Povestiri din Sud

Love-story Conform unui comunicat remis de Inspectoratul Județean de Poliție Călărași, în dimineața zilei de 4 martie 2013, Ioniță Aneta, din satul Mihai Viteazu, comuna Vlad Țepeș, a reclamat, prin sistemul unic de urgență 112, faptul că persoane necunoscute au sustras material lemnos din curtea locuinței sale. “Investigațiile efectuate în cauză au condus la identificarea lui M. Gheorghe, de 94 ani, din comuna Vlad Þepeș, cu privire la care există suspiciuni că a pătruns în curtea victimei și a sustras o bucată de lemn de salcâm de 2 m lungime. Cercetările sunt continuate în cadrul dosarului penal întocmit sub aspectul săvârșirii infracțiunii de furt calificat”, se arată în comunicatul respectiv. Autorul faptei, după cum singur recunoaște, este Gheorghe Mitran, vecin cu Aneta. Dacă Gigi are 94 de ani, în schimb, Aneta este ceva mai verde, având doar 76 de ani. Aneta are picioarele în formă de seceră și se deplasează sprijinindu-se în două bețe. E și fudulă de urechi. Ne spune că hoțul de lemne stă unde e “tipșierul ăla albul”. Înțelegem, într-un final, că e vorba de casa care are acoperișul făcut cu tablă nouă. Moșul Gigi, ne explică Aneta, se ține zdravăn și i-a sărit gardul, asta ca să-i fure un lemn de salcâm, lung cam de vreo doi metri. “Mi l-a adus, că a venit miliția și mi l-a adus”. Baba ni se plânge că nu mai poate trăi de câte necazuri îi face vecinul ei de 94 de ani. “Da’ nu mai pot, bre, să trăiesc… Vine în fiecare noapte. Mi-a luat găinile, nu mai pot, bre”. Zice că se tot ceartă cu moș Gigi pentru că nu mai vrea să-l primească la ea. Până să se cocoșeze de tot, îl mai primea, recunoaște Aneta. “Da, îl primeam”. Băbătia știe că moș Gigi a fost prins și de organele legii pe când o pândea. “Zice că vine alți oameni la mine și că pe el de ce nu-l primesc?” Baba Aneta a trăit mulți ani cu moș Gigi. Își aduce aminte că a avut grijă de el, când a căzut la pat. Acum, cearta a plecat de la faptul că baba Aneta ar avea chei de la casa lui moș Gigi iar aceasta, în lipsa lui, i-a intrat în casă și i-ar fi subtilizat 13 milioane de lei, banii lui strânși cu greu pentru când o da colțul. “Puteți să-l întrebați, pe mine mă lăsa acasă”, ni se confesează mamaia. Ajungem și la casa cu ”fierul ăla bălan”, după cum îi spune băbuța, mai precis acoperită cu tablă albă. “Zice că mă bate. Din cauza lui, nu mai pot să mă duc și eu să-mi iau o pâine”, plânge subțire Aneta. Nu mai știe dacă moș Gigi o mai iubește. Știe doar că i-a spus c-o s-o bată. “A zis că mă bate, că nu vorghiesc cu el, că nu-l primesc la mine”. Între cei doi, înțelegem, a fost o relație de dragoste. Gigi mânca la Aneta. Mai și dormea pe la ea. Acum, amândoi sunt văduvi. Până într-un timp, sar vecinii cu gura, Aneta îl caftea pe moșul ei, iar Gigel îi dădea la coaste babei lui. Aneta făcea asta de dragul lui Gigi, iar Gigi, normal, de dragul Anetei. “Da, bre. Da’ ce nu mi-a făcut… Mi-a rupt gardul, numai ca să intre în casă”. Moșul a furat două lemne. Lemnele respective acuma, sunt bine-mersi, în fundul curții, ni le arată Aneta. Cum ar veni, prejudiciul a fost recuperat în totalitate. Baba are lacăte peste tot, și la portița care dă la orătănii, și la portița de la grădiniță. La umblătoare nu suntem siguri daca baba Anta are lacăt sau ivăr, că n-am luat seama. Moșul, însă, i-a furat babei și 6 găini, tot șeful de post din Vlad Țepeș este cel care le-a cărat de la moș Gigi din curte. Le-a avut băgate-n cotineață. “Da, bre, da’ ce nu mi-a făcut… Nu mă lasă, tot îmi ciocăne la geam…” Iar moș Gigi face toate astea pentru că nu e primit în așternutul Anetei.” I-am zis: cum să vorbesc cu tine, când m-ai făcut de râs în sat că vine oamenii la mine? Că el stă la geam și mă pândește! Adică, e gelos”. Baba Aneta, peste gard, îl strigă pe Ionel, un alt vecin, Ioneeleee, asta ca să vină și el să ne confirme cât e de gelos moș Gigi. “A zis că mă bate de mă bagă în spital. Dar eu nu mai pot, uite, merg în două bețe…” Baba asta nu înțelege: cât să-l mai lase pe moș Gigi să-i calce bătătura?! “Dar până când, bre, până când? D-asta îmi mai aghinte mie, când ieu nu mai poci?” Nici moșul nu mai poate, ne asigură baba: “Pe dracu! E vai de capul lui!” Moșul e prin curte. Zice că se pregătește de moarte. Recunoaște senin că el i-a furat lemnul babei, dar din răzbunare, că și baba i-a furat lui 13 milioane. Au trăit împreună 27 de ani, iar baba a tot luat aminte pe unde ținea moșul agoniseala. Moșul e foarte politicos. “Vorbeam și eu cu ea, ca fiecare…” Plânge și moșul. Zice ceva de-un “maț gâlbaș” și “de-un picior de dinapoi”, nu înțelegem cum e cu vorba asta, e ceva legat de faptul că baba i-ar fi folosit banii lui agonisiți cu greu cât să-și ia un porc, așa că-l tragem pe nea Mitran în realitate. O iubești? Iar întrebarea asta îl mâhnește profund: “S-a dus iubirea…” Moșul n-a sărit gardul, ca să subtilizeze lemnul pentru care polițiștii i-au făcut dosar penal. Spune că a avut cheie și că a intrat nestingherit. “Am descuiat lacătul și-am luat o scârbă de lemn!” Sar și vecinii, ieșiți la tărăboiul din uliță, căci cei doi foști îndrăgostiți se regăsesc în mijlocul șleaului. “E prosteală de cap”, ne asigură o altă băbătie. “Să știți că el nu-i prost, e mai deștept ca noi!” Un alt tătăic își aduce aminte de toate datoriile: “Habar n-aveți ce mi-a făcut ăsta în viață…” Baba Aneta știe că moș Gigi sare gardurile vecinilor de nici nu le atinge. Așa că-l punem pe moș să se screme în dreptul unuia, dar nea Gigi abia dacă mai saltă piciorul. Baba așteaptă ca moșul să-și ceară scuze. În schimb, primește o zgâlțâială, cât să se prăbușească Aneta în mijlocul străzii. “Nu, n-o mai iubesc. Ce, avem nevoie de avocați aici?” Iar baba o ține pe-a ei, cum că o bate. “Să vină miliția, că mă bate de mă bagă-n spital”. Lumea se strânge ciorchine, care cocoțați pe garduri, care pe la porți. “Acuma spune că i-am luat eu banii? Că eu am martori, că i-ai dat lu fi-tu. Și-acuma spui de mine că ți-am luat eu banii?!” Se gratulează reciproc: “Hoțule!” “Hoațo!” Baba spune că toți vecinii sunt speriați de furăciunile făcute de moș Mitran. Moșul, însă, nu vrea nici măcar s-o pupe pe baba Aneta, cât să se-mpace. Știe el de ce: “Nu e femeie serioasă!” Iar baba continuă tărăboiul: “Rușine să-i hie!” Moș Mitran n-a prins-o pe babă în fapt cu alt bărbat, dar tot are el o bănuială și tocmai de aceea nu vrea să se împace cu ea. ”Pă cine-ai prins, mă, pă cine-ai prins? Păi spune!”, nu se lasă Aneta. “Nu ți-e rușine, măgarule care ești! Hai sictir!” Atât îi trebuie moșului, s-o audă pe Aneta că-i dă cu hai sictir, așa că se încinge de-o păruiala cât să râdă toți gură-cască. Baba, deși se sprijină în două bețe, cade. Seamănă cu un păianjen. Se ridică bastoanele. “Domn le, chiar dacă eram, nu-i bărbati-miu, io am fost văduvă, ce, trebuie să-mi ție el socoteala? Ai de capul tău ăla prostul!” Dar și moșul e tare-n clonț: “Fugi, fă, d-aicea!” Moșul încearcă iar să se urce pe gard. “Nenorocitule care ești!” Pe la casa Anetei, moșul dă târcoale zi-lumină, iar baba nu știe cum a ieșit ăsta cu 6 găini în cârcă. Nu vor să se ia, până la urmă. Iar vecinii știu că amândoi sunt vinovați. “Umblă-n bețe și-i cășună numai pe el. El își bătea nevasta pentru ea, iar ea îi purta cheia de la brâu”. Mitran o iubea pe Aneta, dar acuma nu mai merge, din simplul motiv că baba nu mai poate. Moșul, însă, se dă tot cocoș. Ne și arată moșul cam ce căuta Aneta pe la el. Ne arată șlițul. “O săturam de nu mai putea!” “Nenorocitule, cât ai fost în spital, cine ți-a avut grijă la casă?” “Te-am dus în spinare, fă, te-am dus în spinare!” Haul e în toi. Baba tot nu se lasă pupată. Fuge, crăcănată și sprijinindu-se în cele două bețe. “|Telefonează la milica, telefonează la milica! Uite, nu pot să ies de el pe strada! Telefonează la milica!” Până la urmă, moșul, de 94 de ani, vrea să meargă la pușcărie. Dar la pușcăria de la cimitir, că e mai aproape. Babei nu-i mai trebuie dragoste.” Am fost cu el cât am fost tânără. Acuma ce mai vrea?” Cică Aneta a fost și cu Ursaru Nicolae, un alt vecin, tot de leat cu ea. “Da, am fost cu tot satul, că am fost tânără și frumoasă, da-da, râsule ce ești!” Iar moșul o știe pe-a lui: “O săturam!” Iar baba vrea să-l mai iubească, dar pe deal, unde se ghicesc crucile… Ai se eu te pego, ai, ai! Plouă mărunt și miroase a foamete, venită cu aeronava. Aeronava asta, dacă nu știți, e o corabie. Ba un avion, sare, cu gura, un altul. Hannah Montana, prințesa cu fustă cu volănașe, își intră bine în rol. Altcineva?, tot scurmă, din priviri albastre, clasa plină ochi cu mucoși, care în papuci de gumă, care în sosete. Ude. Căpitanul aeronavei e suplu, se mișcă militărește și e îmbrăcat în pirat. Are și o comoară ascunsă pe undeva, într-o insulă secretă. Ba e un avion! La Ileana, la Școala cu clasele I – VIII, de pe strada înv. Cristescu Paulina, azi se va dansa. Se vor depăna povești. Ajutoarele Căpitanului sunt Spiderman, Zâna Primăverii, Prințesa Cosmina și Bugs Bunny. Seamănă mai mult cu Rilă-Rilă-Iepurilă ăsta, are o coadă mică și toți ar vrea să-l tragă de ea. Băi Bocănilă, ești cam urecheat! Spiderman are și el o forță deosebită: se poate cățăra pe clădiri și, în general, face numai fapte bune. Acum, însă, dansează. Se învârte în jurul Zânei Primăverii, asta fiind îmbrăcată în verde turcoaz, y lake to muve-muve! Așa că, normal, Aeronava zboară către planeta Primăverii, însă există un spion, iar asta este o problemă, căci și o roată a făcut pană, na, drăcie! Așa că trebuie să se cânte, în cor, refrenul: Mașina șefului are pană la roată, mașina șefului are pană la roată și noi o vom lipi, firește, cu gumăăăă de mestecaaat. Veselia e generală. Aeronava are ba vrrrm, ba are fââââs, bine că există regley spearmint! Dar vin și caii pe planeta asta, foarte mulți cai, tropăie toți și se zguduie ferestrele, așa că avem o iapă și doi armăsari, pe Dobrin, sare un țânc, pe Sabrina, dar și pe Amadeus, vin și alții cu gura, ăștia fiind trei cai nărăvași care fug atât de tare că mănâncă jar. De după colț, mai așteaptă un cal, și el tropăie și fornăie, îl cheamă Mahalale. Sala de clasă se transformă într-un câmp de bătălie, vin turcii, la Rovine, în câmpii, iar zgomotul e infernal, bucuria e una copleșitoare, a-ram-tam-tam, a-ram-tam-tam! Să vedem care sare mai sus, să vedem cine poate tropăi mai tare, în clasa vopsită, până în dreptul ferestrelor, într-un verde incert. Căpitanul aeronavei e în altă lume, ai se eu te pego, ai, ai!, școala toată e o aeronavă, va zbura către o planetă unde jocul e ceva firesc și plin de lumină, un alt prichindel, înalt cât spătarul la scaun, îmi face cu ochiul, cred că vom merge împreună să-l bumbăcim pe Bugs Bunny. Tot ce mai e de făcut e ca fiecare să se suie care pe scaune, care pe bănci, se va porni într-un marș triumfal, afară continuă să plouă câinește, tam-tam-rap, tam-tam-rap, trecea un prinț călare, trecea un prinț călare, foamea se ghicește dosită în colțuri, apare și un elefant, legănându-se, evideeent, pe o pânză de paianjen, dar a venit apa și l-a luat, e Săptămâna Altfel la școală, la Ileana, mucoșii poartă care papuci, care sosete ude, căci altfel ar însemna să aducă cu ei, pe holuri, în clase, peste tot, tot noroiul ulițelor din câmpia nebună și care nu reușește să sature pe nimeni. Iar copiii se transfigurează. Care devine o zână, care devine un personaj de desen animat. Au și săbii cu laser, din baloane lungi-lungi, ca Yoda, stăpânul forței, unul dintre ei, ieri, a mâncat ciorbă și ciorbă, un altul a mâncat sos. Sos de nimic, așa spune. E frig și primăvara asta abia așteaptă să explodeze! Poveștile lui April, când dorul e un copil Ieri a fost zi de pâine. Are cuptorul făcut din lut, căptușit bine și dat cu var, undeva mai într-o parte, spre fundul curții, în dreptul orătăniilor. Îl încălzește cu foc iute, făcut cu ciocălăii rămași de astă-toamnă. Înăuntru, ne arată, sunt tăvile, toate tuciurii. Ne aduce și-o pâine ușor crescută, în formă de cozonac, așa că mâncăm cu poftă. Pâinea e sărată și miroase a cânepă. Femeia crede că suntem de la "Surprize, surprize", că lucrăm cu Andreea Marin, de care tot satul Potcoava, na, belea! știe c-a divorțat, așa că ne turuie domol despre necazuri și bucurii mărunte. A crescut 5 copii iar, de fel, e din fundul Moldovei, a luat țara la pas, cât să treacă pe la malul mării și, pe la jumătatea vieții, s-a-nfundat în satul de câmpie din buza Gălățuiului. Are rude împrăștiate prin toate văgăunile Europei, care prin Spania, care prin Italia. Un frate e așezat la Timișoara, o soră s-a luat cu un lipovean, prin Tulcea. Nu i-a mai văzut de la înmormântarea ăluia bătrân, căci numai moartea i-a făcut să se adune care de niciune, asta în urmă cu două decenii. Stă într-o fundătură, pe strada Cireșului, cum dai colțul spre marginea de nord a satului. Are bulendrele scoase pe culme, iar toți ai casei, un băiat, soțul, care se ține verde și șmecherit, o fată lăsată de bărbat și cu doi plozi plecați la școli, la oraș, s-au apucat să deretice, că vin sărbătorile și-i prind neprimeniți. Aerul, aici, miroase a zer. Așa miroase și baba Dora, a lui Alexa. Spune că trăiește din pământ și că pe toți doar pământul este cel care ne ține. Mândria ei este băiatul plecat la facultate, la Capitală, acum e masterand, la Academia de Studii Economice, iar cam tot venitul familiei se duce pe întreținerea acestuia. Cât să aibă școală de domni și să fie cunună și luadă de gura satului. În rest, după ce vine poșta cu cuponul, mai rămâne cu nici 100 de lei, bani cu care se strânge cum poate, căci aria e cea care ține casa. Și burțile. Curtea se arată bine. E așezată. Nu are văcuță, ci păsări și doi purcei. Pământ nu mai are, s-a dus pe cheltuielile făcute pe la școlile înalte. Și pe rate făcute la bănci, când lumea lua cam ce nu avea nevoie numai cu o copie de pe buletin. Unul dintre băieți, ușor sperios, se ține după noi și zâmbește cu toată gura. Azi, se vor băga la vie, așa spune acesta, asta după ce muieretul va scutura bulendrăraia. Iar via nu e departe, e chiar în spatele ariei, dai din curte direct în ea, se ghicește pitică și tocmai bună de curățat, căci și vremea e veselă. Bunica are rude la Botoșani, pe care ar vrea să le vadă, căci s-a cam uscat de dorul lor. Ne spune că, seara, în tindă, oftează ușor cât să nu ia aminte cei de-ai casei cum gândul o poartă departe. Nu știe dacă o să mai ajungă vreodată să vadă acele locuri, nici trenul nu mai e cât costa odată, iar treburile casei nu se lasă așteptate. Ne poartă roată prin arie, să ne arate o mândrețe de curcă, găinile, un cățel nervos și care latr-a pustiu. S-a obișnuit cu dorul de rude, așa spune. Îl poartă cu ea de peste 20 de ani. Ar vrea să plece, pur și simplu, are doar un dor de ducă, de parcă nimic n-o mai încape. Își aduce aminte că doar ieri a luat pensia și că banii s-au dus de parcă nici n-au fost. Mai are și grija fetei și a nepoților. Fata, ca-n viață, n-a avut noroc, a dat peste un hăndrălău care dormea cu cuțitul sub pernă. A crescut 5 copii, dar știe că traiul, cândva, a fost mai bun și parcă și lumea era altfel. Vorbește, prin noi, cu rudele risipite prin țară: "Ce faci, frățioare, îmi e dor de tine!" În rest, iarna parcă nici n-a lăsat semne. Le ghicești doar după cantitatea de porumb rămasă-n hambar, doar vreo trei saci. Fata lăsată de bărbat, femeie în toată firea, știe și cum e cu traiul lângă bărbat: apă, paie și bătaie. Zâmbește știrb. Nu mai vrea să plece de-acasă, căci are de zestre 40 de ani și doi adolescenți, plecați cu rata, să învețe buchiile, la liceele pricopsite. Grădinița zâmbește de narcise. Un alt cățel ne dă târcoale, curios. Singurul pe care-l agață, bătrâna Dora spune că are el o mârâială, e preotul din sat. Simte și câinele sufletul omului! În jos, strada se arată desfundată. E toată frământată, de parcă stă să curgă. Mai spre dreapta, la poartă, e și Roxana. Mângâie un pui de cățel, abia fătat, pe toată spinarea. E negru, n-are ochi și, când și când, scâncește. Povestea Dorei e cunoscută în sat. Toată lumea știe de dorul de Bucovina care-o macină pe bătrână. Aici, fiecare știe povestea celuilalt. Roxana spune că s-ar găsi un bărbat pentru fata Dorei, că și primarul e bun, chit că e-nsurat, dar îl duce vâna să țină două muieri. Roxana e toată numai gură și gesturi. Tot ne arată cățelul abia fătat. Spune că asta e ocupația ei, stă acasă și crește câini, că a auzit ea că un pui se vinde și cu 3 milioane d-ăia vechi. Are puii pe sub casă, fătată de o corcitură mârlită de un altul găsit pe stradă, la Coadele."L-am găsit și l-am furat!" Aici a avut curaj, n-a vrut să pună mâna pe vreo combină sau pe un sac cu bani, nu de alta, dar are 3 mucoși care o trag de poale și nici nu are chef să stea, zice ea, 20 de ani la pușcărie. Are bărbatul la năvod, angajat la Petre Barbu, acum e vremea când stă mai mult cu coada-n apă, dar nu vine nici măcar cu un solz de pește acasă, e căutat de patron până și-n buzunare. Și ea s-a apucat de dereticat. A scos afară, s-o ia soarele, o dormeză cu câlții parcă ieșiți pe nas, e toată numai hopuri. Ne spune că asta e dormeza pe care părinții ei și-au făcut frecție, așa spune Roxana, și-au făcut frecție când el călare, când ea călare, cât s-o facă pe ea. Pe strada cealaltă, se vede venind mașina cu cartofi, ceea ce e un prilej de bucurie printre săteni. Se lucrează în vechiul sistem: sacul de porumb pe sacul de cartofi. "Vino-ncoa, fir-ai al dracu, că n-am un cartof să mănânc azi!" Apoi se laudă: are gâște, are capră, are porc, are oi. După mintea ei, nu-i mai trebuie nimic. Are și un venit sigur, 500 de lei, bani luați ca însoțitor, de pe urma unei babe rătăcite. Ar vrea să mai trăiască asta cât să facă și ea vechime cât mai multă, ca să aibă de ce să aștepte poștașul, la vremea pensionării. În rest, e supărată că-și vede bărbatul numai seara. Cu care, evident, face treabă. Se și vede asta, unul dintre cei 3 mucoși zgârmă lângă câinele ăla corcit. "Facem treabă, ne dăm pe spinare, ridicăm mușchii unul la altul!" Frecțiile, acum, însă nici ele nu mai au aceeași savoare, s-au devalorizat, se fac la schimb pe un ciur de mălai sau pe un pumn de făină. Ne spune astea, dar fără să lase puiul ăla abia fătat din scărmănat. Nu vrea să ne bage prin arie, că e