nu marea se aude în scoici,
tăcerile noastre își au cuibul acolo,
singurătățile noastre atât de docile,
toată frica,
efemeridele care încă nu s-au născut,
tot ce mai era de ispitit, de aruncat,
pe banca aceea era doar o seară care cobora în fâșii,
se legăna, voia să adoarmă definitiv,
iar asta suna ca o sentință,
parcă o purtai de glezne, aveai lanțuri suturate de glezne,
aveai
1.
Uluit sunt de darurile tale, de toată generozitatea și de această cumpănă de peste vremi care ne desparte în primeniți și plini de tulburare, când zilele curg precum apele-n câmpie, cu lentoare
cum oamenii devin născociri
despre ceea ce nu vor fi vreodată
nici aer, nici lumină, nici cruce pe care,
la nesfârșit, să urci,
să te simți extrem de util
tuturor celorlalți
dumnezeule
nu eu, ci un altul umblă cu chipul meu pe figură
îl văd cum bate cu pumnii-n pereți, cum urlă
băi, cine dracului e dincolo
și câtă liniște poate ascunde zidul-acesta
iubito, îmi e la fel de
nimeni nu mai locuiește în oglindă,
nu mai e suficient aer, nu mai e suficientă lumină,
ceea ce reflectă
e o amintire despre tine, când te simțeai o planetă
gata să fugă de pe orbită,
atât erai
Love-story
Conform unui comunicat remis de Inspectoratul Județean de Poliție Călărași, în dimineața zilei de 4 martie 2013, Ioniță Aneta, din satul Mihai Viteazu, comuna Vlad Țepeș, a reclamat,
Se mișcă lasciv. Așa crede ea. Noi, în schimb, ne facem altă idee: ori o dor hemoroizii, ori e opărită. Nu știm cum o cheamă și nici nu manifestăm vreun interes în sensul ăsta. Așa că o strigăm
Ești un robot, ești setat pe work, cineva a apăsat pe un buton iar tu te miști mecanic. Ai mai văzut așa ceva într-un film de desen animat, cu Tom și Jerry, Tom este înlocuit cu o pisică mecanică,
te sugrumă orașul,
îi pipăi strigătele,
carnea lui atât de transparentă
e o altă formă de a te înstrăina,
lași semnul tău de om care tace atât de timid
pe fiecare zid care încă nu te-a strâns
nu vei pleca vreodată,
nu vei pleca, e loc destul, etanș pentru totdeauna,
e modul nostru de a ne păstra unul pe celălalt fără să ne mai fie teamă,
sub uriașe sarcofage de beton
stau ascunse
Nea Gică s-a făcut băiat mare. Abia dacă a împlinit suta de ani, cât să crezi că veacul zboară ca vântul și că e doar o clipită din timpul de la facerea lumii. E șugubăț și se ține tare. Nu-l mai
cândva într-un ianuarie cu ochii scoși
m-am îndrăgostit de o contabilă din titu
care-mi socotea nopțile și singurătatea
e drept eu nu doream decât să-i mângâi zâmbetul
și s-o fac să cânte
din
viața e un defect
și numai moartea e atât de perfectă
în veșnicia ei
tragi o linie imaginară,
o numești rubinato,
atât e de simplu,
faci un pas, ești dincolo de ea și, iată, pur și simplu
1.
Nu mai e nimic de făcut, de împachetat,
de străpuns cu degetele. Inima nu mai bate.
Ție îți scriu, dintr-un lazaret unde mă simt abandonat.
Am cu mine câteva poze de pe vremea când te
ea era un fel de mâhnire, vie
și atât de frumoasă, un fel de centură subțire de asteroizi
a unei planete pe care o vom descoperi tare cândva,
o, cât ne vom extazia, cum vom privi extatici la
nu mai ești,
străzile care ți-au purtat pașii
sunt pelicule dintr-un film mut,
suntem numai gesturi oprite la jumătate,
ceea ce urmează vom avea timp suficient
să deducem
nici îmbrățișările
sunt un om slab, nu rezist tentației
de a mă îndrăgosti, iar și iar, de felul
în care știu stelele să se stingă atât de
ușor, de felul în care explodează ele în surdină,
într-o liniște cu
uite peștele care a înghițit toată marea,
încă mai are loc pentru câteva naufragii,
pentru câteva stânci pe care să le urcăm, val cu val,
să fim bătuți în cuie acolo, deasupra, cât mai aproape de
venise toamna, iubito,
noi eram la fel de stingheri
ca două ziduri care stau cu spatele unul la celălalt,
prăbușite,
care nu mai au ce să-și spună,
mă, tu ești alb,
mă, tu ești negru,
mă, tu
să mori într-o după-amiază de miercuri
ca și când ai intra într-o cameră goală și-ai stinge lumina
un declic pe care-l mai auzi doar cu vârful degetelor
și cu partea de suflet de care te
Ție îți scriu, deși știu că de foarte multă vreme nu îți mai pasă. Desigur, timpul e de vină și nu noi. Mușcă rutina din fiecare. Mușcă, mușcă. Orice am face în plus, orice am face ieșit din tipare,
am fi avut copii, mulți, foarte mulți,
atâția cât ne-ar fi dat dumnezeu, cum spui tu
anca, radu, cosmin, ioana și maria,
eduard, robert, alina și sfânta elena,
diana, alex, uitucul de marin
peste turle și vechi obiceiuri,
țipenii, la amiază, ghicindu-se,
umbre tolănite pe marginea drumului,
vor arde, vor arde în cele din urmă,
snopi care lichefiază tot împrejur
strâși unii în