Sergiu era un copil de spital
în fiecare zi înghițea același refren
"dacă îți iei medicamentele te faci bine și..."
minciuna creștea
mai întâi cât irisul ochiului
se strecura printre gene
am să contrazic părerea conform căreia
„ într-o femeie dai tot de-o femeie”
într-o femeie mărșăluiesc mai mulți bărbați
setați pe open înfruntă greutăți încă din zori
pentru dezvoltarea
dimineața se zbătea între aripi de corbi.
știam și eu, știa și ea
m-a prins de mână și mi-a spus:
să fii tu însăți. să nu ai altă umbră afară de tine.
să nu-ți cioplești aripi și să nu te
a treia zi de Paști
mă găsește într-un autobuz aglomerat.
nu știu ce caut, poate fericirea.
cum care?
fructul acela furat din pomul altuia când ai la îndemână grădina.
deci, cum spuneam, autobuz
în tocurile mele nu-i gust de asfalt
mâlul se agață puturos de gleznă
se încolăcește ca șarpele
până ajunge la gâtul șoricelului de câmp
ascuns în trupul acestei necunoscute
care flutură pe
în orașul meu nu se întâmplă nimic
moartea umblă goală pe stradă
și nimeni nu se mai teme
de plictiseală ninge, ninge
nervi albi peste coastele goale
de umbră, de umblet
de naiba mai
toamna asta îmi hrănesc fricile cu firimituri rămase de la masa de seară
ele vin dimineața în chip de porumbei când albe când vineții
se zbat să se îngăduie una pe ala numai să apuce ceva
care să
marea deșiră coliere pe plaja somnoroasă încă
nu-i nimeni să adune șoapte
vântul aruncă silabe de nisip
diminețile se scriu ca notele
pe un portativ doar de stele știut
lumina
nu știu de ce zidurile astea se apropie
și oamenii sunt tot mai departe
deși locuim de-o veșnicie la același etaj.
încerc să urc.
capătul scării nu-l văd niciodată dar urc.
treptele devin
matca în cearcănul căreia
îmi adun apele
ori de câte ori fântânile mă dor
petecul ăsta de viață
cu fiecare zi cusută pe dos
când vreau să o-ntorc
constat
oricâte nopți destram
tot nu
nu vreau să fac exces de modestie
și totuși...
vezi-mă așa cum sunt
copil desculț în lumea de cuvinte
cu inima de mână colind spre
mâine
o poartă
un zid
morișcă învârtită de
se spune că riduri în colțurile gurii
au doar cei care râd prea mult
măscărici în propria viață
iau suferința în deșert-
deșertul sufletului(desigur)
acolo unde doar cactușii
îndrăznesc să
caut un loc să odihnesc pasul bătătorit
sunt atâția munți care-mi urcă în spinare
atâtea văi îmi coboară însetarea
până la rădăcina izvorului
unde lumina înțarcă pământul
acolo încolțește
se făcea că eram mugure
într-un pântec de mioară
lumea era străină și goală
doar fluturi de lumină
se zbăteau pe geana oarbă
și nimeni nu era
să prindă ghemul care
se rotea
se
mai întâi a fost un singur păstor și un fluier
câțiva miei și o mare învolburată
până în măduva pământului s-a auzit
păsările au amuțit
izvoarele s-au ascuns în munti
pădurea toată a căzut pe
între a lăsa așteptarea
să-mi înghită timpul
și-a îngenunchea lacrima
călugărindu-mi gândul
aleg să-ntorc cerul
în fiecare duminică
în care absența ta strigă
o ploaie de lacrimi se răzvrătește
mi-amestecă anotimpurile
din arbori se prelinge un geamăt
și luna se-nchină la ape
sub ziduri de ceară
umbre de oase zdrobite tresar
foșnetul îmi
Mă scurg
precum noaptea,
închisă-n clepsidră
aștept să-mi crească pe umeri
zorii de zi.
Mă strânge tăcerea.
În cercul inimii
simțurile joacă șotron
pe urme lăsate de
un sâmbure de lumină îmi crește ...
uneori
împinsă de furie
alung amurgul
biciuind fiori neîmblânziți
ciuturi pline de așteptări
săruturile
își caută însetate rădăcinile
alteori
M-a ruginit șoptit în frunză dorul
Și m-a cernit în noapte vântul rece
Pelin de dor mi-a dat să beau amorul
În noaptea asta care nu mai trece...
Mă rătăcesc prin crengi ca ceața deasă
Și caut
neobosită șoseaua aleargă
durerea crește
rupe orizonturile
din noaptea jupuită
curg șiroaie de priviri rănite
aerul miroase a foc însetat de sânge
la locul neliniștii
țipetele fac gard viu