deranj mare, scutură și ea să n-o prindă sărbătorile cu praful de anul trecut. În prima odaie, se laudă cu un televizor, luat de pe vremea când duduia economia și oricine putea să-și ea cam ce vroia, numai cu o adeverință. În cealaltă odaie, nedată cu lut, fără nici un alt mobilier, în mijlocul ei stă un calculator. Sare cu gura când îi cerem să se pună în fața tastaturii și-i cerem să ne scrie ceva de dragoste. Îl are numai de formă, nu are acces la internet, poate prin burlan, dar își mai face de lucru cu el băiatul cel mare, când vine de la școală. Nu știe ce-o să pună azi pe masă, se tot uită lung după dubița de cartofi, pe ea o aștepta, câtă vreme ștevia deja a devenit ațoasă și parcă nici nu mai e la fel de sătioașă ca altădată. În jos, soarele râde vesel. De sub șopron, abia fătați, puii care abia ghicesc lumina zilei se aud chițăid. E aprilie și dorul nici nu mai are astâmpăr. E ca un copil! Cu Dumnezeul caprelor printre mărăcinișuri, și-ai-lai-la Are pălăria pusă șmecherește, trece un nouraș pe sus, cât să păcălească soarele. Se laudă că-și face veacul prin Luptători dar, de fel, e din Odaia. În acte, i se spune Neagu Ion, însă lumea-l știe drept Polocru. E cioban încă de la bâtul, așa spune, asta a învățat de copil și mai puțin buchiile, că nu a fost alfabetul de mintea lui, că și vremurile erau mai liniștite și fiecare om își știa locul. Miroase tot a a lapte, a ciulini și a vânt. Mână o turmă de 100 de căprițe mai sus de Sultana, pe Valea Mariei, chiar la drumul mare. Toată grija lui e să nu vină vreun autoturism rătăcit, cât să sperie turma sau s-o fărâme. Ãștia sunt lupii moderni. El spune că, uite-așa, trebuie să se-ngrijească să mănânce, mai din iarbă, săracele, că numai așa dau și ele nimic altceva decât lăptișor. Dacă-i place ceea ce face?! Păi nici nu știe să facă altceva. Pleacă de la stână odată cu zorii, pe la 6, apoi mână căprițele roată, prin smârcuri, prin ciulini și iarbă deja tăioasă și de-un verde uscat, căci abia când e amiază le duce direct pe Mostiștea, să se sature de-atâta apă cât a lăsat Dumnezeu pe toată întinsura. Căprițele , înțelegem noi imediat, trebuie doar să știe de vorbă și de tonalitate, strigi la aia mai moțată și imediat ascultă și celelalte, i-haa!, să-ți fie bade păcat, și-ai-lai-la, m-ai iubit și m-ai lăsat, chiar dacă mai sunt și d-alea căpiate, cum e capra Marița, asta știe numai de înjurătură și de mângâierea ciomagului. Altfel cu greu te înțelegi cu ea. Căprițele, normal, nu sunt ale lui, ale lui Polocru. El doar le paște și le îngrijește, e băgat cu simbrie lunară, la un gospodar din primul sat, cunoscut drept al lui Ciulama. Hai-da!, cea!, dacă tot ne dăm la vorbă, cât să privim în stânga, spre rapița cu floarea scuturată, ne apucăm să bem mahorcă fină, adusă de la oraș, căci moșul, la 75 de ani, are niște penale ascunse prin chimir, făcute la mână și vândute cu 5 lei pachetul. Știți la ce-i este gândul lui Polocru, toată ziua, cât hăituie caprele și restul iezilor, care albi, care negri, care pipiți și nici măcar unul cuminte? Să caute iarbă, să bată loc cu loc, dar și să simtă cum se ridică aerul din locul altădată năpădit de dropii și iepuri. E dimineață în Câmpia Mostiștei. Soarele doar are curajul să împungă puțin pieziș, hăis, cea, moțato!, fumul țigărilor urcă drept și moșul, fără să stea pe gânduri, crede că pământul e cel care-i satură pe toți, oameni, animale, gângănii și zburătoare, curați și necurați. Dar știți de ce-i zice acestei văi drept cea a Mariei? Pentru că așa s-a pomenit și el cu ea și că așa o știe de totdeauna. Polocru are traseul lui bine stabilit: dă ocol, până unde se ghicește dealul, în spatele cătunului Tăriceni. Îi place viața din câmpie. Nici nu concepe, altfel, să facă altceva. Cunoaște fiecare capră după azvârlitură și pe nume, căci și ele trebuie botezate cât să știe că sunt băgate la stăpân, altfel nu s-ar mai înțelege cu ele. Și le vorbește, hăăă!, hăăă!, de răsună până pe tumuli. Le mai amenință cu o beldie, dar numai de formă, nu se îndură să rupă stinghia pe spatele vreuneia. În rest, vorbește cu Dumnezeu. Iar tot ce vrea de la Dumnezeul din câmpie, care are el și un loc pe Valea Mariei, e să ne apere și să ne păzească: "Așa-i spui. Doamne, apără-ne și păzește-ne și să ne dai sănătate la toată lumea!". Atât vrea moșul. El e mulțumit că petrece căprițele și că încă nu e arsă iarba. Sau mărăcinișurile, cum se întâmplă în august, când curge focul din ceruri. Iar laptele de capră, eee!, cea! e mai bun decât cel de oaie, la-la-la-la, mi-a trimis neica scrisoare, și-ai-lai-la, să-i dau voie să se-nsoare. Și ne spune o poveste legată de un doftor, autoritatea intelectuală supremă din zonă, care a stat el la ugerul caprei și a spus că nicicând nu s-a găsit pe lume vreun lapte mai bun. Că e dulce și sățios. Polocru, însă, vorbește rar cu docftorii și mai mult cu moțata turmei, nimeni alta decât capra Maria de pe Valea Mariei, i-haaa! Ea e cea cu talangă și dă tonul la fiecare năzdrăvănie. Abia la amiază, patronul, alde Ciulama, din Luptători, hai, cea!, vine și cu blindele, ce are și el prin curte sau ce-i pune femeia la fiert, ce mănâncă el, mănâncă și moșul, așa că el e mulțumit, are simbrie 500 de lei, dar și pachetul de iarba-dracului dat în fiecare zi. Primus, așa se cheamă tutunul, marfă venită direct din Iad. E vorbăreț moșul. Cu baba, moartă de 8 ani, s-a luat de flăcăiandru, pe la 16 ani. Cea-cea-cea!, a uitat-o pe băbuță, dar el spune că a trăit bine cu ea,' tu-ți crucea ta!, că nu-i mai e lui gândul la mândre, că așa a luat-o, femeie călare pe măgar, așa a pomenit-o și așa a dus-o acasă, să-i facă și lui, seara, o lingură de mămăligă. Da, că tot ne satură câmpia pe toți, moartea ne satură și mai abitir, futu-ți crucea mă-tii!, iar Polocru bea și el, dar tot apă, ca și căprițele, ele din balta sălcie de din vale, el dintr-o fântână cu apă dulce de pe deal. Și singurul lui păcat, pe lumea asta, e că a mai tot înjurat, dar nu cât să pună la inimă. Și nu înjură decât caprele, căci cu ele își mănâncă traiul. Firica e aia care-l scoate cel mai mult din sărite, că o mai apucă de capie. Iar viața lui asta a fost: de la bunicul, de mic copil, n-a făcut decât să mâne turmele, că uite, mă, la ele, că nu-nțelege!, că nici el nu le știe limba la fel de bine cum o știe Dumnezeul caprelor. Că și ele au un Dumnezeu al lor. Apoi e un Dumnezeu al oilor, unul al păsărilor și tot așa, deasupra fiind Dumnezeul oamenilor, unul și același cu Dumnezeul caprelor, al oilor, dar nu și al lupilor, căci nu s-a mai văzut picior de astfel de lighioană de nici nu mai ține minte... "Dumnezeu mă păzește. Uite, nu-mi vrea moartea când vreau eu, ci când vrea el!" Iar câmpia, așa să știți, dă lapte, asta spune Polocru, că tare bun a fost Dumnezeu, i-ha! Iar bățul în care se sprijină e lemn de corn, din care se face vinarsul, e lemn de pământ, ne tot explică moșul, dar noi nu pricepem neam, cică rădăcina e aia care dă tărie alcoolului, a băut el odata, de la un pădurar. În rest, leliță, trece-un nouraș pe sus, hai-la-la-la, mândro... Smârcurile se-ntind anapoda și numai toiagul e cel care adună turma, care de niciunde. O fi ploaie, o fi soare, ori lacrimi de fată mare? Omul cu pisici Valea Căpitanului, sătuc cunoscut, azi, drept Ostrovu, numără 20 de case cu totul și se află undeva în buza Bălții Mostiștea, pe celălalt mal de localitatea Valea Argovei. Abia după ce ajungi la Frăsinet, faci la stânga, dacă vii dinspre Mănăstirea, cale de vreo 5 kilometri, pe un șleau care, la prima zăpadă, se înfundă cu săptămânile. La a doua stradă, la dreapta, e o coșmelie, între mărăcini. Până să ajungem acolo, dăm peste două suflete vorbărețe. Primarul Costel Boitan, înțelegem, ajunge pe-aici când își aduce aminte. Și ăsta nu prea are memorie. Așa aflăm și o poveste legată de faptul că drumul pe care suntem ar fi trebuit asfaltat. Cu promisiunea asta se câștigă voturile celor din Ostrovu, din 4 în 4 ani. Apoi mai e și senatorul Liviu Tomoioagă. Dacă ai ochii buni, poți zări, pe malul celălalt, domeniul acestuia. "Ne-a luat balta, ne-a luat tot". Pătrundem pe strada Școlii, denumire dată în derâdere, de niște capete pătrate. Nu e nici o școală pe ea. Nu știm dacă cealaltă stradă, paralelă cu ea, se numește strada Bisericii. Ar fi fost tot o denumire pusă în bășcălie. Câți oameni au mai rămas în sătuc, se roagă, când și când, la o clopotniță, ridicată pe un schelet metalic, pe un loc viran. Ajută-ne, Doamne! Iar vorba se leagă ușor: "Nu-l doare pe senator de drumul ăsta. El vrea să-l facă p-ăla care trece pe la el și se duce la Ciornuleasa". Iar drumul nou, înțelegem, l-a desenat senatorul direct din elicopter. Un astfel de aparat tot tulbură apele Bălții Moștiștea, când și când. "Vine și dă roată, păzește peștele!" Până în buza satului, mergi cât nici nu-ți vine să crezi. Se ajunge într-o clipită, asta după ce treci printre corcoduși plantați de o parte și de alta a uliței, toți cu fructe taman bune să te scoale din greață și din morți. Pe al lui Pardale, care doarme în cotineața la porci, cum știam noi, îl găsim acasă la un bătrân mai zdravăn decât el. Asta-i spunem lui Drăgan Marin, că vrem să vedem unde doarme Pardale acum, că tot e vară și nopțile sunt pufoase și calde. Pardale nu vede, dar știe drumul și e și iute de picior. Rămânem cu amicul lui, și el vorbăreț și gospodar, are trei cuiburi de cartofi în fața porții. Drăgan știe cum se trăiește la Valea Căpitanului, unde nici Dumnezeu nu ajunge: "Suntem vai de mama noastră". Nu ajunge Dumnezeu, în schimb ajunge mașina de pâine, de două ori pe săptămână, lunea și joia. Cine nu e atent, riscă să mănânce numai pâine de mălai, asta dacă are. Dacă nu, nu! Nu mai sunt 30 de suflete-n sat, numai babe și moși, dar gospodarii au numere noi la poartă. E un semn de civilizație, fără discuție. Pe toate le aveau cei din Ostrovu, iar numerele noi, pe fond albastru, reprezintă cam tot ceea ce mai aveau nevoie. Ideea e una absolut deosebită: așa poate să identifice și poștașul locațiile, căci altfel nu cunoaște pe nimeni din sat, numai după porecle-i știe, dar și după mamă și tată. Și după căutătură. E liniște ca la facerea lumii. Dacă ești atent, auzi cum se umflă dovlecii-plăcintari. În rest, a bătut grindina, vulpile mai dau iama pe la găini, iar când se înfundă drumul spre Frăsinet, cine vrea să ajungă la magazin, adică în satul vecin, taie balta direct pe gheață și se roagă să nu se ducă pe copcă. Pe Pardale-l ajungem din urmă. E bucuros de oaspeți precum oaia de scaieți. Cotineața lui nu se vede de bălării. Sunt crescute că nici nu te vezi. Pardale, până acum 4 ani, a dormit într-un cort pescăresc, au venit niște șmecheri, pe baltă, și i-au lăsat lui cortul, cât să se creadă în vacanță. Pardale a avut casă, dar s-a prăbușit, cam în urmă cu un deceniu. De-atunci, nu i-a mai ars de nimic. Ne invită în "odaie", dar doar luăm seama, din prag. Șandramaua e ceva cum nu mai găsești pe nicăierea. Nu e nici bordei, nici cazemată. E o ridicătură din șipci de gard, acoperită cu saci. Înăuntru, e ceva care se vrea a fi pat, dar și trei pisicuți abia fătați. Omul cu pisicile, Pardale, spune că le ține de drag, că și ele sunt sufletele lui Dumnezeu. Mai dosite, are și două pet-uri, desigur, goale, de bere, semn că omul a fost în cumetrii, cât să uite de sărăcie. Grupul sanitar e unul deosebit: îl are chiar în fața "ușii", prin iarba înaltă, așa că suntem atenți să nu ne călcăm norocul. E vorbăreț Pardale. E născut la 4 noiembrie, 49. Aproape că ne recită data. Ne roagă, cu glas tremurat, să-i lăsăm și lui ceva de-o pâine, asta dacă tot am bătut drumul până la el. Trăiește dintr-un ajutor social de 120 de lei. Nu are femeie. În general, cum zicea și amicul lui, Drăgan, muierile nu rezistă mult prin satul ăsta, se alienează. "Se îmbolnăvesc de cap, nene." Pardale a mâncat mazăre. Îi mai aduce mâncare alde Niculae, un băiat din sat. În rest, așteaptă să moară. Că așa vrea el dar, dacă se poate, nu înaintea altora. Așteaptă, spune, să se ducă la cimitir, e undeva pe stânga, cum dai în cătun. În rest, l-a mai ajutat primarul Boitan. Dar nu i-a dat lemne de foc, căci nu ar avea ce să facă cu ele. I-a dat pâine, cartofi și mălai. Se încurcă atunci când îl întrebăm ce face el cu mălaiul, omul n-are castroane, străchini, ceaun de tuci. Are doar ascunzătoarea în care doarme, câteva bulendre care n-au văzut niciodată apă sau săpun, dar și un borcănel, plin pe jumătate cu mazăre fiartă la repezeală. Și mai are și trei pisicuți, desigur. El nu are cum să facă focul. Una că nu vede, apoi ar însemna să-i ardă bunăstarea agonisită. Ne arată și că are o pâine, o păstrează până vine din nou, mașina din satul vecin. Dar știți cu cine stă Pardale, din Valea Căpitanului, sătuc botezat, mai nou, Ostrovu? Cu el stă Maica lui Dumnezeu, are grijă să-și scoată încălțările, când îi intră sub acoperiș. "M-a învățat Dumnezu să fiu așa cum sunt. Sunt sănătos, dar doar că nu văd." Pe Pardale îl ajută vecinii, alde unchiul Lisandru și băiatul ăla cu inimă largă, Niculae. În rest, are de toate. Cer pe care nu-l vede, dar îl simte înalt. Are și bulendre de nu le dă de capăt. Numai chiloți nu are, că ar însemna să fie deja un lux prea mare pentru el. Iar ca să ajungă la el, la Pardale, Dumnezeu o ia roată pe la Odaia, coboară pe Valea Mariei, urcă spre cimitirul vechi, pe lângă clopotnița și apoi face la dreapta. Îl găsește el pe Pardale, știe drumul. "Da, Dumnezeu vine în picioarele goale. Dacă aș avea sticlă, mi-ar ciocăni la geam". Și nici nu crede că e bătut de soartă, asta pentru că are pielea arsă de soare și uscată de iarnă, așa că n-a simțit nimic. În rest, odată la patru ani, șeful de la asociație, urcă la el, să-l ia la vot. Și-o să mai tot urce pentru el, că Pardale e cel mai verde din sat, o să rămână să-i îngroape pe toți. Asta dacă nu cumva cătunul o s-o pornească, naiba știe cum, la vale și-o să se înece în Balta Mostiștei. Epistole din irealitatea imediată Până în 50 de scrisori primește, lunar, primarul municipiului Călărași, Daniel Ștefan Drăgulin, de la cetățeni. Problemele ridicate în acestea sunt diverse, dar care au legătură cu activitatea institutiei pe care primarul o reprezintă. Până acum, Daniel Ștefan Drăgulin a primit 10 epistole, de la un expeditor care semnează Vasilescu Floarea, domiciliată în București, pe Aleea Timișul de Jos. Vasilescu Floarea e câteodată femeie, câteodată bărbat, dar locuiește fie la București, fie la Dragalina, în funcție de cum are inspirație atunci când se așează să compună. Scrisorile sale ajung totdeauna pe adresa Primăriei Călărași, chiar dacă ele încep cu "Domnule Prefect". Când se adresează "Domnului Procuror", adresa destinatarului este tot cea a edilului călărășean. Așa știe expeditoarea: la primărie e prefectul, sunt și procurorii, dar e și o oarecare "Domnișoară Proca". Când îi scrie domnișoarei Proca Rodica, pe adresa Primăriei Călărași, "Subsemnata Costache Maria" locuiește în Dragalina, pe strada Plantelor, nr. 19. Desigur, ceea ce vrea Maria de la duduia Rodica nu e mare lucru: tot ce-și dorește, "cu tot respectu", e ca aceasta să-i caute anii de muncă de la fosta cooperativă agricolă locală. Și dă și repere: anii 67 - 73, "Brigada 1, Brigada 2, Brigada 3". Uite-așa ne dăm seama cam cu ce s-a ocupat vașnica noastră scriitoare de epistole. A lucrat la C.A.P., apoi a fost femeie de serviciu "la birouri", pe vremea când un oarecare Chiru era președinte. Povestea ei devine și mai simplă: după anul 1974, a tot avut prenatale, chiar dacă prima naștere a avut-o în 1969, primul născut al acesteia numindu-se Dumitru F. Maria. Deși îi scrie "Domnișoarei Proca", pe adresa primarului din Călărași, aceasta spune că a mai făcut demersuri pe la edilii călărășeni, deci și la viceprimari, însă a primit "răspunsuri în chip de râs". Înțelegem că Dan Drăgulin a scos anii de muncă, de la fostele cooperative agricole de producție, cam la toată lumea, mai puțin ei. Lumea, în general, e rea și are și ceva cu ea, cu Vasilescu Floarea. Cei de la "sfat", de la Dragalina, niște nemernici, au pus-o pe lista prostituatelor, pentru că a scos bani din bancă și mai ales pentru faptul că a fost violată. În plus, tot aia de la sfat i-au furat și portofelul cu acte, ca să-i desfacă mariajul. Iar acum, de-ai dracului, o pun pe drumuri, să-și facă femeia actul de identitate. Dar e certată și cu nora, Stoica Ioana. Pe aceasta, autoritățile, adică cei de la "sfat", au pus-o să dea declarație contra ei, cu scopul de a-i face rău. Desigur, la acest complot a participat și comandantul poliției de la Călărași, împreună cu un oarecare Trac Manea. Tot ce dorește, de data aceasta, e ca respectiva domnișoară Proca, cu adresa Primăriei Călărași, să ia măsuri și să fie toți arestați. De ce? Pentru că vând droguri la școală și la baruri, iar Oancea Adrian le obligă pe numitele Stoica Ioana și o oarecare Florina să face striptis. Epistola, una dintr-un șir întreg, e datată 28 februarie 2013, aceasta fiind "a cincea cerere să-mi scoată anii". O altă epistolă, datată 8 martie, este adresată de aceeași persoană, chiar dacă nu se mai semnează și nici nu are capătul introductiv prin care să se prezinte, de data aceasta "Domnului Procuror", acesta aflându-se, cum altfel, la Primăria Călărași. Expeditorul anonim, nimeni alta decât Vasilescu Floarea, cu un scris abia lizibil, înghesuit, coborând mult spre dreapta, sesizează că până și medicul de familie, numitul Dorobanțu Cătălin, a depus mărturie mincinoasă. Povestea e la fel de amestecată. Înțelegem că Vasilescu Floarea are un concubin, acesta fiind extrem de agresiv, rupându-i, nu știm din ce motive, o mână. Așa că pe bună dreptate se întreabă expeditoarea: "Ce fel de medic de familie este complici cu delicvenți"? Epistola aceasta, însă, are legătură cu precedenta, căci autoarea nu realizează cum medicul de familie are el habar ce i s-a întâmplat acesteia, la Slobozia, când i-au fost furate actele, cu tot cu portofel. Medicul de familie, însă, are un tupeu formidabil: i-a pus femeii diagnosticul, fapt nemaivăzut până acum. Fiindcă Dorobanțu Cătălin a făcut acest lucru, ba chiar i-a dat și un bilet de internare, femeia s-a trezit că este urmărită de Stoica Ioana, nimeni alta decât nora sa. Nora, plină de venin, a urmărit-o până la spital, ba chiar a și supravegheat-o, se ascundea după un copac, asta ca medicii de la spital să nu-i administreze tratamentul adecvat. Câți ca ea, câți ca ea! De ce face nora toate astea? Simplu: îi este teamă să nu ajungă la pușcărie! Are ea, Vasilescu Floarea, grijă să-i depună cât mai multe plângeri, poate o potolește să o tot urmărească. Întâmplarea asta a avut loc "în ziua de seara de 7. II. 2013", când i s-a întâmplat să-i fie și cotonogit câinele, asta după ce nepoatele sale au auzit cum se deschide, ca-ntr-un film horror, poarta de fier. După asta, la numai o zi, chiar la data când a compus epistola, s-a întâmplat să vină din nou Stoica Ioana, dar n-a mai vrut s-o omoare pe ea, ci chiar să omoare curtea, cu scopul de a-i fura găinile. Știe sigur acest aspect distinsa doamnă Vasilescu Floarea, mai ales că a auzit câinii chelălăind. Cel care o incită pe noră să facă asemenea năzdrăvănii e același domn Trac Manea, "trac" ăsta fiind, foarte probabil, prescurtarea de la tractorist. Iar ea nu face altceva decât să reclame, în viziunea ei, adevărul. E adevărul ei și moare cu el de gât. Iar o doamnă procuroare, și asta a dracului, a dat ordin să nu-i facă ei dreptate, never, never. Mai mult, a și amendat-o, ba chiar a vrut s-o închidă și la balamuc, că prea s-au abătut asupra bietei femei atâtea necazuri și suferințe. Și ne enumără: are 4 plângeri depuse la procurorii din Călărași, alte două depuse prin Ialomița, dar nimeni nu-i face pe plac, mai ales că nora - Stoica Ioana - are bani, scoși din bancă, pentru a-i mitui pe oamenii legii, ca să nu-i facă nimica și s-o lase, pe mai departe, s-o urmărească și să-i supravegheze domiciliul bietei femei. De toate aceste întâmplări stranii trebuie să ia la cunoștință "domnul procuror" de la Primăria Călărași, câtă vreme Buiac Victor, Ioana, Florina, Alin, Ion și Gheorghe trec prin dreptul curții ei și-i adresează cuvinte urâte, ba chiar caută și scandal și sar la bătaie. Ãștia se deplasează cu o mașină, cu numărul de înmatriculare MJ 2197, plecând la furat și cu scopul să spargă banci, faptă de care trebuie să afle și cei de la DGA Călărași. Tot ce cere este să se ia "măsuri corespunzătoare". "Domnul Procuror", de la Primăria Călărași, este sesizat, la puțin timp, de o altă faptă nemaivăzută. Epistolara noastră de ocazie, deși nu s eprezintă, are rugămintea să nu-i fie dat numele, nu cunoaștem din ce motive. de data aceasta reclamă că a fost la Atlasib (ea scrie "Atlasiv") Călărași, din județul cu același nume, unde a stat până au venit doi șefi. Știți ce s-a întâmplat aici? "A venit doui băieți tineri a luat pachetu și a ieșit prin față". La rând a urmat o femeie tânără, care a primit nu mai puțin de 10 pachete. "Atlasib" este o firmă de curierat, asta ca să se înțeleagă despre ce este vorba. Fără discuție, după astfel de fapte, bietei femei i s-a părut "ceva putred", "ceva în neregulă". Pe bună dreptate se întreabă de ce femeia tânără a ieșit cu 10 pachete, toate învelite în material plastic, pe ieșirea din spate? Ea știe și răspunsul, desigur: în acele pachete, erau droguri. Iar cei de la Atlasib nu sunt chiar la prima abatere, au mai făcut ei escrocherii, de s-a luat lumea de gânduri! Mai ales că ăștia sunt în legătură și cu șeful polițiștilor, nu știm care e acesta, dar ne dăm seama că are mână largă câtă vreme, mai demult, i-a dat bietei femei 50 de euro din banii lui de buzunar. Apoi povestea se repetă. Același Trac Manea a dat-o în urmărire penală, în 6 dosare, cu toate că ea nu era vinovată. Deși, citim noi în epistola plină de amărăciune, expediată în mod conspirativ, de aceeași Vasilescu Floarea, a fost acuzată inclusiv de falsificare de monedă. Vinovați de ceea ce i se întâmplă sunt șeful polițiștilor, acerst tractorist de Manea, amândoi fiind "complici la mafie". În legătură cu mafia este și nora, iată, am crezut c-a uitat-o pe biata femeie, nimeni alta decât Stoica Ioana. Aceasta are complici niște țigani, care circulă cu același autoturism cu numărul de înmatriculare extrem de ciudat, MJ 2197, mașina care, în data de 10 martie, "a dat genți" , după care mafioții, adică Stoica Gheorghe, Stoica Dumitru Alin, Stoica Ion, Ioana, adica nor-sa, dar și Florina, s-au dus în casă, cărând gențile respective, unde au stat de vorbă. Și-a dat seama că este ceva în neregulă, pentru că dimineața a auzit pe cineva cum vorbea la telefon, "în legătură cu drogurile". Iar procurorii de la DIICOT, vă dați seama, dorm în bocanci! Cei care sunt "în legătură cu drogurile", printre alții, sunt și Buiac Gabriel, Buiac Victor iar, din auzite, e și Constantin Denisa plecată, de 3 ani, "în afară", asta fiind în legătură și cu un arab. Drogurile sunt comercializate elevilor, pe la baruri, loc unde se întâmplă același fenomen oripilant: se dansează striptis. La mișcările lascive ale dansatoarelor la bară, asistă și fosttul primar al comunei Dragalina, numitul Varză. Mai sunt câteva epistole, una dintre acestea întinzându-se pe nu mai puțin de 8 pagini, toate scrise în același mod, incoerent. Una dintre acestea este adresată atât primarului, cât și prefectului de Călărași, cu rugămintea respectuoasă "să se ia măsuri de precauție corespunzătoare și foarte severe", cel reclamat fiind un oarecare Fane Stoica. Acesta, în data de 24 februarie, a umblat, prin sat, după martori, nu cunoaștem din ce motive. Tot acesta a contactat pe cine a putut, pe Dragomir Dumitru, pe Mihai Florina, pe Nicolae Georgeta, zisă Săpuleasa. A fugit, chiar, și după farmece. E o întreagă conspirație. De data aceasta, Vasilescu Floarea vorbește în numele unui grup de cetățeni care sunt urmăriți de toți acești indivizi și, prin amenințări și farmece, se descurcă și scapă din orice belele. Tipii au relații mari, un procuror Manea, spre exemplu, are o fată care are un copil cu comandantul polițiștilor de la Călărași, face învârteli să nu se afle absolut nimic din ceea ce a făcut grupul lui Fane Stoica. O altă epistolă se deschide cu următoarele: "Doamna Ghinea Tănțica să fie chemată la Prot Copilului". Motivul e că și-a luat obligația pentru două fete minore, eleve în clasa a VII-a, dar ea a făcut asta numai pentru banii mamei acestora, care e plecată să se prostitueze. Se ceartă, anonima Vasilescu Floarea, cu mama celor două fetițe. Nu înțelege biata femeie, justițiara satului, cum a putut putoarea să plece în străinătate, fără să-și ia și fetele cu ea, căci așa puteau fi și ele supravegheate și ținute din scurt. Desigur, toate aceste scrisori sunt opera unui bolnav psihic, cel mai probabil diagnosticat fie cu o formă de tulburare bipolară, fie forma comună a paranoiei, boală în care individul are o gândire normală, iar brusc îi apar idei preconcepute cum că ar fi urmărit, înșelat, nedreptățit. În cazul paranoicilor, îndoielile cu privire la unele evenimente, fapte au o durată de cel puțin o lună, până ajung la stagiul de obsesii. În acest fel, indivizii își construiesc viața pe baza obsesiilor, iar sistemul de gândire devine unul bolnav. Pe lângă acestea, paranoicul își poate juca foarte bine rolul când vine vorba de ideile sale, astfel încât devine credibil, mai ales în cazul persoanelor apropiate, adică din familie sau din cercul de prieteni. Un veac de seninătate Nea Gică s-a făcut băiat mare. Abia dacă a împlinit suta de ani, cât să crezi că veacul zboară ca vântul și că e doar o clipită din timpul de la facerea lumii. E șugubăț și se ține tare. Nu-l mai ajută prea bine picioarele. Nici vederea nu-l mai ajută și, ca să te audă, trebuie să vorbești un pic mai tare, cam cât să te poată cunoaște după voce și vecinii de peste gard. În rest, e senin și încă are așteptări de la ziua de mâine. Ne întâmpină ginerele acestuia. Are și el necazuri, i se umflă picioarele. Bașca e trecut binișor de 80 de ani. Cum ar veni, e ginerele moșului cam de vreo 60 de ani! Nea Gheorghe Anton, zis Gică, deși e în odaie, poartă pălărie pe cap. E-heeei, tinerețe! Nu vrea să bea cu noi un tutun, a fugit toată viața lui de iarba-dracului. Așa că mergem, mai firav, în camera cea bună, cu icoană pusă la rasarit, cu masă pe mijloc și cu oglindă ferită-ntr-un colț al camerei. Nu mai are babă nea Gigi, a plecat la cele de dincolo în urmă cu să tot fie 15 ani. S-a luat cu ea prin 1937, după ce s-a eliberat din armată. Asta reține exact: a făcut armata la Călărași, la Regimentul 20 Artilerie. Acum, în acel loc e fabrica de confecții. Pe atunci, prin 1937, ca să aveți o imagine exactă, orașul Guernica, din Spania, era bombardat de aviația germană. Tot pe-atunci, doi piloți americani au încercat să zboare în jurul lumii, dar au fost dați dispăruți deasupra Pacificului. Pe baba moșului, însă, o chema Ileana, iar el o striga așa prin toată bătătura. În schimb, ea îi zicea "puiul meu". E firav moșul, dar ni se spune că acuma e chiar mai întremat decât în tinerețe, când era un țăr de om. Băbuța a venit din Ilfov, după ce a rămas orfană. A ajuns la Ștefan Vodă după ce neamurile, rele, ale dracului, au lăsat-o fără pământ. Așa că a luat-o de suflet coana preoteasă din sat, care-i era mătușă. Iar el, lacom de căutătură, a luat-o de nevastă. Dar știți de ce a luat-o nea Gigi pe Ileana de nevastă? Ca să aibă și el pe cineva. Uite-așa, pe-atunci, s-a îmbolnăvit de gripă și nu avea cine-i face un ceai. Gigi Anton s-a născut pe la începutul veacului trecut, prin 1913. Pe-atunci începea revoluția lui Pancho Villa, în Mexic. Începea Războiul Balcanic. Tot atunci se nășteau Richard Nixon, Jimmy Hoffa (unde dracului a dispărut și ăsta?!), Gerald Ford, Maria Tănase sau Albert Camus, cu al lui "Om revoltat". Și se ducea să moară puțin Rabindranath Tagore. Sau Vlaicu, în zborul lui nebunesc peste Carpați. Dar nea Gigi nu știe toate astea. A fost cel mai mic copil al familiei, nu-i mai trăiește nici un frate, iar grija lui a fost să stea legat de coarne, în spatele plugului tras de boi. Așa știe, așa a apucat, așa erau vremurile. Avea doi boi, cu care-și făcea treaba. Carte știe cât să-i șadă bine, a trecut numai prin ciclul primar, mai umbla să strângă porumbul, din sat, cu căruța. În rest, spune nea Gigi, cât a fost cu Ileana, adică acolo, vreo 62 de ani, niciodată nu a călcat strâmb. Și râde când spune asta. Râde cu poftă, șmecherește. Căci are și el o poveste de dragoste, consumată prin port, la Odessa, în regiunea Bugeac, unde era cantonat cu garnizoana, când românilor li s-au ordonat, de către un mareșal curajos și vizionar, să treacă Prutul. Acolo, nea Gigi a cunoscut-o pe Niura. Fiecare soldat român avea câte o Niura a lui. Mai de suflet, mai să-i poarte curați. Știe moșul ce știe: "Rusoaicelor le plăceau banii". Asta chit că ele erau ucrainience. Dar erau și pline de boli lumești, cât să te sature de făcut dragoste cu capul proptit de patul puștii. Și nici nu crede că și-a înșelat baba pe acolo, prin gura Nistrului, câtă vreme era ordin de zi pe unitate ca fiecare soldat român să aibă câte un suflet de femeie de-al locului. "Așa a fost să fie..." Toți moșii știu povești cu soldați și de război. Dar și de dragoste. Nea Gigi mai știe că războiul ăsta s-a derulat pe undeva prin satul Cataloi, din zona Frecăței. E iute la vorbă. Acolo zice că a stat cantonat până au început rușii să tragă, undeva prin februarie 1940. Că trebuiau și românii să ispășească un păcat, în mintea lui Stalin. Iar un rus e bun, știe nea Gigi asta, exact așa: "Nu e bun, dă-l în mă-sa!" Și râde. Râde când își aude aminte că le-a cam încălecat femeile, și el, și camarazii lui de arme. Că rămăseseră ei, mai târziu, pe la Odessa, baterie de sacrificiu, la vremea când veneau din stepele calmuce toți stahanoviștii, că nu aveau pământ destul și nici loc care să-i mai încapă. Și-uita-așa, bateria lui era la șosea. Iar în vremea asta, acasă, femeia era ca vai de capul ei, că tot atunci s-a prăpădit și bâtul, rămânând nea Gică al nimănui pe pământ. Și-a murit cum nu se poate mai altfel, împus de un bou plin de turbare, căci și legendele rurale, iată, au corespondentul lor real. Iar norocul lui a fost că frații lui și ai mamei lui nu i-au lăsat femeia de izbeliște, lucându-i și ei pământul, în total 8 pogoane, că tot era el plecat de-acasă, să-i dea Niurei bani de târguială, de creme și de gel de păr. Și să țină piept Armatei Roșii. Dacă pe Niura a iubit-o, așa, în taină, pe Ileana, venită de la Ilfov, a luat-o de drag. "De drag, că mi-a muncit pământul". Și, na, făcuseră și nuntă, cu lăutari țigani, dar și cu carne de vițel și vin de butuc, cât să se poată juca, la miezul nopții, cearceaful. "S-a jucat, ooo, cum să nu se joace?!", e mândru nea Gică de isprăvile lui de prin timpul când sângele-i alerga mai iute. Nu mai știe ce i-au cântat lăutarii la nuntă, ceva cântece bătrânești. "Mai lai-lai-la, tra-la-la". La televizor, nea Gigi nu se uită. Cică-i bate toaca-n cap. Nu bea, dimineața, cafea, ci ceai. Doar pe front mai lenciurea cicoare opărită. Se ține cu hrană de prin curte. O aripă de pasăre, un ouț, o verdeață. Și, în rest, când și când, mai sorbea o țuiculiță. Dar mai mult lapte, că ăsta e lichidul care prelungește viața și te face să trăiești până te uită Dumnezeu. Dacă, în armată, a stat călare pe baterie, în viața civilă a stat lipit de coarne, asta spune că a fost, plugar, ducând o viață simplă, senină, cu trezitul din somn la cântatul cocoșilor, mai la vie, mai la câmp, mai cu păsările, uite-așa se scurge, în Câmpia Română, o sută de ani, de parcă nici n-au fost. "Am trăit în lume și cu lumea". Nici acum nu știe dacă a fost sau nu bine că s-a bătut cu rușii, habar nu are dacă vremurile puteau fi altfel și niciodată la fel. "Cine știe?" Dar până la urmă se dumirește. Crede că a fost bine ce-a făcut, câtă vreme nemții erau uniți cu rușii și altfel se alegea praful de România și ajungea a doua Polonie. Na, că moșul știe! Știe plugarul! Și e conștient de ceea ce a făcut și de faptul că a lăsat la gura Nistrului un semn al trecerii lui pe pământ. O fi lăsat și el și ceva copii din flori, nu știe sigur asta, că n-a mai văzut-o pe Niura de când a primit ordin să se întoarcă acasă. O fi și ea praf și ulcele... Sau tufă de sânziene. În rest, a mâncat șuncă, dar n-a făcut bine ce-a făcut căci, știe el, i-a spus lui un doctor, pe nume Topologeanu, că are să-l doară picioarele, mai târziu. Așa a făcut suta. Pentru că a fost sănătos. Iar de pe front și de la Ștefan Vodă, din județul Călărași, n-a mai fost niciodată altundeva. Nici la Viena, nici la Paris. Nici măcar la Buzău. În schimb, a fost la colectiv, vreme de 12 ani, unde a fost brigadier. Iar la colectiv a fost pentru că așa se învățase lumea și nu din altă cauză. Să nu credeți că nu are așteptări pentru ziua de mâine. Are. Și e bucuros că a fost contemporan cu Gică Petrescu. Of, uite-așa aș vreaaaa săăă moor, într-o crâșmă din Oboooor, să-mi scriu, când o fi momentul, cu vin roșu, testamentul, uite-așaaa aș vreeea săă mor. Dar mai mult îi place "Du-mă-acasă, mai tramvai..." A fost bun pe front, pentru țară, a fost și un părinte bun, s-a tot ferit să-și altoiască progeniturile, mai mult își întărâta femeia să-i scarmăne p-ăia micii. În rest, îi mulțumește lui Dumnezeu, că tare bun și milostiv a fost cu sufeltul lui. Tare bun! Pân’ la Dracu și-napoi, viața-i roz și face pui Marius Marian Savu e din Roseți și, de câte ori se plictisește, frunzărește ziarele locale și centrale. Citește și el din două-n două litere. Însă a învățat să formeze și numere de telefon, așa că sună pe unde apucă, inclusiv pe la prefect, în ideea că poate îl crede cineva că nu are el din ce bea apă. Adevărul e că nu are căni, dar berea o poate bea sugând direct din PET-urile de 2,5 litri. Însă are o scuză: doar ce a fost ziua lui, așa că omul s-a cinstit, ce atâtea vorbe! Îl vizităm într-o doară, dincolo de strada Largă, spre marginea satului. Îi merge gura și are impresia că i se cuvine orice. Maria Culea, de la compartimentul de asistență socială, îl știe și parcă e sătulă de el ca de mere acre. Așa că nu se bagă în seamă cu el. Stă în ceea ce a mai rămas dintr-o casă bătrânească, moștenită de un suflet milos. Marius Marian Savu zicea că stă cu un bătrân, însă, na belea, se mai greșește… “Bătrânul” în cauză, gospodar, doar ce l-a luat la depănușat și cărat porumbul în hambar, așa că sărăcia a avut ce pune pe masă cu o zi în urmă. Dar să vedeți poveste! Are 31 de ani și trăiește dintr-un ajutor de șomaj de 370 de lei. A lucrat, un timp, la Dorna Agri, ca paznic însă, fatalitate, nu-și putea ține ochii deschiși. Cum dădea Luna, cum îl lua și pe el somnul. Așa că mai dădeau năvală cei cu strângere de mână, prin bunurile care ar fi trebuit să le păzească el. Și tot așa, de câteva ori, până s-au luat și ăia de la firmă de gânduri și i-au spus să sforăie pe alte tarlale. A stat tot în Roseți, așa că ne recită: pe strada General Ioan Dragalina. Adică, “aicea, după colț”. Mai precis, a locuit la o mătușă iar asta, de-a dracu, așa spune el, după 30 de ani l-a dat afară. C-așa i-a venit ei pe chelie! La mătușă a ajuns să stea asta după ce tatăl lui, amețit de damf, l-a tăiat pe un altul, la crâșmă. Mai precis pe Moneață Carzon, cum îl știe lumea. Așa că s-a dus și el să-și facă veacul pe la pârnaie. Iar mama lui, secătura, avea pe bătătură alți 3 mucoși. Cu bărbatul la bulău, zice Marius Marian Savu, pe el l-a dat pe la orfelinate. Așa a ajuns pe la Pitești, pe vremea când el avea doar câteva luni. Ne și mirăm ce memorie are gușterul! Iar povestea continuă cam așa: ăia de la orfelinatul din Pitești, s-au apucat să frunzărească hârțoagele și au constatat că erau mai mulți d-alde Savu în Roseți decât la Pitești. Și-așa s-a făcut că, printr-o hotărâre judecătorească, a ajuns înapoi în sat, să fie crescut copil de suflet. Dar adevărul încă nu se știe: este sau nu este băiatul familiei Savu? Primarul, Nicolae Râșnoveanu, spune că nu e. “E provenit”. Dar l-a luat mătușa, desigur, ca să pună mâna și pe niște bani, că plătea statul, doar nu era să-l crească așa, moca. Dacă n-a avut, desigur, posibilități, a făcut și el 5 clase, însă se ferchezuiește bine. Seamănă c-o cață, își dă părul pe spate, ca Alain Delon la senectute, dar asta pentru că doarme cu el în cap. În rest, pare că doar ce l-a lins vaca, deși n-are un asemenea patruped prin curtea pe unde s-a apucat el de dat cu toporișca. Exact asta a făcut în ultimele zile: s-a luat de treabă, când a văzut că are curtea plină de bălărău și nu putea vedea din casa care e în fundul ariei, la stradă, să se zgâiască și el la cine mai trece pe uliță. De ce treabă a făcut, sufletul ăla milos, Lică, cunoscut și drept Grigore, care l-a lăsat să doarmă prin cocioabă, s-a luat de gânduri, căci Marius Marian Savu, hărnicuț, a tăiat de-a valma, tot ce i-a căzut la mână. Așa că a rămas omul ăla cu inimă largă fără corcoduși. Ceea ce înseamnă că s-a lins pe bot de țuică și nici că se poate o astfel de tragedie!… Mâncare își face în curte, a improvizat, din câteva cărămizi, o vatră. Când îl strânge stomacul, aruncă o mână de ciocălăi sub oală și o rupe-n fericire. Iar la mătușă a stat până anul ăsta, de Urlalia. Dar Bița Cotitu, mătușa, l-a pus pe fugă. E gârbovită și are și ea prin bătătură niște nepoți săltați de pe oală și ceva fete fără noroc. Și-uite treabă că n-a mai vrut să îl țină pe hăndrălău, că și ăsta se învățase, la vârsta lui, la totul de-a gata, numai el să aibă ceas la mână și credit pe telefon, să fie în pas cu lumea. Mătușa n-a fost deloc politicoasă cu el. A izbucnit, într-un final: Mă, să-ți iei bagajul din casă și să te duci dracu! Iar el s-a conformat. S-a dus dincolo de strada Largă, pe-aici stă Dracu, în comuna Roseți. Ceea ce nu știe Marius Marian Savu e, însă, altceva: unde s-au dus banii lui, atâția ani? Adică banii dați de statul român, până s-a făcut el băiat mare și cu floci la cur. Cum ar veni, să-i dea banii înapoi, că el a crescut doar din vorbe și apă. Într-un final, și-a făcut bocceaua și a început să-l streseze pe primar. Ba cu loc de muncă, ba cu un ban, ceva, acolo, că și primarul, s-o știți de la noi, e și moașă comunală, dar și un fel de mamă a răniților. Însă, în bojdeucă, are omul de toate. Are crengi, că e gospodar, se gândește că vine iarna și că n-o să mai fie chiar atât de transpirat. Le-a băgat, claie peste grămadă, în odaia din stânga. Are și tavanul căzut. Are și un frigider, e wirelles. Înăuntru are o jumătate de pungă de orez, niște tacâmuri de pui și o jumătate de pâine. Și ce a mai rămas dintr-o sticlă de ulei. Doarme într-un pat cu trei picioare. Și e extrem de nefericit: a avut o mândră, Mirela, dar asta, de rea, n-a vrut să-l ia. Materialistă, asta a văzut că n-are loc de casă și i-a spus că nu-l face fericit până nu se căpătuiește și el. Că doar nu-l ia fără zestre, că doar nu e fecior de împărat. Și-așa a rămas gagiul, la 31 de ani, tot flăcău, cât să-l râdă satul că vinde brânza pe sub mână. Mirela îl iubea. Purie, la vreo 26 de ani, și ea era tot neîncepută, ne spune Marius Marian Savu. Dar n-a vrut-o prin bătătură nici mătușa, el are două cămăși și nici un chilot, iar dragostea pe stomacul gol merge numai în zilele de post. Iar acum bate drumurile primăriei, poate se pricopsește și el cu o arie fără gard. Dar primarul nici nu vrea să audă: locuri de casă se dau numai la ăia însurații. Mirela nu-l ia fără loc de casă… Și-uite-așa se naște o adevărată dramă a omului rural. Cum o dă, nu-i bine. Nefericit a fost încă din clipa în care s-a născut și tot nefericit e și după atâta amar de ani. Dar tot e bine căci, în șandramaua unde a fost primit să locuiască, nu se știe cât, s-a luat omul de dereticat: a spoit pereții cu var. I-a colorat frumos, cu roz, asta fiind culoarea care-l face pe el să viseze că, într-un timp imprecis, viața va avea aceeași nuanță. Până atunci, păzește câteva pisicuțe. Miaau, miaau, se înghesuie și ele prin bulendrele care stau cocoțate pe patul ăla cu trei picioare. Iar iarna e cât se poate de aproape. Nu are ferestre. Ușile sunt într-o rână. Iar Lică, sufletul milos cunoscut și drept Grigore, spune că e necăjeală mare. Tot satul e așa: stă mai mult în parii de la gard, asta până dă viforul și se vor duce și șipcile în sobele de lut. Moș Crăciun a ajuns în mijlocul toamnei Sub titlul “Povestea unui copil premiant”, ziarul “Libertatea” publică istorioara unui copil de etnie rromă, din comuna Frumușani, județul Călărași. Alexandru Constantin are 8 ani și-și ducea zilele adunând PET-uri din gunoaie. E un copil premiant dar care, din cauza neajunsurilor, a abandonat școala. Pentru că nu avea pantofi. Nici caiete. Nici multe altele… Programul lui, până să vină reporterii de la publicația “Libertatea”, era următorul: se trezea la ora 5:00, cât să fie primul care ajunge la gunoaie, pentru a le răscoli. PET-urile alea, adunate în saci de rafie uriași, reprezentau pâinea de pus pe masă. Alexandru, prin ploile și bruma toamnei, se purta în papuci de plastic. Mama acestuia a murit în primăvară, răpusă de cancer. E drept, numai moartea vindecă tot: și frigul, și foamea, și grijile. Povestea acestuia a mai fost prezentată de televiziunile centrale. Până să abandoneze școala, Alexandru învăța la lumina unui muc de lumânare. Apoi a lăsat-o baltă de carte. Pe burta goală, copiii se maturizează mai devreme. Nu te poți duce să înveți pe stomacul gol și nici în picioarele goale. Copiii, în sinceritatea lor francă, negândită, nu au milă. "Râd de mine când spun că îmi este foame". În casă, alături de tatăl acestuia, mai are 4 frați. Venitul îl constituie un ajutor social de 300 de lei. La 6 guri de hrănit, vreme de o lună de zile, înseamnă cam 1,66 lei pe zi. Adică fix cât o pâine și un ou de căciulă. Tatăl, Constantin Dumitru, de 41 de ani, nu a găsit niciunde de muncă. Se mândrește că, anul trecut, Alexandru al lui a fost premiant. Dar doar atât căci, din acest an, a fost alungat de la școală, de ceilalți copii. Dădeau cu pietre după el. Mâncarea, iată, în multe case din România, e un lux. În țara pâinii, copiii dorm nemâncați. În țara pâinii, sunt copii care nu-și doresc tablete și ip-hone-uri, ci un codru de pâine, seara, înainte de culcare. Cum poate gândi un copil care mănâncă rar, puțin și niciodată de ajuns? Simplu. Vine peștișorul de aur și vrea să-i îndeplinească trei dorințe, dar el vrea să aibă parte numai de una: să nu îi mai fie foame niciodată. La școală, Alexandru stătea în prima bancă, pe rândul din mijloc. Până să se dumirească și ceilalți, până să dea de veste ziariștii, fiecare bucată de plastic, pentru Alexandru, însemna o felie de pâine în plus. Așa că, în vreme ce alți copii folosesc PET-urile pe post de minge, cât să le ia la șuturi, el le îndeasă pe unde poate, chiar și în sân. Un PET – o felie de pâine. Și tot așa. Tatăl, Dumitru Constantin, spune că plânge în fiecare seară. Că e conștient că cei 5 frați dorm nesătui. Că viața e strâmbă și că aceasta, câteodată, e o adevărată povară. Nu s-a omorât doar de dragul micuților, cât să nu-l creadă lumea lipsit de curaj. Căci e mai greu să trăiești, decât să mori. A căutat de muncă peste tot: la roabă, la mătură, să care cu cârca. Dar nu l-a vrut nimeni. Social-democrația are și ea fețele ei sinistre. Alexandru s-a oferit să-l ajute. La școală nu se mai putea duce. N-avea caiete, n-avea creioane, nu avea haine. Așa că a ajuns să răscolească prin gunoaie. Cine și-ar dori o astfel de viață? Cine își dorește pentru copilul lui un asemenea trai, un asemenea viitor? Așa că, în fiecare dimineață, începând cu ora 5:00, Alexandru avea sacul lui de rafie și porția lui de PET-uri de găsit, de cărat, de sortat și de curățat. În România, astfel de povești sunt nenumărate. Unele ies la lumină, fie și numai pentru o clipă, iar Dumnezeu intră în casele acestor copii sub forma unor ciocolățele învelite-n țiplă lucitoare. Primarul din localitate, Paul Duță, abia după ce a citit din ziar s-a gândit că poate ajuta această familie nevoiașă. Norocul ei că primarul citește “Libertatea”. Dacă povestea apărea într-o publicație quality, Alexandru și acum răscolea prin tomberoane. Dar așa s-a ales cu o bursă socială care să-l ajute să se ducă la școală. Nimeni nu spune de ce primarul n-a făcut-o și înainte… Spune că-l știe pe micuț, că-i știe familia. Și că știe că învață bine, că a fost premiant, atunci când și-a permis să meargă la școală. Acum, Alexandru Constantin are o bursă socială de 150 de lei. De ce acum?! Simplu! Și primarul trebuie să dea bine și să stea frumos în fața aparatelor de fotografiat, cât să i se vadă mecla prin foile frumos colorate ale tabloidelor. Într-un final, și tatăl a primit un loc de muncă. În plus, primarul, într-un acces de mărinimie, declară că această familie necăjită va primi materiale de construcție, pentru consolidarea casei, în valoare de 3.500 de lei. Iar Paul Duță, primarul, se arată încântat. Cică familia Constantin nu se aștepta la așa ceva! Normal că nu se aștepta, că nici el nu făcea gesturile astea dacă nu dădeau iama gazetarii care aleargă după fustele cocotelor din București. Povestea lui Alexandru, din Frumușani, a luat o întorsătură firească. Foarte mulți oameni au trimis familiei cam tot de ce se puteau lipsi. Haine, mâncare, dulciuri și jucării. Caiete pentru școală, ghetuțe cât să-i înlocuiască papucii albaștri, de plastic. Din tot ce are, acesta înțelege să-și împartă bucuria și cu ceilalți copii de pe uliță. Copiii rromi din Frumușani, în mijlocul toamnei, au mâncat bomboane, din cutii frumos ambalate. Parcă au venit Sărbătorile! Parcă e Crăciunul! Un copil nefericit în plus, un destin câștigat la ruleta de zi cu zi. Alexandru merge la școală. E un altul. În ghetele noi, în hainele groase, primite de la oameni cu inima largă, din toată țara, se ascunde acel copil a cărui viață încape-ntr-un PET. Azi e bine. Și mâine va fi bine. Dar binele, oricine o știe, nu e ceva permanent. Binele nu e o stare de spirit, ci ceva extrem de fragil și de relativ. Ca și viața… Umbra lui Băse. La Nana Mariana a lui Fanfai e la magazinul din centrul satului. Bea cafea de la dozator și trage dintr-un rest de țigară. De poalele ei se țin doi țânci. Amandoi plini de muci, la nas. Un altul, ceva mai mare, tot al ei, își face de lucru. În total, are 5. Și e văduvă de doi ani, așa că trăiește, spune ea, numai pentru copii. La magazin, găsești cam ce nu-ți trece prin cap. Mai precis, sucuri făcute din chimicale și care se vând pentru 1,5 lei sticla de doi litri. Cafeaua Marianei e lungă, e cu lapte. Se bucură când îi spunem că ne-a trimis Băsescu să-i dăm o bere. Păi hai să-mi dai! Dar se răzgândește: Dă-mi mai bine un cico. Vânzătoarea, în vârstă, vopsită galben în cap, se bagă în vorbă. Păi suc îi trebuie ei?! Mai bine dă-i ceva de mâncare. Mariana e datoare pe caiet. Nu mult, 6 milioane. Cumpără și trăiește de la o alocație la alta. Se face coadă. Ce ne dă Băsescu? Așa că vorbim repede: Un pupic. Iar Mariana, abia trezită de cafea, se bucură. L-ar pupa, dar nu știe dacă franțuzește sau numai pe obraz. Vine și Marin, nu știm cine e, dar umple o sacoșă cu cornuri. Ia, că e de la Băsescu! Mariana se plimbă împrejurul nostru. S-a stafidit de când nu a mai pus un bărbat mâna pe ea. Nu crede că o să ajungă nevastă de președinte, n-are cum s-o ia taman pe ea Traian al nostru, mai ales că are mucoșii ăia mici, care i se țin de fuste. Dar ar avea o șansă, Dumnezeu e mare și face multe minuni, mai ales că președintele a devenit moșier chiar în satul ei. Păi și cu copiii ce fac? Iar răspunsul nostru vine de îndată: Îi dai la cămin! Numai voi să fiți fericiți... La sapă, pe moșia lui Băse, vrea să se ducă și o alta, e mai în vârstă, dar se bucură de sucul de pere, pe care-l ascunde-ntr-o sacoșă de plastic. Nu știe cât o să ceară pe ziua de muncă. Păi cât să-i cer, că e amărât... N-ai văzut, are doar un rând de case... N-are nici unde să stea, săracul. Băsescu, uite, ca vecin, o să le aducă vapoare. Vor trece vapoarele în susul uliței, imediat cum faci la dreapta. Cu ele se va plimba Trăienel al nostru. Va pune o frână și pe la magazinul din centru, dar nu ca să cumpere apa aia colorată. Cică e sucul săracului. Mai e și vinul săracului, vreo câțiva leuți tot pentru un lichid de o culoare dubioasă. Important e că te amețește și, măcar pentru câteva ore, uiți de necazuri. Whisky nu are patroana, tanti aia vopsită la păr. Lasă, își aduce el. Și după câteva pahare, normal, ți se face poftă de femei. Așa că Mariana a lui Fanfai își arată cracul, dar până la genunchi. E pudică. Are pe ea o fustă până la călcâie. Pe dedesubt, că e răcoare de dimineață, poartă o pereche de pantaloni tricotați. Sunt sexi și roz. Pam-pam! Mai sus de primărie, mac-mac, au ieșit rațele la plimbare, pe lângă garduri. Dacă tot n-a plouat, se bălăcesc și ele prin praf și prin frunzele lui noiembrie. E aglomerație la o bojdeucă. Se schimbă sacii de grâu pe ăia cu făină. Nu știm cât e raportul, aici lumea e ceva mai secretoasă. Se mână căruțele în viteza iute, dii, și mai iute, mama ei de socoteală! Lumea e harnică, să vadă noul vecin că aici e mișcare. Se ascund babele. Nu vor să stea la cameră și nici să ne povestească ce mult va înflori satul din momentul în care Băsescu va veni să-și petreacă bătrânețile pe-aici. Lasă-mă, maică, nu vezi că nu sunt aranjată? Asta da fudulie. Îi răspundem și noi în doi peri: Ei da, de parcă Băse e frumos al dracului! Un tătăic ne explică treaba: Președintele își va face niște odăi, chiar lângă aria lui. Și așa vor avea și ei de toate. Mai precis asta: Sărăcia dracului... Are 3 milioane pensie, așa că spune că traiul este greu. Dar există un remediu pentru a uita asta: Bem o țuică și ne trece! Tataia e Ion al lui Călin Dică. Așa-l știe satul. Și ne spune că a fost un an greu, dar pentru că nu s-a omorât cu treburile, că nici cu sănătatea nu stă bine. Îl ține așa, un junghi. Știe că șeful statului s-a facut vecin cu tarlaua lui. Ion are, însă, numai câteva pogoane, nu se compară cu cât a agonisit Traian. Ca vecin, i-ar da un vin d-ăla care-ți face botul roșu, cum îl au vulpile după ce dau iama prin cotinețe, însă, belea, nu are, că n-a făcut anul ăsta de nici un fel. Poate să ceară pe la un vecin. Păi n-are ăla ce bea? Și adevărul e că n-are, Ion ne dă dreptate, până își pune via, până o sapă, până o leagă, trebuie alergătură după araci, până intră pe rod... E de muncă, taică! Butași o să-i dea el, măcar să fie asta problema. O să-i dea și un ciur de mălai, așa, ca între vecini. Vine și Mita, nevasta lui Ion. O să-i dau, dacă n-are... Cu mâinile amândouă o să-i dea, aruncă Ion, după care fixează aerul cu privirea. La pensia mea, o să-i dau și gaz de lampă, că tot l-a scumpit și p-ăla. Apoi se deșteaptă: Dar de ce să-i dau eu? Păi ce, n-are ce mânca? Înțelege, în final, că Băse are gospodărie nouă, abia acum și-o ridică, așa că se cade să fie ajutat de oamenii locului. Da, nepoate, cam ai dreptate. De unde să aibă el sapă, furcoi? Dacă-mi cere, acuma, na, trebuie să-i dau. Ion îi știe povestea stimatului președinte: A tot spus că vrea să fie fermier. Dar de unde și până unde a ajuns el la Nana? A venit el, din Basarabi sau de unde este... Dar se bucură ca-i este vecin de sat. Dimineața, o să dea pe la aria lui, să-l îndemne: Băse, Băse, hai la prașilă! Ion se va duce la el, la ce s-o găsi, la copilit, la legat sfoara pentru fasole, iar Băse va veni și el, la schimb. Vor avea în desagă, acolo, o bucată de șuncă și un colț de mămăligă de peste zi. Ion are gospodărie așezată. Are lemne. Sunt sparte. Cocoșul se plimbă ca Vodă prin lobodă. Gutuiul a explodat, are în el fructe cât niște felinare. Are și un morman de fiare, că băiatul e mecanic, așa că strânge tot ce se poate. Mita, nevasta lui Ion, își face cruce: Să nu le vadă, maică, p-astea, că le duce Băse direct la fier-vechi! După mintea lui Ion, Băse nu va fi moșier, ci fermier. E un termen mai delicat. Că Ion e cam sătul de moșieri, ăștia se întind numai cu furca. Are 74 de ani și tot nu-i vine să creadă că viața e atât de imprevizibilă. În rest, că a fost Sâmbăta Morților, au tăiat o moțată, cât s-o facă pilaf și ciorbă. Să fie de sufletul măicuții. Și ne cere, dacă tot vrem să vorbim cu fruntea obștei, să mergem la cârciumă, e spre marne, îi găsim acolo pe ăia harnicii, chit că abia a mijit soarele. Și are dreptate. La bodegă, e forfotă. Se bea vinars. Un tătăic, cu care nu avem cum să schimbăm vreo vorbă, că e tare de urechi, linge un pahar. Un altul suge dintr-o bere. Lângă ei, deja matol, e a lui Boboțeanu. Are cămașă șucară, luată din Obor. Iar treaba merge... Ca unsă. Alunecă pe gât, nu alta. Așa că facem și noi cinste cu un rând. E de la Băse! Dar nimeni nu ne crede. Pleacă, mă, cum să dea ăla așa, fără muncă? Păi e de saftea, ca să-i rodească pământul. Ce-i urează moșierului? Să fie sănătos. Pentru el, ar fi în stare să bea berea și stând în cap. Boboțeanu intră diseară la muncă. E paznic, la o fabrică de peleți. S-ar duce și pe aria lui Băse, la coasă. Zice că ziua e 250. Dar se răzgândește: A, nuu, pogonul e 250. La zi, e 700. E însurat Boboțeanu, altfel s-ar fi încurcat cu fata președintelui, cu Ioana, cea care e trecută în acte drept proprietară a terenului. Măcar așa... de sanchi, ar fi făcut-o amantă. Chit că nu prea are timp și nici puterea nu-l mai ține cât să îndestuleze două femei. Boboțeanu e muci. Intră diseară la muncă. Noi, însă, credem că nu va mai ajunge. Cel mai probabil, va dormi în șanț. Dacă Băsescu vine la Nana, indicat ar fi să treacă pe la el, pe la Boboțeanu. O să-i dea lapte, că are vacă, se laudă el. Noi atâta am mai vrea să vedem pe lumea asta: pe Băsescu bând lapte... Dacă nu vrea așa, îi dau... nimic. O slănină, o bucată de brânză... Iar cel mai sărac om din sat, poftim, e chiar Boboțeanu. E provenit din Bacău, ne povestește, iar noi ne facem cruce, na, belea, ce mică e lumea!, mândruțele din Bacău, / te iubesc de-ți este rău, așa că stă la firmă, într-o odaie, claie peste grămadă, cu nevastă și copii. Nu știm unde ține vaca aia de la care ar urma să-i dea lui Băse lapte, cât să-l otrăvească. Dacă tot e aciuat, nu e nici o problemă, că și el e la fel. Se va face, la Nana, cartierul de oameni proveniți. Însă Boboțeanu ne corectează iute: Parveniți! Și mai trage un gât de bere, în vreme ce-i sună mobilul: ta-ta-tam, ta-ta-tam. Nu e Băsescu... Intră la 6:00, diseară. Ori își revine, ori intră în comă. El e la a nu știu câta bere. Colegul de beție se uită chiorâș la noi: Adică să mă împrumut cu noul vecin?! Ce să-i dau, ulei?! Că n-are să-și prajească și el o mână de cartofi. Se strâmbă: Așa a ajuns, nu are nici ulei? Al dracu! Boboțeanu asta îi urează lui Băse: Îi tran-s-mi-t nu-m-ai b-b-ine. Și lui și lui fetița lui. Nu știm la care din cele două se referă, ori la Ioana, ori la Buziță, europarlamentara. S-ar face și el ginerele lui Băse, așa că face ochii mari, se gândește la ce noroc ar putea da pe capul lui. N-am cum, bre. Dar nu știe de ce. S-să f-fie s-sănătos. În fața bodegii, e și nebuna satului. Nu vrea să vorbească, neam. E tunsă cu castronul și cu drujba. Râde: Bă-se, hă-hă-hă! Bă-se, hă-hă-hă. Dăm și peste Babiu Cătălin, zis și al lui Șișu. Vorbește urât de dimineață. Își înjură caii, pe care îi mână de parcă vine molima. M-am sculat cu fața la cearceaf, șefule. Și când vine domnul președinte, tot așa o să vorbești? Are în mână, desigur, o bere. La PET de 1 litru. Bea cu poftă. Așa se vorbește la noi. Tot ce vrea e să devină paznic, la ferma președintelui. Îi car grâul, îi car tot. Băgați-mă paznic la Băsescu! În sfârșit, are și el un vis. Să fie paznic! Poate-l îmbracă în uniformă de S.P.P.-ist. Al lui Șișu nu bea decât o bere pe zi. Dimineața, la prânz și seara. Apoi ne face un istoric. Numai d-asta beau. Eu nu pot bea țuică, vin sau altceva. Are probleme cu rinichii. Unul dintre ei e mai slab, așa i s-a spus lui când a fost luat cătană. Și de atunci urmează sfatul medicului. Și-i dă bice: Dooomnu' Băsescu, să fii sănătos și la pungă gros! Dacă tot am dat roată, ajungem exact în fața magazinului unde Mariana a lui Fanfai încă descântă cafeaua cu lapte. Sătui, mucoșii împart din cornuri cu o ghioarlă. Asta înhață tot ce prinde. Facem și noi un exercițiu. Mai luăm un corn, cu ciocolată, îl desfacem și ademenim cotarla: Ia și de la Băsescu, ia și de la Băsescu... Nu vrea nici de-a dracului! Leliță cârciumăreasă, am un dor de mă apasă Vinu-i bun și face să dispară și bruma de frig, care hălăduiește pe ulița principală. Cu un gât de sifon, sorbit dintr-o înghițitură, îi dă vieții o altă culoare. Mai rumenă, chit că tot satul Stancea, de-a lungul, de-a latul, e cenușiu și parcă doarme direct în șure. Nicu Pistol, cunoscut drept cel mai mare cântăreț din linguri, de pe linia Dunării, se simte bine. E mahmur, s-a cinstit și a tot cântat aseară, mai să rupă cordele țambalului. Și acum îl doare sufletul, cică a pus multă inimă, mai ales că popa s-a lecuit de jelit, of, of, abia pe la 3 dimineața, bulgăraș de gheață rece, iarna vine, vara trece... Habar n-are de ce se chinuie popa, e încă tânăr, nu-l trage ața la groapă și nevasta o are tot împielițată, plină de zvâc. Doar e directoare peste două școli și-o grădiniță. Nicu Pistol a avut, cum spune el, comandă, pe la fețele simandicoase ale locului. Așa că a tot ciocănit, ba din linguri, ba la țambal, iarna vine, vara trece și n-am cu cine petrece, of, of. Nici lăutăria nu mai e ce era odată! Are gumari verzi în picioare, n-are șosete și nu dă semne că ar putea să-l supere ceva. Se bucură când ne vede. Și limba i se dezleagă imediat cum zărește, printre cearcăne, sticla de vin, alb, plătită cu banii jos, ca boierii. La Stancea, e provenit, l-a tras ața în satul ăsta rupt în coate. Ne spune că ta-su, când i-a fost de-nsurătoare, s-a luat după neamul muierii. Și-a venit din câmpie-n câmpie, adică s-a mutat câteva sate mai jos. Și el, normal, tot muzicant, așa că a avut de la cine să deprindă notele, mai luate după ureche, din zbor, că și păsările învață să ciripească nu după manuale, ci de la una la alta. Se laudă că a făcut școala de suflători, la Constanța, of, căci cu cine-am petrecut, măi, s-a dus și n-a mai venit, na, belea, vreme de 27 de luni, cât a fost în militărie. Școala asta de suflători, ca să aveți idee, înseamnă că e un loc unde înveți să sufli în goarne, leliță cârciumăreasă, of, ce dor, ce chin, ce jale. La nunți, era antamat în tinerețe, mândro!, iar la mijlocul ei, când se lăsa ceața printre meseni, pe la poarta dumitale, of-of, se mai ascundea, pe lângă uluci, cu câte o nănașă, mai în picioare, mai în ghionturi, că tot nașul, de beat, își băga sarmaua-n nas și măcar femeia aia să fie fericită și să rămână cu amintiri bune să te-nfioare pe șira spinării. Că altfel era păcat de coafură, de rochie și de pantofii cei cu toc. S-a cinstit multă vreme Nicu Pistol cu doar câteva ore în urmă, mai cu vinișor și țuiculiță, iar acasă a ajuns numai cu 40 de gologani, bani cu care vroia s-o pună de-o prăjeală, dar nici de ăia n-a avut parte. Muierea, când a văzut bruma de bani, a pus mâna pe ei și a fugit, încă de dimineață, la oraș, să-și ia, spune lăutarul nostru, prafuri de dat în gât. Are astm, așa că respiră ca peștele când sare pe mal și vrea să se sinucidă, oap, oap, fir-ar mama ei de viață, lele! Acum, se mai duce pe la nunți doar închiriat cu ora. În rest, lumea a evoluat, pune boxele la calculator și imediat ulița se umple de trilurile lui Guță, de ce-mi curge lacrima, de ce nu te pot uita, o-o! Țambalul e moștenire de familie, e de la bunicul, de la tatăl tatălui, țambalul ăla e de pe vremea când încă nu se inventase zborul, nu se inventase nici automobilul, iar tot Bărăganul era acoperit de pădure, să tot fie un veac și jumătate de când a fost lucrat. Cu zdrăngănitoarea asta au mâncat cei din neamul lui pâine și au băut vin cu ulceaua, că și stirpea se încropește când ți-e inima caldă. Cântă, la țambal, auziți-aicea, orice, și de inimă-albastră, și de dor de ducă, și de pușcărie, pam-pam, bate-un vânt rece din baltă, la Chilia-n port, să vezi stuful cum se-nalță, să-l mai tai nu pot, of, of. Iar lui îi place orice cântare, căci și lumea e bună cum se pișcă puțin, cum se afumă și-ncepe inima s-o ia razna, lele, trece trenul printre munți, of, of, încărcat de deținuți, aoleo! Următoarea cântare o are la sfârșitul săptămânii, se duce să încălzească niște fotbaliști, vine echipa Rapidului prin satul vecin și parcă nici mingea nu mai poate fi șutată cu sete dacă nu-ți cântă muzicanții. Cel mai mult îl făcea să pătimească pe Mircea Dinescu, când venea prin bălțile Dunării, el e cel care i-a plătit gardul. Și tot el e cel care i-a cumpărat scaune, că i-a bătut la ușă, într-o zi, și l-a repezit: Bă, adu și tu un scaun, să stau jos. Și l-a văzut că a luat cu împrumutul de la o vecină, arză-o-ar focul de sărăcie, nană, săracul omul sărac, că la nimeni nu-i e drag. Nicu Pistol a făcut 4 copii, pe acte. Dacă au răsărit în curtea lui, și-a zis că sunt ai lui, măcar că el pleca cu zilele și dormea cu capul pe țambal sau pe la vreo muiere căreia i se făcea milă de el, hai, hai, foaie verde bob năut, vai-vai-vai, fir-ai al naibii de iubit, că așa i-au fost vremea, tinerețea, soarta, căci abia când s-a mai scămoșat a început să stea mai mult prin arie. Dar au murit toți lăutarii de prin zonă, devine melancolic Nicu Pistol, el se mai ține pe picioare, s-a dus și Petrică Mau, s-au dus și lăutarii din Bogata, de peste câteva sate, acum asta mai face, se duce, se zbate, mai aduce o pâine pe-acasă. Acum, se mai fac doar obiceiurile, se însoțește alaiul până la biserică, se cântă nuneasca, bine-mi pare, nune mare, că ai tineri ca o floare, capii alaiului bagă mâna-n buzunar cale de o sută de lei, ce mai soare luminos, ce mai ginere frumos, și cam asta e toată orația, hopa!, ce mai lună luminoasă, ce mai mireasă frumoasă! Nu se mai joacă cearceaful, căci nu mai sunt vremuri ca mireasa să se țină fată-mare până îi vine mirelui mintea la cap că, vorba lui, mama din groapă mai e fată mare. Treaba merge simplu, ia-ți mireasă ziua bună, se dă o masă, acolo, o aripă de pui și s-a terminat nunta. Doar că la miezul nopții se mai cântă Vestea, ia-ți, mireasă, ziua bună, de la tată, de la mumă, de la frați, de la surori, de la grădina cu flori. Nicu Pistol, născut prin 1949, tot mai poate să se țină pe picoare. Șprițul alunecă și viața, deși nu e nici 10:00 dimineața, e din nou frumoasă. A iubit ce i-a fost drag, iar primarul, Miki Gheorghescu, din Spanțov, asta ca să îi facă o plăcere, l-a dus și pe la televiziuni, așa că a cântat și pe-acolo cât să se bucure oricare, lele, fir-ai tu sa fii de murg, n-am putere sa te vând, le-le-le, acasă nu te mai duc, ori te beau, ori te mănânc. Din linguri, cântă de copil. Bunicul e cel care l-a învățat. Se aleg lingurile, se acordează, adică se îndoaie până când încep să scoată sunete cunoscute doar de el, după care Nicu Pistol începe să se lovească cu ele pe mâini, în coate, în genunchi, în frunte, pac-pac, pac-pac-pac, asta e toată arta lui, are capul numai cucuie de la lingurile pe care și le-a tot cărat pe unde a nimerit, că și concurența a fost mare, în satul lui, la Stancea, s-au pomenit 45 de lăutari și nici o cârciumă, așa că și el trebuia să nu fie ca oricare. Ori te beau, ori te mănânc, ori intru cu tine-n crâng, se aude glasul lui Nicu Pistol, încălzit de vinul iute și înghițit pe stomacul gol, le-le-le, că începe să răsune toată ulița principală, se animă și mâna de cârciumă, se animă și aerul rece, așa că și noi ne întunecăm la față și parcă ni se deschide sufletul, câtă vreme lăutarul, alb, pletos, încălțat în gumari, de culoare verde, tot strigă în urma noastră, mândro, că dragostea e boală grea, vine moartea și te ia, și tot nu mai scapi de ea, le-le-le, le-le! Poveste de Sfântul Nicu În Răzvani, cei ai lui Roșu stau la marginea satului. Un localnic ne dă câteva repere: Vezi că e singura casă fără gard! Apoi ne dă detalii și pe a câta stradă s-o luăm, de la drumul principal, la dreapta. Întâi, însă, îl deranjăm pe popa Marius. E ora 9:00 iar la biserică, normal, nu este nimeni. Suntem informați că locașul are hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena. Slavă Þie Dumnezeul nostru, slavă Þie! Casa parohială se află în aceeași incintă cu biserica. Biserica e la strada mare, casa parohială este în spate, pe o uliță, pe partea cealaltă de școală. Ambele clădiri sunt înconjurate de un gard de beton. Porțile către biserică sunt metalice. Și sunt până în al 9-lea cer. La fel și cele de la casa parohială. Așa că întâi îl strigăm pe cuvios: Mariuse, Mariuse! Ne răspunde doar vântul: Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. Într-un final, prin același localnic binevoitor, care tot dădea târcoale zonei și cârciumii, identificăm un număr de telefon, pe un avizier pus la poarta bisericii. Pe el se află și un model de chitanță, asta pentru cei care vor să facă donații. Să fie primit, fiule! Doamne miluiește, Doamne miluiește, Doamne miluiește. Ne răspunde popa. Îi îndrugăm o poveste, cum că vrem să-l omenim, așa că ne spune să-l așteptăm, că vine acușica, dar acușica, mă-nțelegi? Și vine după o jumătate de oră, plin de urdori și cu buzele năclăite. E tânăr, evident că are barbă, dar pare a unuia care rar se spală pe față. O dată la Sfintele Paște și o dată de Sfântul Crăciun. Are sutana pe el și seamănă cu Batman, dar după ce a băut niște vin 1001. Marius Cherciu este preotul paroh din satul Răzvani, iar în seara zilei de 7 decembrie, a sunat la 112, pe motiv că a găsit, prin curte, doi copii, de 8 și, respectiv, 9 ani, o fată și un băiat. Într-un comunicat remis de Inspectoratul Județean de Poliție Călărași se precizează și motivul pentru care oamenii legii s-au deplasat la fața locului: copiii au sustras "bunuri alimentare". Așa că-l punem pe popă să ne mărturisească toată minunea. Versiunea lui, Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi, e că se întorcea cu coana preoteasă de la oraș, adică din Călărași. Și că era noapte. Iar în ziua aia doar ce avusese slujbă. Nu știm de care, dar bănuim că le-a pus pe babe să facă mătănii, cât să fie primite în Rai și să le izbăvească Dumnezeu de păcate făcute cu sau fără voie. "Au furat niște pungi pe care le primisem eu, în ziua respectivă, la biserică". Dar nu multe. Estimează totul în kilograme: "Cam 7". Zice că avea în ele, auziți la el, "făinoase", așa că ne ia un foc de pe inimă, căci noi credeam că erau arginți. Făinoasele astea, într-un final, se dovedesc a fi niște biscuiți Eugenia. Erau de la împărțeală. Hoții ăia mici au mai luat, i-auziți, niște colivă, doi colaci și două sticle de suc. Nu știe de care suc, dacă era carbogazos, din pulpă de fructe, din fructe exotice, de dude, de mere pădurețe sau din fructe luate direct din Pomul Cunoașterii. Cei doi copii, recunoaște popa, nu au fost prinși în casa parohială, adică nu au forțat ușa, doar erau prin curte, spune acesta, umerindu-se cu pachetele alea cu pomană. Iar ăsta e un păcat capital: să nu furi de la popă că te ia nu dracu', ci miliția! "I-am prins ieșind din curte", iar noi începem să-l bombardăm: Ți-au luat tableta? Nț! Porcul? Nț! Ți-au umblat la Lindab? Dar Batman nu pricepe, așa că-i explicăm cu încetinitorul: Te-au decopertat, amice? Tot nu pricepe! "Eu știu că am prins fetița. Au luat alea, dar n-au luat pâinea. Nu înțeleg de ce nu au luat pâinea". O ține langa: "De ce nu au luat și pâinea?" Cu greu ne abținem să nu-i dăm două scatoalce. Poate n-au văzut-o, pârințele... A sunat la 112 pentru că distinsa doamnă preoteasă, când a prins-o pe hoața aia mică, de numai 8 ani, a făcut o criză, s-a panicat, a luat-o cu leșin, era să dea ortul. Preoții Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate și cuvioșii Tăi întru bucurie se vor bucura, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. Iar acum, normal, Inspectoratul Județean de Poliție Călărași face "cercetări... în cauză, pentru stabilirea întregii activități infracționale, urmând să fie propusă soluție prin parchet". Popa Marius nu vrea să meargă cu noi până la familia Roșu. El zice că nu vrea să-i învețe pe oameni să fure. Dar nici nu vrea să facem o chetă și să luăm vreo 10 pâini, așa, ca să ne aflăm în treabă. Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce varsă harul Său peste preoții Săi, ca mirul pe cap, ce se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, ce se pogoară pe marginea veșmintelor lui. Iar familia Roșu e acasă. Casa e o arie străjuită de vânt. Nu iese fum pe coș, deși afară e un ger bun să te cocoșeze. Stau toți într-o singură cameră. În ea se află o sobă de teracotă, care e de decor. Lângă ea, se află un reșou improvizat. Aruncă și ăla câtă căldură poate. Dacă ar avea gură, și-ar sufla în palme. Mai e un pat mare, peste care este pusă o pătură roșie. Și începem să numărăm: mama, unul mic, doi mici, una, una, unul, încă unul, mamă, dar câți sunteți, fraților? În total - 7 suflete. Cel mic are un an, cel mare are 14. Încă doi, adică hoții, sunt la școală. Cum ar veni, dacă erau toți, erau 9. E o larmă generală. Iar varianta lor e alta decât a lui Batman. O zvârlugă se bagă în seama: Eu n-am furat, eu n-am furat! Are muci la nas, e îmbrăcat subțire și e în picioarele goale. Cel mic, de numai un an, tușește. Se recunoaște absolut tot: cei care sunt acum la școală, au fost prin curtea bisericii și-au vazut, pe o masă, o farfurie cu pilaf, un pahar de colivă și un colac. Băiatul, ăla de 9 ani, le-a șterpelit. Fata, cea de 8 ani, a fost prinsă. De frică, a făcut pe ea. Băiatul a ajuns cu "produsele alimentare" acasă, iar când au ajuns și polițiștii, toate corpurile delicte fuseseră... mâncate. Ca idee, cu o zi înainte au mâncat pâine. Pâine cu pâine, ne spune mama, care are 32 de ani și 8 nașteri la activ. Are și soț, dar e în Franța, la pușcărie. Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce mă încinge cu putere și a făcut fără prihană calea mea, Cel ce întocmește picioarele mele ca ale cerbului și peste cele înalte mă pune. În rest, cei ai lui Roșu trăiesc din alocație. Cu asta se descurcă. Îl întrebăm pe cel mare, de 14 ani, care se pare că a stat de șase în noaptea în care a fost prădat preotul satului: Bă, spune drept, ce-ai căutat, la ora aia, la popă? Și ne minte. Spune că a fost după "cercificat", așa că-l scuturăm cât putem de tare. Bă, tu minți! Spune, îți era foame? Și nu mai e larmă, ci doar ger. Și un vânt care țipă de parcă i-a luat Dumnezeu mințile. Unul e Alex și știe cu ce se încalță. Ne recită repede: cu o pereche de adidași rupți. Alta e Ionela. Altul e Ilie, dar i se spune Purțulan. E și Narcis. Și Decebal. Și Andrei. Iar aia mică-mică de tot e România. Așa o cheamă. E făcută pe ea și tușește. Și suntem în post. Izbăvește-mă, Doamne, și mă miluiește. Piciorul meu a stat întru dreptate; în biserici Te voi binecuvânta, Doamne. În biserici... Șefu-i șef și-n pielea goală Se mișcă lasciv. Așa crede ea. Noi, în schimb, ne facem altă idee: ori o dor hemoroizii, ori e opărită. Nu știm cum o cheamă și nici nu manifestăm vreun interes în sensul ăsta. Așa că o strigăm simplu: Păpușa, ce faci păpușa? "Păpușa", în schimb, ne zâmbește de parcă a câștigat un premiu. Premiul I cu coroniță. E toată numai văpăi. O adevărată bombă cu napalm, nu alta. Cică e și ea, "p-aici". Mai precis la marginea șoselei de centură, spre Slobozia. Dacă tot e atât de bucuroasă, că tot își râde fasolea de parcă a rupt-o-n fericire, ni se face milă de ea și-i dăm vestea cea bună. Păpușă, după Anul Nou, prostituția nu mai e infracțiune. Se bucură cu adevărat: Vorbești serios?! Apoi o străfulgeră un gând: Mamăă, să vezi câte p..e o să sug! Nu o întrebăm câte, n-avem nici un chef să o așteptăm pe ea făcându-și socotelile. Înțelegem, cum ar veni, că o să-i meargă afacerea ca pe roate. Ca unsă cu vaselină, cum s-ar spune. Nici n-o mai întrebăm de câți ani face pe îndrăgostita de ocazie. Ca ce chestie?! E frumoasă cu crăci. Cu clăbuci. E tuciurie, doar ce-a stat mai mult prin preajma unui bec de 100 de wați. Are gingiile vinete și totul e cum nu se poate mai bine, din punctul ei de vedere. Deși e sfârșit de decembie, sunt 16 grade afară. Dacă înfloreau și caișii, era taman cum trebuie, am fi dat și noi ochii peste cap de mirosul dragostei. Dar așa, nu. Ea e mai înfiptă, dar mai sunt două. Una dintre ele doar ce-a încheiat un târg, așa că vine cu o bancnotă de 50 de lei. Vrea fata să aibă bani mărunți, de rest. Păpușa ne spune tarifele: 30 de lei oralul, 30 de lei normalul, 50 de lei unul combinat. Cum ar veni, ne face un discount. Dar îi spunem că n-am venit să-i devenim clienți. Vrem doar să antamăm niște fete, pentru petrecerea de Revelion. Gagico, avem muncitori, repară gara. Atât ne-a trebuit, că începe să turuie. A, da, îi știu. Ãia care sunt cazați la internat. Și așa e, gara din Călărași e aproape reparată, pe bani mulți și europeni, chit că de-aici mai pleacă 3 trenuri pe zi. Muncitorii sunt cazați în apropiere, la internatul Grupului Școlar Auto. Stau acolo, de-a valma, muncitori și învățăcei. Și, din când în când, după cum înțelegem, și curve. Îi explicăm nașpetei că noi suntem un fel de șefi și că, de Anul Nou, muncitorii vor avea o petrecere în internat. Și că ne-am gândit, dacă tot au lucrat cu spor, să-i bucurăm și pe ei și să le aducem niște zâne. Venim, șefule, venim! Guraliva ne explică, repede-repede, că a mai fost în internat. Apoi scoate telefonul mobil și ne zice că e unul care o cheamă aproape la săptămână, că a prins drag de ea. Și-așa, ă, a prins drag de tine?! Moo, ce tare! Ãsta e Ion, nu? Face ochii cât cepele. Se miră că-l știm. Noi ne facem cruce cu limba, că i-am ghicit numele. Uite, șefule, am și numărul lui de telefon. Și începe să butoneze. Cum, măi zâna zorilor, te cheamă Ion în internat? Da, am fost acolo cu mai mulți muncitori, sunt cazați la etajul 2. Dar tot n-o credem: Mă, tu minți, Ion e pocăit și-l bate Dumnezeu dacă face d-astea. Da, da, pocăit pe dracu'. Apoi își strânge palma și-și mișcă mâna înainte și-napoi, de parcă ar freca ceva. Aia a reușit să schimbe hârtia aia de 50, așa că se face nevăzută. Nu suntem atenți unde și cu cine s-a evaporat. Să le meargă bine!... Fato, să râgâi spre el! Ailaltă stă pe o piatră și pare cufundată în gânduri pline de doliu. Vine și ea?! E trasă la față și hainele-i sunt lălâi. Ori are tuberculoză, ori mănâncă la săptămână. Se citește pe fața ei că are chef de făcut amor cum avem noi chef, acum, să semănăm cartofi. Frumoaso, vii și tu? Și "frumoasa" se-ntristează și mai tare: Nu pot, șefule, în noaptea de Revelion stau cu copiii. Băi, câtă melancolie se ghicește-n ochii ei urduroși... Seamănă cu o cotarlă care a fost deposedată, prin forță, de ciolan. Cum să nu vii, bestialo, că noi pe tine ne bazam! Pari cea mai sexi dintre toate. Dar sexoasa e cufundată în gânduri. Nu zice nimic și privește totul cu lehamite. Așa că guraliva intervine: Lasă, șefule, îi fac eu pe toți! Și o credem în stare. Ne uităm la ea și realizăm că e moartea pasiunii în persoană. Nu știm câtă vodkă sau dacă s-a inventat atâta vodkă încât cineva să fie atât de dilimache și de beat cât să facă sex cu asta. Fato, nu poluezi mediul înconjurător? Dar nu pricepe. Și iar butonează. Vrea să ne dea numerele de telefon ale tuturor muncitorilor cu care s-a iubit ea, în internat. Dacă tot am antamat-o, ne dă numărul de pe mobil, cât s-o pregătim pentru petrecere. Păpușă, să vii în frac! Dar nu știe ce e ăla. Într-un final își face ea un gând și se prinde cum că noi am fi boss-ul. Și-ncepe să ne zâmbească. Galeș. Hormonii, draci, sunt sucombați definitiv și irevocabil. Apoi ne arată că are țâțe mari. Șefule, uite lăptărie la fata! Fir-ai a dracu' cu lăptăria ta cu tot! Așa, și?! ...Și nu-ți place? Dar nu mai apucăm să spunem nimica. Vampa vrea să se convingă, așa că ne caută pe la grădina zoologică. E dezamăgită, ursulețul doarme. Rămâne s-o sunăm în ziua de Revelion. Și să vină ca de nuntă, la internat, cât să aibă și bieții muncitori, care sunt cazați acolo, încă o bucurie. Dacă e bal, bal să fie! După o oră, însă, ne facem socotelile și ne zicem că n-o credem pe cuvânt. Așa că o sunăm pe această liană a sexului-oral. Ne postăm în apropierea liceului. Păpușă, noi suntem în internat. Nu vii să facem o verificare, așa, de control? Iar păpușa apare după nici 3 minute. Gâfâie, ceea ce deja ne pune pe gânduri. Intrăm în curtea internatului și dăm peste Rambo. E îmbrăcat cu haine de camuflaj și pare că mai are doar puțini ani până la pensie. Stă într-o chicinetă și se mișcă greu. Nene, ai artrită? Se uită la noi ca la ozeneuri. Îi explicăm schema: îi dăm 10 lei dacă ne lasă și pe noi într-o cameră de internat, cât să ne facem de cap cu matracuca. Aspiratoarea e pregătită, mental, de lupta care va urma. Însă Rambo nu pare hotărât. Se uită la bani, se uită la noi, se uită și la aspiratoare. Și parcă ceva nu se leagă. Nu pot, șefule, e internatul închis. Hai, băi, că nu durează mult. Însă Rambo e mai hotărât ca niciodată. Nu! Dar și-a găsit nașul: Vere, spune ce și cât vrei și gata! Ce o tot dai de gard? Dar nu apucă să spună ceva, că noi turuim mai departe. Bine, nu ne băgăm în internat, dacă zici că e închis. Ne pitulăm după colț, în curtea liceului, până-și face și fata asta de cap. Intervine și zdreanța. Șefule, ăsta e ăla al dracu'! Eu veneam pe tura lu' celălalt. P-aici intram. Și ne arată ușa. Uite, aici, la etajul 2. Rambo tot nu se lasă convins. Frate, dacă ești căpos, uite, te face și pe tine, fac eu cinste! Se uită spre bocanci și nu pare atât de convins de propunere. Aspiratoarea, însă, vrea neapărat să-i vină de hac. Are de muncă de două ori, își spune ea. 2 în 1, Kinder cu surprize. Dar paznicul o ține pe-a lui: Nu pot, șefule, e internatu' închis. Cum ar veni, dacă era deschis, alta era treaba. Curva știe ea o soluție: să-l sun pe șeful lui. Sună-l pe Nelu, ai numărul lui? Dacă nu, ți-l dau eu. Iar Nelu, șeful lui Rambo, doar ce a fost numit subprefect. Luptătorul din Saigon pare mai potolit. Dacă vă dă șeful voie, atunci e ok... Noi deja nu mai putem, ne stricăm de râs, așa că-i punem întrebarea capitală: Cum, bă, ne lași cu prostituate în internat? Păi dacă șeful zice... Da, șefu-i șef și-n pielea goală! Ce pielea noastră, ă? Amocul ursului panda Pe 13 mai 2012, na, belea, o adevărată zi cu ghinion, nea Gheorghe, Gigi Dănăilă, n-a avut ce face și s-a dus pe la fosta nevastă. De-a doua. Vorbește despre ea cu infinită ură. Spune că o cheamă Ionica și că e femeie de serviciu la un liceu din Călărași. Cu ea, ne mărturisește acesta, a trăit o adevărată poveste de amor. Nea Gigi și-a lăsat prima nevastă, ne spune că o luase cu capul, se-nhăitase cu niște sectanți și nu mai avea ochi pentru el, ci doar pentru Dumnezeu, în varianta Visarioniști. El îi știe drept “Frații Mincinoși”. Cu Ionica, nea Gigi s-a luat din 2005. El are casă în afara orașului, pe drumul spre Slobozia. Acolo, avea obiceiul s-o invite pe Ionica. Mai făceau oamenii grătare, mai un mic, mai o fleică, doar o viață avem și aia trebuie trăită în sațietate. Ionica, mult mai verde decât nea Gigi, l-a băgat, însă, pe moș la bănuieli. “Avea amanți, eu așa mi-am dat seama”. Ea bate spre 45, el trece de 60. Dar nea Gigi le știe pe toate: “E-nrăită de la 12 ani, vă spun eu”. Dar nu-l mai descoasem. Pentru ziua aia cu ghinion, așa își programase timpul Gigel: vroia să facă un duș și să-și ducă iubita la plimbare, la spectacol, că erau muzici în centrul orașului. Dar n-a fost să fie. “Știți ce mi-a zis? Mi-a zis așa: Nu merg cu tine, eu am cu cine să merg”. Și de aici a luat foc Gigel. Și-a dat seama că Ionica a lui e cuplată cu unu’, Cornel, macaragiu de profesie, pe când el știe să pună faianță, să facă instalații electrice și că, în general, e bun la toate. Cearta, evident, s-a iscat ca un fulger. Iar Gigel se tot întreabă și acum: cum de Ionica îl ținea și pe el, dar și pe Cornel?! Dar are el o explicație: “Nu l-am ascultat pe ta-su’ care mi-a spus că e o panaramă de mică…” Dar Ionica îi intrase la suflet. Balamucul a izbucnit, în ziua aia de 13, cu ghinion, căci băiatul amorezei l-a luat în bășcălie și i-a ascuns pâinea. El venise acasă, așa spune, la apartamentul ei, unde locuia, când și când, și nea Gigi, dar s-a trezit fără pâine. Și a întrebat și el, ca tot omul: “Fă, de ce ai ascuns pâinea?” Ãsta, vă dați seama, era un obicei ai băiatului Ionicăi: lua mâncarea mai bună și o ascundea. Nea Gigi nu știe sigur unde, pe sub pat, în șifonier, dracu’ știe!… Ei, de la pâine s-a iscat uraganul. Băiatul femeii de care nea Gigi se îndrăgostise, hodoronc-tronc, s-a ridicat din pat și, fără prea multe explicații, l-a luat la poceală. L-a făcut să arate ca un adevărat urs panda. L-a machiat bine de tot în jurul ochilor. “Dacă am văzut că nu mă lasă în pace, am pus mâna pe telefon și-am chemat să vină polițiștii”. Nea Gigi spune că băiatul Ionicăi, văzând asta, a fugit. Chestia e că Gigel nu avea mutația la apartamentul Ionicăi. Mai venea și el, când și când, pe-acolo, că așa e când nu-ți dă amocul pace. “N-a vrut deloc să-mi facă mutație acolo”. Iar el s-a rugat cu cerul și cu pământul, iar ea, fată neascultătoare, l-a refuzat de fiecare dată. Iar acum, Gigel își aduce aminte de toate datoriile: “Am ajutat-o, am făcut împumut în bancă, i-am băgat centrală, calorifere…” Numai nea Gigel știe câte sacrificii a făcut pentru Ionica!… A luat 150 de milioane, bani pe care i-a băgat în fundul ei. Însă Ionica, recunoaște Gigel, cinstit, i-a dat banii înapoi. Așa spune el. Au venit și polițiștii. El abia mai vedea, că era umflat în jurul ochilor. Polițiștii au venit cam degeaba. I s-a cerut să facă plângere, iar băiatul, care e cu handicap, a scăpat fără să primească măcar o amendă, acolo, de sămânță. Și lucrul ăsta-l îngrijorează tare de tot pe nea Gigi. Și-a scos certificat medico-legal, unde s-a consemnat că a avut nevoie de 8 zile de îngrijiri medicale. S-a dus și la procurori, să-l reclame pe recalcitrantul care avea obiceiul să ascundă pâinea. După scandal, vă dați seama, Gigel și-a luat bagajele și s-a tirat la casa lui de pe șoseaua care leagă orașul Călărași de orașul Slobozia. S-a retras să-și lingă rănile și să-și tămăduiască inima rănită. Iar acum e nemulțumit că bătăușul nu a fost trimis în judecată, să stea și el măcar câteva luni, dacă nu câțiva ani, pe la pușcărie, că doar nu degeaba ajunsese nea Gigi tumefiat la ambii ochi. Nea Gigi, însă, e tare nemulțumit de modul în care polițiștii călărășeni au instrumentat dosarul. “Mi-au zis că nu aude. Dar, vă spun eu, ăla vorbește, aude când bagi cheia-n broască, zice apă, zice papa.” Și demonstrează că băiatul nu e surdo-mut pentru că are telefon. “A vrut să mă omoare. De multe ori a amenințat că mă omoară!” Nea Gigi s-a dus și la avocați, dar degeaba, că n-a avut martori. Și că nici dovezi nu sunt. Gigel, însă, o știe pe-a lui. Dacă sărea și el la bătaie, îl arestau polițiștii chiar din seara aia de 13 mai. Spune că de-atunci nu mai are nici un fel de treabă cu Ionica, n-a mai vorbit cu ea, doar că-l mai sună pe surdo-mut, că ea și-a schimbat numărul de telefon, asta ca să-i facă în ciudă. Gigel are copii. Sunt separați de el. O fată i s-a înecat, iar soția, prima soție, după acest incident, s-a dus să fie în apropierea lui Dumnezeu., la secta aia a “Fraților Mincinoși”. Dar Gigi știe el ce știe: “Ionica asta a dăspărțit multe familii, vă spun io, a dăspărțit multă lume.” Asta e varianta lui Gigel. Ionica, însă, are altă variantă. O găsim în timp ce vrea să se ducă la procurori, să ia hârtia din care reiese că băiatul ei este un înger de copil. “Ãsta vrea ca fi-miu să fie arestat. Și mă amenință și pe mine. Spune că o să fac și io pușcărie.” Ionica, însă, spune că a fost căsătorită, legal, cu Gigi. S-au luat prin 2005 și au divorțat prin 2010. Iar până în 2012, când Gigel și-a luat calabalâcul și a plecat la casa lui, ei au mai stat împreună 2 ani. Iar chestia cu mâncarea care era ascunsă e exact invers. “El făcea așa. El ascundea mâncarea. Vă spun io, e nebun cu capu’!” Ionica are soțul din prima căsătorie decedat. Și-l acuză pe Gigel că, de draci, s-a dus la cimitir și i-a dărâmat omului crucea. La liceu, unde Ionica e femeie de serviciu, Gigel a trimis depeșe. “A scris fel de fel de minuni, ca să mă dea ăștia afară.” Cu Gigel, asta e, e ceva de groază. O mai așteaptă pe Ionica atunci când iese de la serviciu. Dar nu cu flori, ci s-o certe că de ce era și cu el, dar și cu Cornel, macaragiul. Iar Ionica e tranșantă: “Și care e problema lui, că doar eram divorțați?…” Bătaia încasată de Gigi, pe 13 mai 2012, e doar o invenție. Ãsta era singur acasă și, așa crede Ionica, și-a tras singur câțiva pumni, cât să pară rupt în bătaie. “Păi ce, io n-am poze cum m-a bătut?”, sare Ionica. Iar ea l-a mai ținut, după divorț, doar de dragul vremurilor trecute. E om așezat, are pensie. Și recunoaște că amândoi au făcut un împrumut, ca să-și pună femeia centrală și calorifere. “E nebun cu capu’!” Ionica spune că i-a dat banii înapoi, fix 150 de milioane, iar ea a rămas să plătească ratele la bănci. Că apartamentul în care au conviețuit a fost cumpărat de fata Ionicăi, iar Gigel s-a judecat cu aceasta, ca să-și recupereze investițiile făcute de dragul ei. Așa că a plecat și cu bocceaua, dar și cu o căciulă de bani, după cum au stabilit judecătorii. “A fost jecmăneală pe față, vă spun io!” Și știe ce are Gigel: “Asta e iubire nebună!” Ea crede că l-a citit pe Gigel: a luat bani și de pe urma primului divorț, acum a luat bani și de la ea. “El a ținut două femei și a luat bani de la amândouă. Cu asta se ocupă. Și are și pensie!” Dar Ionica recunoaște: l-a iubit pe Gigel. Era foarte atent cu ea și cu cei 3 copii pe care-i avea de pe urma soțului decedat. “El asta a urmărit, să-mi ia apartamentul. Dar nici io n-am fost tâmpită, i l-am dat la fată. În momentul ăla, a luat-o razna.” Ionica nu vrea să se mai împace cu el. N-o bătea, dar îi vorbea urât. Îi șoptea numai măscări. Căsnicia era ceva de genul fiecare cu a lui. Dacă lua el mâncare, nu mai plătea factura la energie electrică. “L-am mai suportat 2 ani, pentru că-mi era și mie greu să stau singura.” Ionica, iată, și-a refăcut viața. A găsit un alt suflet de om, care o ajută cum poate. Dar nea Gigi e tot nemulțumit. “Eu am luat-o numai cu datorii. Avea hârtie de evacuare de la executor”. Gigi își aduce aminte că a scăpat-o și de la moarte pe Ionica, făcea fata tensiune și-i venea sângele pe nas. A dus-o și la mănăstire, s-o pună să jure pe Biblie că nu-l minte. Că umbla și cu un turc, pe la Coștinești, îl chema Orhan. Lua bani din casă și fugea cu ei, la hăndrălău. “Minte femeia asta de îngheață apele. Mie, cand mi-a murit fata, am fost și la balamuc, de supărare”. Ca meseriaș, i-a placat apartamentul și i-a luat și paturi, că Ionica nu avea nici pe ce să doarmă. ,”E o femei depravată, se vede după ochi”. Dar Gigel abia acum vede asta, după ce i-a trecut fierbințeala. Și știe el că Ionica, de mică, în loc să se duca la școală, trăia cu unchi-su. Și știți ce mai făcea Ionica? “Era o furăcioasă, era o hoață, fura calculatoare și le ascundea prin uscător”. Și nu mai e nimeni care să-i împace, asta e clar. După ce moare dragostea, nu amintirile rămân, ci pozele cu ochii vineți, din dosarele de pe mesele procurorilor. Doi rinichi și un ficat, pentru domnul candidat Din 15 martie 2012, Colceag Victoraș, în vârstă de 40 de ani, din comuna Grădiștea, spune că-și caută dreptatea. La acea dată, a reclamat faptul că a fost îngropat de viu, de niște consăteni, criteriul fiind acela al unei dispute politice. Afirmă că a fost ademenit într-un autoturism, în ideea că vor merge toți la București, numai că, în pădurea Ciornuleasa, de lângă comuna Luica, a fost debarcat și pus sa-și sape singur groapa. Comuna Luica se află la circa 60 de kilometri de Grădiștea. Colceag Victoraș, între timp, a învățat să trimită texte, prin e-mail. Dar știe și să folosească tastatura. Până la această întâmplare, cu îngropatul de viu, avea habar doar să sune la 112, din motive de cele mai multe ori închipuite. Dar, iată, a fost vedetă la televiziune, un timp, iar această experiență traumatizantă pentru el, aceea cu îngropatul de viu, l-a făcut să fie mult mai conștient de posibilitățile sale. Vrea dreptate. Dreptate până la capăt. Știe ce vorbește: a fost invitat de Panait Ionuț, Panait Florin și Mailat Puiu, la un magazin din sat. De-acolo au plecat, credea el, spre București. "Ne-am oprit la intrarea în pădure. Acolo, Panait Florin m-a amenințat cu cuțitul". Povestea capătă accente horror. Florin ăsta, cu cuțitul în mână, s-a apucat să scoată, de prin autoturism, niște saci menajeri. În ei ar fi urmat să fie puse bucățile din Colceag Victoraș, dezmembrat. "A zis că mă omoară". "Ustensilele", adică o cazma, sacii menajeri și o ladă frigorifică au fost puse, în mașină, de Ștefan Ana-Maria, și ea angajată politic, prin soț, pe atunci candidat la funcția de primar. Victoraș, iată, rememorează acele clipe de groază. "I-am întrebat: de ce, oameni, buni, de ce?" Motivarea celor trei, iată, a fost că ar fi trădat unul dintre candidați în favoarea altuia. Iar Victoraș s-a apucat să se plimbe cu sacii menajeri, cu cazmaua și cu lada frigorifică prin pădure, ca să-și caute un loc unde să doarmă pe veci. Lada frigorifică, în viziunea lui, era absolut necesară câtă vreme cei trei consăteni vroiau să-i recolteze organele, mai precis ficatul și rinichii. S-a pus pe săpat, o groapă puțin mai adâncă de rotule, iar lățimea a fost cam de un om. Lungimea a fost lungimea mea. Și se apucă să tremure: "M-au umilit, m-au batjocorit..." Dar ne facem idei greșite: Colceag Victoraș nu a fost violat înainte de a fi îngropat de viu. "I-am implorat în genunchi, de mai multe ori, să nu-mi ia viața". Iar restul s-a petrecut cu repeziciune. A fost legat la mâini cu niște folie, pus în groapa aia adâncă până în dreptul rotulelor și îngropat. Dar știți cum?! Ne spune tot el: "Definitiv!!" Avea și capul tot în pământ. Nu știe să ne explice cum respira. Respira foarte puțin, dar prin gură! "Nu aveam cum, că nu puteam să mă mișc, eram legat la mâini". Colceag Victor, iată, neagă cu vehemență că ar avea probleme de ordin psihic. S-a spus despre el că a incendiat locuința propriei bunici. S-a supărat pe casă și gata, așa a spus în tot satul, că n-o mai suporta, așa că i-a dat foc. Dar acum are alte probleme. Îl supără Ionel Gingașu, lucrător la secția de poliție locală. Spune că el e cel care i-a instrumentat dosarul ăla cu îngroparea de viu, dar că a tergiversat lucrurile. "S-a lucrat în defavoarea mea. S-au strâns probe că eu am fost internat la psihiatrie. Ideea e că eu am fost internat sub alt scop. Ideea e că am fost bătut de Vlad, șeful de post de la Cuza Vodă. Eu m-am dus acolo că aș avea o stare de... ansietate, de frică". Nu mai știe cât timp a fost internat. Acum, iată, i s-a făcut și testul poligraf, dar la Slobozia, asta ca să vadă oamenii legii dacă nu cumva bate câmpii. Și spune că l-a trecut. În schimb, polițiștii rămân uimiți de această afirmație: nimeni, niciodată, nu l-a supus la vreun test poligraf. "A fost testul autorizat al poliției. Nu înțeleg de ce. Eu m-am supus și am fost peste tot". A fost și la o comisie de medicină legală, dar la Călărași. Cel puțin așa susține. Nu s-a mai supus, însă, când, spune el, a fost luat cu duba și dus la Spitalul de psihiatrie de la Săpunari. "Doamna procuror Emireanu Cristina a decis să mă trimeată acolo". Și înțelegem că a fost, dar și că s-a dus, nu știm cum vine asta, dar nu a vrut să se interneze, mai ales că se dorea ca el să rămână acolo și, na, belea, să i se facă o injecție. "Nu înțeleg de ce." A ajuns și la Spitalul de psihiatrie dr. Obegia, din București. Spune că are de-acolo o adeverință din care reiese că are discerământ. "Sunt actele la dosar". La spitalul bucureștean a ajuns tot la solicitarea procurorului. "M-a solicitat procurorul, taman pe mine, ca parte vătămată". Povestește că a fost internat și acolo, cu diagnosticul de tulburare de adaptare, dar și că acolo i s-a făcut o expertiză medico-legală psihiatrică. "Spune că am discernământ, că nu am probleme psihice". Colceag Victor a avut mai multă încredere în doctorii bucureșteni decât în cei de la Spitalul de psihiatrie Săpunari. "Aștia vroiau să-mi facă un tratament și eu nu am vrut". Nu știe de ce a fost plimbat prin spitalele de psihiatrie. După astfel de experiențe, a făcut și greva foamei, în fața Parchetului General. Vroia ca procurorul general al României, Tiberiu Nițu, să-i preia dosarul și să-i ofere o soluție. În greva foamei a fost o zi și-o noapte. Apoi a mai repetat experiența, tot pentru atâta timp. Nu știm dacă i-a scăzut foarte mult glicemia. A protestat și în fața IPJ Călărași. Nu putem verifica informația, dar afirmă că Tiberiu Nițu i-a preluat dosarul și l-a dat spre instrumentare Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București. Dosarul, însă, acum se află în instrumentarea acestui parchet. "Așa a hotărât Tiberiu Nițu, că a zis că aici nu se lucrează dosarul. Și-așa s-a tergiversat foarte mult". Dosarul lui Colceag a fost preluat la sfârșitul anului trecut. Dar Victor Colceag nici acum nu e mulțumit. Și și-a exprimat nemulțumirea făcând, din nou, greva foamei, dar în fața Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București. Asta vrea să stabilească procurorii de-aici: că ustensilele, adică lada frigorifică, sacii menajeri și cazmaua au fost puse de Ștefan Ana Maria, soția actualului primar. Și că el ar fi urmat nu numai să moară îngropat de viu, dar și că urma să fie dezmembrat, cu ajutorul unui cuțit, dar și să i se scoată organele. Ficatul și rinichii, asta ca să fim exacți. Toată această nemaipomenită poveste a ajuns și la urechile lui Victor Ponta. "Când a venit la Călărași, eu m-am ținut după el, se vede și în filmări, și i-am dat un memoriu". După asta, iată, în urmă cu două zile, Colceag Victor a fost sunat, de cine credeți?! Nu de Victor Ponta personal, ci de cineva de la... Guvern. Nu are numărul, că era număr secret... "Mi-a spus că este secretara, că e cineva din cadrul Guvernului, și mi-a spus că domnul prim-ministru a înregistrat un memoriu. Eu le-am dat adresa, că nu era trecută în memoriu, iar acum aștept să-mi vină răspunsul de la Victor Ponta. S-a dispus o anchetă, de către domnul prim-ministru, în legătură cu dosarul meu". Și are dreptate: chiar în aceste zile a fost sunat chiar de șefa Direcției Naționale Anticorupție, Laura Codruța Kovesi, la insistențele premierului Victor Ponta, dar Victoraș, de la Grădiștea, nu a catadixit să raspundă apelurilor disperate făcute de aceasta. Colceag Victor, acum, a făcut plângere penală și împotriva lucrătorului de poliție care a cercetat cazul. Este vorba de polițistul Ionel Gingașu. Victor știe sigur că polițistul a deteriorat probele. Adică a rupt un sac în care se aflau hainele din ziua în care a fost îngropat de viu, definitiv. După ce a rupt sacul cu haine, acesta le-a spălat. Nu știe dacă le-a spălat de mână sau cu ajutorul unei mașini. "O să vadă procurorul, e cercetat". Pe lângă polițistul Gingașu, mai sunt reclamate și polițistele Ana Maria Muscoi și Cristina Bâzoianu, pe motiv că, atenție, au ascuns listingurile de localizare a telefoanelor mobile ale celor trei consăteni care l-au îngropat. "Localizarea telefoanelor a fost făcută de STS sau SRI, nu știu sigur. Iar ele au ascuns listingurile astea". Victor Colceag a fost și în audiență la Serviciul Român de Informații. A fost primit de un tip blond, cu mustață. Nu știe dacă avea și ochii albaștri. A fost și la Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași, tot în audiență. Desigur, a fost dus de mână de un individ care încă nu s-a-mpăcat cu ideea că golăniile din politică nu mai au priză electorală. De la Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași a înțeles el că STS sau SRI ar avea "listinguri de localizare". Vrea doar să se facă dreptate. Dreptate până la capăt. Până una-alta, ceea ce e destul de clar e faptul că Victor Colceag a fost condamnat, de Judecătoria Călărași, în dosarul nr. 623/202/2014, la doi ani de închisoare cu suspendare, pentru înșelăciune și uz de fals. Mai precis, a păcălit o bancă, cu 30.000 de lei. În vremea asta, în sat, bodegile sunt goale. Plouă de rupe pământul. Colceag mai scapă la computere conectate la internet. De-acolo trimite e-mailuri, scrise de alții, după cum recunoaște, pe la televiziuni. Și, după cum afirmă, pe la Curtea Europeană de Justiție și de Abuzuri. Nu știm ce instituție e asta. Plângerea e împotriva statului român. Și trimite plângerile de pe adresa "victoraș a ahuu punct com". Și plouă... Te chero, Coca Cola: Telenovelă rurală cu Irina dată-n boală! Pe Irina, din satul Mihai Viteazu, o găsim la strada mare, așteaptă s-o ia careva la ocazie. Nu se îndură nimeni. Ce faci, femeie? Iar femeia se uită atent. Că de ce o întrebăm?! Așa că o punem să ne explice de ce și-a turnat, ieri, o sticlă cu diluant în cap, chiar în fața primăriei. Și o podidește plânsul. E supărată pe asistenta socială. Cică îi face numai rele. Și că a și bătut-o. Plânge de se întunecă cerul: Și Marian Gavrilă m-a jucat în piciooareee. Înțelegem că Marian ăsta e soțul asistentei sociale. Spune că a prins-o pe câmp, iar ea era foarte supărată, că nu a obținut un certificat. Iar ăla a luat-o la pumni. Ne arată pe unde o doare. Că o doare pe după ceafă, că o doare mijlocul. Dar nu are nici un semn. Păi știe să bată! M-a bătut fără să lase semne! Și era și poștașul de față. Asistenta socială, i-auzi, îi tot dă mesaje pe telefonul mobil. Își râde de noi, domnule! Îi cerem să ne arate măcar un SMS dar, belea, nu mai are nici măcar unul. Ieri, când am vrut să-mi dau foc, mi-a luat telefonul și le-a șters. A vrut să-și dea foc fiindcă, asta e, a ajuns bătaia de joc a satului. Iar primarul, crede ea, e și el tot un om rău, pentru că nu ține cu ea, ci cu ceilalți. Irina are 30 de ani. E bine făcută, semn că se lipește mâncarea de ea. În sat, a ajuns în urmă cu 5 ani, după ce s-a iubit cu un tractorist, iar ăla a luat-o acasă, la bine și la rău. S-a găsit cu el prin mijlocul Bărăganului. Și Irina ne spune fără să clipească. Am trei copii. Și că sunt la o vecină, că i-a lăsat în grija ăleia, că ea vrea să ajungă la oraș, să facă reclamație. Dar noi știm că minte. Nu are trei copii. E fugită dintr-un cătun din județul Argeș. Acolo, și-a abandonat alți trei copii. Și au fost împărțiți astfel: unul a ajuns prin centrele de plasament, unul a rămas la un fost soțior, iar de celălalt nimeni nu mai știe nimic. Pe tractorist, pe numele din botez Dobre Relu, l-a îmbrobodit bine. Omul avea și el patru copii, toți minori, până s-o întâlnească pe Irina. De dragul ei, și-a fugărit femeia, aia și-a luat boccelele, și-a luat copiii și s-a cărat într-un sat alăturat. Casa Irinei are o cameră, așa spune ea, și un antreu. De fapt, o cheamă Irinel. Naicu Irinel Georgeta. Gardul se ține mai mult în genunchi. Costreiul e până la geam. Nu vedem grup sanitar. În arie, e un cuptor de vară. Casa are un coș de fum. În schimb, are două antene. Una veche, cu elemenți, bună de receptat numai programele Televiziunii Române. Cealaltă e în formă de lighean și e îndreptată către planeta Venus,credem noi, unde dragostea umblă pe ulițe precum ciulinii pe oaie. Curtea e păzită de un câine. Nici măcar nu se sinchisește să se ridice din praf. Și-a săpat, lângă un perete, un culcuș. Stă acolo și ne privește de parcă l-ar durea în cot. Și d-aia nu mai pot eu că ești tu de la presă! Aici, nimeni n-a dat cu sapa. Casa a ars în urmă cu un an, că altfel avea mai multe odăi, dar una a căzut când cu incendiul. Normal, Irina a plecat, spune ea, la magazin, să cumpere de-ale gurii, băiatul cel mare, pe atunci de 4 ani, s-a jucat la sobă, cu un fier, iar jarul a aprins niște boarfe. A luat foc și fata, ea e cea mică, acum are 3 ani. Cam pe-atunci a venit asistenta socială la casa Irinei. Că tot au reclamat vecinii că ea umblă hai-hui, iar copiii rămân închiși în casă, fără să fie supravegheați. În loc de lacăt, pune o lamă de cuțit în belciuge. Ne spune ce-a găsit: Irina, de fapt Irinel, stătea în pat, se uita la telenovele. Apoi, într-un capăt de pat, în antreu, a zărit trei mogâldețe. Domnule, nu se mișcau. Am crezut că sunt morți! Dar copiii trăiau. Asistenta, care e pe post de un an și un pic, n-a avut ea ochi de expert, dar tot și-a dat seama că e ceva în neregulă cu copilul mijlociu. Nu păreau ca toți copiii, să sară, să râdă, să ceară. Mijlociul, din contră, privea fix, într-o lume văzută numai de el. Ulterior, s-a constat că e grav bolnav. Are autism. Asistenta socială, domna Teodora, cum i se spune, i-a suit pe toți la mașină și i-a plimbat pe la oraș. În cele din urmă, Irina a obținut, pentru băiatul bolnav de autism, un certificat în grad de handicap, așa că, lunar, poștașul îi bate la poartă și-i pune în mână o indemnizație de 600 de lei. Iar Irina trebuie să meargă, acum, din nou la comisia de expertiză, că s-a împlinit anul de când tot ia bani. Legea spune că dosarele se reînnoiesc după fix 12 luni. Iar ea nu mai găsea certificatul orginal. Că-l are doamna Teodora și că nu vrea să i-l dea. Asta ca să râdă de ea. Doamna Teodora se jură că nu-l are, că ea are numai o copie. Și ne și arată telefonul mobil. Domnule, are 8 cartele, atâtea am numărat. Îmi tot dă mesaje. Și crede că Irina a făcut un fix. Și ne spune că tractoristul, până să se decidă cu care femeie să rămână, stătea ba la femeia cu care făcuse patru copii, ba la Irina, căci și asta se mutase chiar în gardul lui. Să nu obosească bietul om dacă se duce de la o mândră la alta. Au sânge-n instalație tractoriștii ăștia! Domnule, mă suna și mă dispera zilnic. Dar doamna Teodora nu s-a supărat: Îi făceam grila de tratament, pentru copil, că ea nu știa ce și cum. Iar doctorița din sat ne este lăudată. Că și ea se ocupa de tot, până și de mâncare pentru cei mici. Ni se spune o poveste cum că pe copilul cu autism l-a născut acasă. Îi venise supărarea pe doctoră și Irina și-a făcut ambiția și nu s-a mai dus nicăieri. A născut numai ea știe cum. Asistenta socială mai avea un pic și-i înfia pe cei ai Irinei. Are și ea doi copii, iar hainele care rămân mici le cară la casa cu mogâldețe. Dacă tot a pătruns în odaie, asistenta socială spune că a găsit saci întregi cu haine, puse claie peste grămadă. Nespălate. Pe jos, erau puse cartoane. Televizorul era dat, cum am mai spus, pe telenovele... Te chero mucho, Esmeralda! Ah, Rodrrigo! Și eu te chero mucho și sunt embarazada! Iar Irinei, acum, i-a cășunat că vrea certificatul în grad de handicap.Știe ea ce știe. Rămâne fără bani de apă minerală carbogazoasă, că numai așa ceva cumpără de la magazinul sătesc. Și mai cumpără pufuleți și tacâmuri de pui. A rămas Irina cu ideea că certificatul ăla este în posesia asistentei sociale. Fatoo, nu e la mine! Urmarea? Doamna Teodora a primit un SMS: Vrei să te bucuri de moartea mea? Că ea își dă foc și gata! Că numai rele i-a făcut asistenta socială. În plină iarnă, cum Irina are casa învelită cu o folie, a fost dusă cu tot cu copii, la un centru maternal. A fugit, în cele din urmă, de-acolo. Că ce, cum stă ea la oraș și tractoristul ei acasă? Dacă îți găsește altă muiere? Necazuri, frate, necazuri! Teodora rememorează: Milioane de apeluri telefonice. Îmi dădea mesaje și se dădea drept bărbat. Îmi dădea mesaje amoroase! Asistenta socială râde. Are și de ce: e chiar drăguță! Iar ieri s-a întâmplat pățania. Irina a sunat la prima oră, la 6:00 dimineața. N-a băgat-o-n seamă. Iar Irina dădea și mesaje. Îți vin la poartă și-ți sparg toate geamurile. Mai s-o creadă, mai să nu, cert e că puțin după ora 8:00, geamurile de la locuința asistentei sociale au început să se înmulțească. Poc, na!, ți-am făcut mai multe! A sunat-o socrul. Avea și ea copiii singuri în casă. Domnule, a alergat-o soacră-mea, are 70 de ani, pe nebună! Irina nu s-a lăsat, așa că a venit în fața primăriei, cu o sticlă de diluant. Și-a pus-o, pe toată, în cap. N-a mai avut putere să aprindă bricheta. Și Irina ne spune și de ce: Mă ustura' ochii! Și iar o umflă plânsul pe Irina: Spune de mine că sunt nebună, că sunt pericol public, iar eu am grijă de trei copii. Noi, însă, vrem să vedem și cum. Îi cerem să ne bage în casă, dar nu vrea. Ușa e prinsă cu o sârmă. Nu știm de ce, poate ca să nu intre câinele, deși ală nu dă semne că ar vrea să se ridice din culcușul pe care și l-a săpat lângă un perete. În curte, nici urmă de pomi fructiferi. Nici măcar un fir de ceapă. Nu există apă curentă. Iar copiii sunt la Dida, asta fiind o femeie, tot de pe uliță, i-a lăsat acolo până depune ea reclamație, la oraș. De peste gard, o vecină ne spune ce are Irina: Are draci! Și ne arată: Nu e sănătoasă la cap, domnule! Nu vezi ce e la ea în curte?! În schimb, vecina binevoitoare ne spune ce cară Irina, de la magazin: Coca Cola la cutie! Și vecina ne spune să intrăm în odaia Irinei. Ce, n-aveți curaj?! Domnule, p-asta n-are cine s-o bată cu ciomagul, în cap! Ulița e desfundată. Se ciripește vesel, în jur. Și ajungem la Dida, femeia aia care are grijă de mogâldețe. Cel bolnav e purtat în brațe. Ceilalți doi sunt, fără discuție, niște aure. Băiatul are un tricou, Berdeen scrie pe el. Are un aparat de fotografiat, de jucărie. Așa că ne facem poze, unul-altuia. Pe fată, o ciupim de burtică. Fornăie. Hi-hi. Pe băiat dăm să-l luăm de ciucurel, dar se trage înapoi și râde și el cu gura până la urechi. Cel din brațe tace. Vorbește cu ochii de un albastru ireal. Și Irina tot îndrugă: Uite, vezi ce copii am, vezi? Și are dreptate: Dumnezeu dă copii la toți proștii! Primarul Constantin Mihalache, în cele din urmă, face ordine. Ia copia de pe certificatul de handicap al băiatului bolnav de autism, se semnează, scrie că e conform cu originalul și aplică ștampila. Apoi sună la comisia aia de la care Irina așteaptă ca, și din august, să primească 600 de lei pe lună. Și i se spune, clar: Nu, domnule, nu e nevoie de actul ăsta! Irina tace. Apoi se explică: a rămas șocată de când i-a luat casa foc. Dar n-o credem. Cerem și noi în stânga și-n dreapta nu neapărat o sticlă cu diluant, dar măcar una de benzină. Irino, dacă gasim, jură-te tu că-ți dai foc! Tace matracuca. Ne căutăm după brichetă. Ține, până găsim noi o sticlă cu benzină... Ce jale: Florinel, craiul satului, e trecut la acatiste! În ziua de 29 august, Florinel, din Independența, s-a trotilat cât l-au ținut picioarele, of, nu las băutura, am să beau mereu, unde-i masa plină, acolo sunt eu. A fost zi de leafă, pe unde lucra ca zilier, așa că omul și-a turnat în gură până când s-a făcut cimpoi, lele Floare. A dat cu bere, apoi cu țuică la prima mână. Cum ar veni, gata virgină. Și, na belea, l-au podidit aminirile. Mai ales cele extrem de recente câtă vreme, în urmă cu nici un an, stătea la bulău, haaii, mi s-a terminat mandatu', dar mi-e frică că-mi iau altu', aoleo! Florinel, draga mea, are o pată. Și i se pune mai ales când bea peste măsură. În limbajul specialiștilor, ce are el se numește gerontofilie. Până mai ieri, avea 3 astfel de pățanii. Din 39 de ani împliniți, cam un sfert i-a serbat prin spatele gratiilor, happy birthday to you, happy birthday to you, happy birthday dear Florinel, zis al lui Donciu, happy birthday to you... În buletinul lui scrie că stă pe strada Viilor, e om cu femeie-n casă, muncitoare, și ea sărită peste pârleaz de mică, asta pentru că are o fătucă de 20 de ani, bine înfiptă pe picioare și cu belciug în nas, alții îi spun percing, că tot e la modă. Primarul e cel care a sesizat pățania, că și el stă pe-o stradă alăturată, iar liniștea, ca și veșnicia, of, unde să se nască în altă parte decât la sat?! Trecuse de ora 10 seara când, hau-hau, au început câinii să latre, cumetrele să se vaiete, iar nepoții unei vecine, sărită binișor între baston și raclă, să urle. Îi veniseră damblalele lui Florinel, dar nu s-a mulțumit cu ce avea în așternut, ci s-a apucat, de băut și de dus cu capul, să poftească la nurii unei codane de 86 de ani. Vecina lui Florinel, adusă și ea bine de spate, o tot trage pământul, spune că a auzit hărmălaia, doar ce se culcase, dar nu s-a gândit că ghiorlanul s-a apucat iar să cadă în patima din tinerețe și să despoaie, ca pe ceapă, câte o mămăică. Și turuie: Nu, nu a venit la mine, iar noi parcă sesizăm o urmă de regret în glas, chit că bătrâna își ține mâna la gură când ne povestește. Am auzit gălăgie, auzi, ce să pățească, putea să intre peste mine, maică, mă luase somnul cu ușile nezăvorâte!... La vremea aia, primarul Lică era în casă, dar au început să-i strige la poartă câțiva vlăjgani, să fugă la casa lui Vasile Ciubuc, unde e foc și năpastă. Măi primare gospodar, alt' ca dumneata mai rar... Așa că s-a pus pe alergat, dar din casa bunicii a ieșit doar unul, Anghel, trist: L-am scăpat! Adică iubitorul de bătrâne dăduse bir cu fugiții. A fost alertată paza comunală. Și poliția să vină, n-are ce ne face, ne duce la secție și ne dă... capace! A fost sunat și șeful de post, care a ajuns la locul pricinii în nici 3 minute. S-a făcut roată împrejurul casei bătrânicii, în ideea că Florinel nu a luat-o pe câmp să se piardă prin porumbul gata de cules. Dar nebunul, când e în vrie, iese la drum de seară, dar nu cu mâna goală, ci cu sabia. Florinel, extrem de irascibil, s-a ivit de după colț și s-a apucat să strige la cei adunați pe uliță: Veniți, că vă omor! Și s-a apucat să taie aerul cu iataganul. Cum ar veni, nu te pune cu nebunu, că rupe-n tine plămânu..., ram-ram-rap. Lică-primarul știe ce avea: Avea mușchii foarte umflați! Nu e steroid ca țuica și nici apa nu-i ca berea. Șeful de post, Ștefan Voinea, însă nu a știut de glume, așa că a scos pistolul. Țac-pac, stai că trag, pân-la ziuă praf te fac. În total, a tras 4 cartușe în aer, cât să-l facă pe bețivan să înțeleagă că nu are scăpare și că locul lui e la răcoare, cu lanțuri și cu cătușe, of, mama plânge pe la ușe, ee, și-am căzut la pușcărie, curvea nu vrea să mai știe... Lică-primarul nu înțelege ce a fost în mintea lui Florinel: Bă, nene, are nevastă tânără acasă! Ce dracu a căutat la bătrâna aia? Dar îl dumirim noi: Înseamnă că nu are soacră, hop-hop, eu din gura soacrei mele, aud numai vorbe rele, hopaa! E drept, Florinel, până la casa mămăicii, nu a făcut mult, cam o sută de pași. A fost ademenit el de ea, chit că împrejur avea, văleleu, de unde alege. Dar el, nu și nu, îi cășunase pe bătrâna de 86 de ani, când pe lângă aria lui mai sunt destule vădane cu acul kilometrajului pus între 70 și 80. Iar Florinel, așa aflăm, nu a sărit, pur și simplu, pe ea, s-o despoaie, s-o deșire, s-o tăbăcească. Nuu. Diliul s-a suit în pat, apoi s-a apucat s-o mângâie drăgăstos. Și s-o muște, încetișor, ba de lobul urechii, ba de firele din bărbie, ba de năsuc și de pielea de pe gât, ah, ce face dragostea din om! Inimioară, inimioară, ce foc mare te doboară! Lică-primarul spune că singura variantă optimă, pentru Florinel, este castrarea. Numai așa-i poate scoate omului gărgăunii din cap. La fața locului au venit și întăriri, adică o mașină cu alți oameni ai legii. Deși Voinea, șeful de post, a tras în aer de 4 ori, nu a reușit să se aleagă decât cu un noian de înjurături. De mamă, de sfinți și de tot neamul lui, de la prima spiță încoace. Cam de la Adam și Eva. Când am ajuns noi la postul de poliție, ne-am uitat atenți, era acolo un frigider și era plin-ochi. Numai cu carne! Era carne de la Florinel Păun. Când polițistul satului a băgat de seamă că nu se înțelege cu nebunul, și-a luat inima-n dinți și i-a strigat: Băă, am tras de 4 ori, nu știu câte gloanțe mai am, dar p-astea le trag în tine! Și s-a hotărât Florinel să se predea. Dar nu oricum, ci înainte a avut grijă să se despacheteze. Și-a aruncat toate hainele de pe el și a rămas așa cum l-a fătat mă-sa, în mijlocul uliței, pe la ora când găinile dorm ca tutele. Și nu-i mai umblau hormonii prin păr, au luat seama cei prezenți, dacă tot a băgat și și-a tot scos, cam rămăsese cu ea atârnată. I se terminase carburantul. Bătrâna s-a ales cu semne după o asemenea întâmplare. Are mușcători pe corp, iar acum stă pe paturile spitalului. Vecina lui Florinel ne spune toate astea. E și ea gârbovită. Târziu am auzit gălăgie, mânca-l-ar mama. Că io dormeam. Nu știe ce s-ar fi făcut dacă animalul ar fi năvălit peste ea. Pe Florinel îl știe de dilimache și de bețivan. Și dăm să-i batem la poartă, deși știm c-o facem degeaba, omul e deja în arest, cântă cu dor, of, să privești cerul cu stele, prin fereastra cu zăbrele... O altă bătrână, doar ce face niște lut, să lipească prin spatele casei, pare fericită, dar nu pentru ce i s-a întâmplat vecinei, ci fiindcă Florinel a ajuns, iar, la mititica, așa spune ea. E nesănătos la cap! La ea nu a ajuns, știe ea de ce: fiindcă are om! Și ne face pomelnicul: Cu asta e de-a treia, de-a cincea, de-a șaptea. Dar el avea ce-avea numai cu d-astea bătrâne. Uite, are și fată de măritat la ușă, nu e a lui, dar el poftea numai la bătrâne. Cum ar veni, nu înțelege de ce nu și-a încălecat fata vitregă. Iar fata vitregă, venită și ea la stradă, cu niște pantaloni scurți pe ea și cu toată scoica ieșită bine la soare, s-o vadă toți, are o urmă de regret în glas. E băiat bun, da-l strică băutura. Băutura de n-ar fi, măi, Doamne, bine aș trăi, le-le, aș fi om de vază-n sat, măi, nimeni nu m-ar vedea beat, hop-hop! Acum, e liniște pe uliță, satul pare mai potolit și nici poftele nu mai sunt atât de perverse... O să-nfunde pușcăria și, așa avem noi vaga bănuială, o să fie trecut pe acatiste. Fătuca vitregă a lui Florinel aproape că lăcrimează. Se ghicește că nu mai are ceva pe dedesubtul pantalonilor scurți. În fond, încă e cald. Și cică o să-i ducă pachet... I-auzi: dimineața, cum dau zorii, ies pe poarta închisorii, nene! Povestiri din criptă, ole! Lilian Catană, din comuna Roseți, pe data de 25 septembrie, a avut o revelație: urma să moară fix în acea zi. Și-a dat seama de asta, spun rudele, pentru că doi dintre vecini i-au spus, scrâșnind din dinți, la marginea gardului dintre cele două arii, că zilele lui bune s-au cam scurs. Ceva de genul: Te omorâm, bă! De teamă, Lilian, sărit de 44 de ani, a sunat la numărul unic de urgență, iar patrula, care face rondul între orașele Călărași și Fetești, i-a bătut la poartă, iar lucrurile s-au calmat: Stai tranchillo c-avem treabă! Fatalitatea e că Lilian chiar a murit în acea seară! O nepoată de-a lui, de numai 12 ani, spune că a asistat la scenă. Nu pare îngrozită. Și nici nu ne dăm seama cum a văzut ea petrecându-se crima: se uită la tine de parcă s-ar uita după colț. Zona se numește, evident, Țigănie. Decorul e unul absolut sumbru. Pătrundem spre locul incidentului și facem un scurt inventar: cai, poate 3, un porc, o căruță, turte de floarea-soarelui aruncate într-un coteț, un alt coteț, vreo 20 de câini, toți albi, din generații diferite. În față, pe ciment, e jumătate de mânz. Numai partea din spate. Și e acolo de mai bine de două săptămâni, așa că aerul e dens, e dulceag, e nerespirabil. De jumătatea aia de mânz stau agățați alți 3-4 câini. E lacătul pus pe ușa casei unde a murit Lilian. Ușa are semne de forțare. Ni se spune că ăia doi vecini, frații Lache, Viorel și Gigi, au sărit pe ea cu o rangă, asta ca să ajungă la victimă. Cearta a pornit de la câini. Era deja ora 21:00, iar ei aveau chef de lătrat. Și cei din neamul lui Lache l-au rugat pe Lilian, de mamă și de tată, să-i potolească, să-i lege, să le dea ceva de mâncare. Poate un mânz. Sau un suflet de mânz. Iar nepoata aia de 12 ani, martor principal la crimă, ne recită, printre scâncete și chelălăituri: Am auzit pașii când au intrat pe hol. Am auzit zgomot și-am auzit și când au intrat pe ușa din camera de la dormitorul lui. Am ieșit și eu de la dormitorul meu, eu în față, mami în spatele meu. Am bagat capul între jumate la ușe, ușa era larg deschisă și am văzut că ăla mai piticu' îl ținea și ăla mai înaltu' dădea. Și ne arată cum îi dădea. Viorel Lache era cel care boxa, Gigi e cel care îl ținea pe Lilian. Fata se mândrește că a dat o astfel de declarație în fața polițiștilor, dar și, spune ea, la televiziune. Lângă noi sunt cele două surori ale lui Lilian-decedatul, soțul uneia dintre ele, bunica și nepoata de 12 ani, curajoasa. După ce aia mică ne recită textul, se pornește un adevărat cor de vaiete: Și-a riscat viața, vaai, ce curajoasă e! Putea să moară și ea!... În fața unei astfel de grozăvii, cea mică lăcrimează duios, preț de două secunde. Soțul uneia dintre surorile lui Lilian vorbește conspirativ. Să nu ne audă vecinii de peste gard, evident, care nu sunt altceva decât niște criminali. Ne uităm și noi în cealaltă arie. E un puradel care leagănă un alt puradel. Pricepem că, deși nu are 15 ani, e deja tată, să-i trăiască! Deși insistăm, ni se spune că nu putem discuta și cu criminalii, că sunt ascunși prin sat. Unul dintre ei a vrut să se mărite, asta însemnând, în limbajul uzual, că a vrut să-și ia numele femeii cu care urma să se însoare, poate așa-i păcălește pe grănicerii spanioli, căci el are interdicție de a mai pătrunde la ăia care se bucură când văd urechi de taur tăiate. De ce? Tot cel care vorbește ca-n ilegalitate, cu voce joasă, ne lămurește: Pândea pe la biserici și vedea cine mai moare, pe-acolo, prin Spania. Îl ginea bine pe sucombat, dacă are ghiul, lănțic, niște euro, prin buzunare, de trecut Styxul, de dat ortul. Noaptea, când îndurerații se duceau la somn, după atâtea rugi, frații Lache deveneau, brusc, căutători de comori. Prin cimitire. Îl decopertau pe regretat și-l lăsau fără metalele de pe inelar, din gură, de la gât sau de la urechi. Dacă avea și vreo țoală bună pe el, nu se dădeau în lături nici să-l lase-n curul gol. În fond, la ce-i mai trebuia mortului atâtea fandoseală cu haine de cașmir?! Așa că, ne lămurește cel cu vocea conspirativă, alde Lache, după ce au frecat duda prin pușcării, spaniolii i-au făcut baloți și au ajuns, Doamne-Dumnezeule, să se pună la mintea bietului Lilian Catană și să-i facă de petrecanie, asta că nu avea grijă de turma de câini. Varianta polițistului comunal, Dumitru Șerban, e cu totul alta: nu frații Lache reprezintă creierul afacerii pornite de această familie, pe la spanioli, ci muierea unuia dintre ei, care are o fată, sigur a ei și a celorlalți săteni buni de sămânță. A făcut-o nu de fată mare, ci de fată mică, așa cum e datina: muierea are 40 de ani, iar fata ăsteia bate în 25. Și afacerea la care ea e șefă are ca investiție principală corazonul, nene. Fătuca asta de 25 de ani are gene arcuite și pulpițe de diavoliță, așa că spaniolii, care văduvi, care sictiriți de ce-au pe-acasă, sunt loviți de dragoste. Dar nu mult. Cât își face asta mică de lucru prin casă și cât amorezatul capătă încredere, s-o lase singurică. Iar ea dă alarma, vin și ceilalți, așa că-l lasă fără mobilă pe om. Când și când, mai trage cu ochiul și la codul PIN de la card, iar când e mai dulce dragostea, asta se evaporă cu portofelul și se oprește la primul bancomat. Dispar și banii, dispare și love-ul! Nexam lov, nexam lovele... În sat, în zona Cărămidărie, dăm și peste patroana de afaceri cu dragostea, de prin Spania: e beldie, are gura mare și are, în jurul taliei, o borsetă. E îmbrăcată ca de jogging. Și gesticulează de se strânge jumătate de uliță. Ãștia e nebuni cu capu', acum o să mă duc și eu la polițiști, să depun o plângere, că vorbește numai prostii și ne acuză degeaba. Tot ce vrea e ca frații Lache să fie lăsați în pace, asta dacă nu vor procurorii să-i ducă la pușcărie. Cei din neamul lui Catană Lilian, decedatul, ne-au atenționat că beldia e cea care a aranjat treaba cu medicul legist de la Călărași, la 4 dimineața, asta ca să nu treacă ăla în certificatul constatator al decesului cine știe ce, ci o boală oarecare, ca nimeni să nu ajungă la bulău, dar și doctorul ăla să aibă și el un bănuț cinstit, drept șpagă. Și ăla, doctorul Lucian Enea, a trecut pancreatită. Iar de pancreatită, câteodată, te și cureți, cam ăsta e adevărul. Dacă mai și bei de-ți torni în cap, șansele de a ajunge pe lumea cealaltă sunt cam de 50/50. Beldia recunoaște că nu are ea atâția bani cât să poată mitui un medic legist astfel încât ăsta să ascundă o crimă. Sunt nebuni cu capu', întrebați lumea cum pleacă de-acasă și spune că le e frică că-i omorâm noi. Povestea ăsteia e susținută și de polițistul comunal: E și puțină paranoie la mijloc. Îmi depun plângeri că lumea zice că-i omoară, că se simt amenințați. Polițistul Șerban spune că a primit cerere de la cei ai lui Lilian, după incidentul din noaptea de 25 septembrie, să li se asigure gardă de corp. În sat, însă, sunt 3 polițiști. Șerban ne spune că, inițial, a avut o oarecare îndoială că decesul lui Lilian nu a fost unul care să nu-i dea de gândit. Dar omul și-a anunțat colegii criminaliști de la oraș, cazul a fost preluat de procuror, au fost audiați martori, s-a efectuat și necropsia, iar pe trupul decedatului nu s-au găsit urme de violență. Din neamul lui Catană, Silvia mai ales, una dintre surori, o ține pe-a ei, că Lilian a fost bătut cu bestialitate, iar asta o poate dovedi prin faptul că mortul are coaiele negre. Martorul Enache, zis al lui Cocoș, a fost și el audiat și a spus că mortul era închis pe dinăuntru. Și singurel. Nu cu fata care se uită cruciș, nu cu mama acesteia, nu cu textul ăla de spus ălora care mai cred în minuni: Vai, ce curajoasă, și-a riscat viața! Iar Lilian, de săptămâni bune, zace la morga de la Călărași. Nimeni nu vrea să-l ia acasă și să-i facă rânduielile. Medicul legist, ăsta e adevărul, a comis-o, căci și el era obligat să-i anunțe pe aparținători data și ora la care urmează să efectueze necropsia. Așa prevede la lege. Așa nu ar mai fi existat suspiciuni. Dacă nu a făcut asta, acum va fi plimbat pe la Direcția Națională Anticorupție, unde s-au oprit cei din neamul lui Catană, cu plângerea-n dinți. Unde a stat Lilian, e lacătul pe ușă. Un geam e spart. Aerul duhnește. Cum spuneam, în mijlocul ariei e jumătate de mânz. Partea din spate. Partea din față a fost mai înțeleaptă și s-a făcut nevăzută. Zestrea lui Emilian, fără nesuferire și cu râs controlat Se numește Emilian. Emilian Stoian. E din satul Cândeasca, Belciugatele, județul Călărași. Deși are 46 de ani, se prezintă drept "un băiat", dar nu pentru că așa vrea el, ci fiindcă "așa zice lumea". Și e tâmplar de meserie. Dorința lui aprigă, nestăvilită, este aceea de a-și găsi o femeie, cu care să-și întemeieze o familie. A găsit o formulă inedită de a-și căuta jumătatea. Prin tragere la sorți, așa spune, s-a apucat să trimită scrisori la mai mulți primari din comunele județului Călărași, cu rugămintea ca anunțul lui matrimonial să fie citit de aceștia. Și, evident, să-l ajute să-și găsească o femeie. Emilian Stoian mizează pe înțelegerea edililor, pe sufletul lor "creștin ortodox", dar și pe faptul că este patriot. "În Isus Hristos Domnul nostru dacă vreți să mă ajutați. Sânt și patriot de aceea vă aleg pe dumneavoastră, poate se întâmplă să mă înțelegeți, de nu, merg mai departe". Emilian a scris primarilor din Radovanu, Roseți, Șoldanu, Mitreni și Ștefan Vodă. Nu și-a găsit o femeie la el în sat dintr-un motiv extrem de prozaic: nu se mai dă discotecă la căminul cultural. Și asta de ani buni. Primarul din Belciugatele, Mihai Gurlui, ne confirmă: "Așa e, la căminul cultural funcționează biblioteca". Despre Emilian Stoian ne spune că este un om harnic: "E cel mai muncitor din cei pe care-i am la ajutorul social". Știe de năpasta prin care trece acesta. Într-un acces de mărinimie, afirmă că e gata să se facă naș, cu condiția, evidentă, ca acesta să-și găsească o femeie cu care să se însoare. Emilian, în scrisoarea adresată unor primari din județul Călărași, se prezintă astfel: "Apostol, ucenic, credincios, fiu, frate, prieten, slugă, prorooc, drept, pocăit ortodox, mărturisitor, ales și propovăduitor al Bunului nostru Dumnezeu Isus Hristos. Stoian Emilian (46), com. Belciugatele, sat Cândeasca, str. Dragnea Ion, nr. 57, jud. Călărași. Necăsătorit vreodată, caut, doresc, visez și o cer de la Dumnezeu (care este sus în cer, printre noi oamenii ca un Înger păzitor al fiecăruia, și în inimile tuturor oamenilor mai mult sau mai puțin) să găsesc o fată - femeie ce-o fi și ce s-o mai găsi. Nu am telefon, sunt sărac, cu prof. de tâmplărie. Doresc pentru început să facem cunoștință prin scrisori (clasice). Am suferit în comunism având o copilărie instabilă cu mamă de-a doua rea. Pe prima și încă două surori mai mici nu am știut nimic de ele mulți ani. Am fost la casa de copii Condeești și Urziceni, doar în vacanțe veneam acasă cu fratele meu mai mare. Cadrul familiar fiind cu probleme. Doar o educatoare am avut, în acel internat, pe care o port în minte cu bucurie". Ei, Emilian Stoian vrea ca viitoarea lui aleasă să aducă, dacă se poate, cât de cât, cu fosta lui învățătoare. Uitați cum vrea să fie aceasta: "Slăbuță, modestă, luptătoare pentru adevăr, râs controlat și din sinceritate, ochi căprui, sănătoasă (80%), curată, româncă, ceva mai tânără ca mine și mai de pe la țară sau să dorească să vină la mine, sub 1,77 cât am". Iar Emilian mai adaugă câteva amănunte la prezentarea pe care și-o face: "Am ochi verzi-căprui. Nu am mașină, doar bicicletă, un radiou cu trei baterii, căsuță, grădină mare, puține animale și vecini desigur care încerc să-i iubesc și pe ei. Muncesc ca țăran de toate, am și un venit de subzistență de la primărie care este după cum și munca pe care o fac. Mă găsesc modest, nefumător, nebăutor. Iubesc cuvintele curate, sincere, nu-mi place minciuna, nesuferirea, răceala etc. Printre cuvintele noastre și alte lucruri bune ziditoare să fie acestea: Te rog, Mulțumesc, Îngăduie-mi, Te iubesc etc". L-am găsit pe Emilian alergând o găină, prin bătătură. Ne poftește. Dacă tot ne aruncăm ochii prin arie, ne atrage atenția: "Să știți că nu sunt jegos, vă zic de-acuma, eu mi-am adus paie și frunze, le pun la putrezit, nu e bine să le dăm foc, sunt un ecologist convins. Că pământul se regenerează din plante moarte". Are o roabă plină cu bălegar și o plimbă de colo-colo. Are și ochelari de soare, dar și o coroană de nuiele pe cap, asta ca să semene cu Isus. Are coroană, dar nu are curent electric. Căsuța lui, așa spune, este căsuța creștinului: "Dracu n-are ce căta la mine, vă zic d-acuma". Și se scuză că e dezordine: "Așa, o mână de femeie, p-aicea, poa' să facă și ea curățenie". Nu-i e rușine de cum arată casa căci, spune el, deși în odaie e dezordine, el e curat cu sufletul. Dacă nu are curent electric, nu are nici televizor. Așa se explică de ce a amintit, ca bunuri, radioul cu trei baterii. Iar azi, Isus, din Cândeasca, neînsurat, are mâncare de cartofi, o oală întregă, e pusă pe o sobă de lut. Și ne arată un vraf de scrisori, le-a compus aseară, toate către alți primari din județul Călărași, tot cu aceeași rugăminte: să i se găsească și lui o femeie. Ne citește din ultima: "Bună ziua, domnule primar. Sunt din Belciugatele. Domnule primar al comunei Lupșanu, mă numesc Emilian și merg din comună în comună pe la primari, că sunt mai la îndemână și oameni de bază. Aveți multe griji. Poate prin ele veți avea puțin timp și pentru mine. Poate se întâmplă, totuși. Nu am bani să merg pe acest drum, dar îmi va apărea luminița de la capătul tunelului, desigur că voi pleca pentru o zi numai, să realizez o mică problemă pentru unii, dar mare pentru mine. Nu știu dacă știți, dar Dumnezeu lucrează prin oameni, cam 60 la sută, el este pe lângă noi ca un înger păzitor și chiar în inimile noastre mai mult sau mai puțin. Nu umblu să vă lingușesc acum sau alte prostii. