marin badea

pe banca aceea era doar o seară care cobora în fâșii, se legăna, voia să adoarmă definitiv, iar asta suna ca o sentință, parcă o purtai de glezne, aveai lanțuri suturate de glezne, aveai

1. Uluit sunt de darurile tale, de toată generozitatea și de această cumpănă de peste vremi care ne desparte în primeniți și plini de tulburare, când zilele curg precum apele-n câmpie, cu lentoare

nu eu, ci un altul umblă cu chipul meu pe figură îl văd cum bate cu pumnii-n pereți, cum urlă băi, cine dracului e dincolo și câtă liniște poate ascunde zidul-acesta iubito, îmi e la fel de

Love-story Conform unui comunicat remis de Inspectoratul Județean de Poliție Călărași, în dimineața zilei de 4 martie 2013, Ioniță Aneta, din satul Mihai Viteazu, comuna Vlad Țepeș, a reclamat,

Se mișcă lasciv. Așa crede ea. Noi, în schimb, ne facem altă idee: ori o dor hemoroizii, ori e opărită. Nu știm cum o cheamă și nici nu manifestăm vreun interes în sensul ăsta. Așa că o strigăm

nu vei pleca vreodată, nu vei pleca, e loc destul, etanș pentru totdeauna, e modul nostru de a ne păstra unul pe celălalt fără să ne mai fie teamă, sub uriașe sarcofage de beton stau ascunse

Nea Gică s-a făcut băiat mare. Abia dacă a împlinit suta de ani, cât să crezi că veacul zboară ca vântul și că e doar o clipită din timpul de la facerea lumii. E șugubăț și se ține tare. Nu-l mai

cândva într-un ianuarie cu ochii scoși m-am îndrăgostit de o contabilă din titu care-mi socotea nopțile și singurătatea e drept eu nu doream decât să-i mângâi zâmbetul și s-o fac să cânte din

viața e un defect și numai moartea e atât de perfectă în veșnicia ei tragi o linie imaginară, o numești rubinato, atât e de simplu, faci un pas, ești dincolo de ea și, iată, pur și simplu

1. Nu mai e nimic de făcut, de împachetat, de străpuns cu degetele. Inima nu mai bate. Ție îți scriu, dintr-un lazaret unde mă simt abandonat. Am cu mine câteva poze de pe vremea când te

ea era un fel de mâhnire, vie și atât de frumoasă, un fel de centură subțire de asteroizi a unei planete pe care o vom descoperi tare cândva, o, cât ne vom extazia, cum vom privi extatici la

nu mai ești, străzile care ți-au purtat pașii sunt pelicule dintr-un film mut, suntem numai gesturi oprite la jumătate, ceea ce urmează vom avea timp suficient să deducem nici îmbrățișările

sunt un om slab, nu rezist tentației de a mă îndrăgosti, iar și iar, de felul în care știu stelele să se stingă atât de ușor, de felul în care explodează ele în surdină, într-o liniște cu

venise toamna, iubito, noi eram la fel de stingheri ca două ziduri care stau cu spatele unul la celălalt, prăbușite, care nu mai au ce să-și spună, mă, tu ești alb, mă, tu ești negru, mă, tu

să mori într-o după-amiază de miercuri ca și când ai intra într-o cameră goală și-ai stinge lumina un declic pe care-l mai auzi doar cu vârful degetelor și cu partea de suflet de care te

Ție îți scriu, deși știu că de foarte multă vreme nu îți mai pasă. Desigur, timpul e de vină și nu noi. Mușcă rutina din fiecare. Mușcă, mușcă. Orice am face în plus, orice am face ieșit din tipare,

peste turle și vechi obiceiuri, țipenii, la amiază, ghicindu-se, umbre tolănite pe marginea drumului, vor arde, vor arde în cele din urmă, snopi care lichefiază tot împrejur strâși unii în