ghemul care se rotea se

mai întâi a fost un singur păstor și un fluier câțiva miei și o mare învolburată până în măduva pământului s-a auzit păsările au amuțit izvoarele s-au ascuns în munti pădurea toată a căzut pe

poem la streașina unui gând cu fiecare lacrimă încolțită spăl picioarele timpului brazda ochiului în care ar trebui să fie lumină se zbate un fluture

cuvinte nerostite se chircesc în tine prind rădăcini și cresc păduri umbrind simțirea pe sub pământul sufletului tău ard muze gândul caută poiana

între a lăsa așteptarea să-mi înghită timpul și-a îngenunchea lacrima călugărindu-mi gândul aleg să-ntorc cerul în fiecare duminică în care absența ta strigă

o ploaie de lacrimi se răzvrătește mi-amestecă anotimpurile din arbori se prelinge un geamăt și luna se-nchină la ape sub ziduri de ceară umbre de oase zdrobite tresar foșnetul îmi

Mă scurg precum noaptea, închisă-n clepsidră aștept să-mi crească pe umeri zorii de zi. Mă strânge tăcerea. În cercul inimii simțurile joacă șotron pe urme lăsate de

un sâmbure de lumină îmi crește ... uneori împinsă de furie alung amurgul biciuind fiori neîmblânziți ciuturi pline de așteptări săruturile își caută însetate rădăcinile alteori

grădini mute zac încolțite de rugină norii fug neobosiți vântul mutilează copacii în noaptea bântuită de tăceri ascult foșnetul frunzelor rănite se-ngrămădesc ca niște cerșetori la ușa

M-a ruginit șoptit în frunză dorul Și m-a cernit în noapte vântul rece Pelin de dor mi-a dat să beau amorul În noaptea asta care nu mai trece... Mă rătăcesc prin crengi ca ceața deasă Și caut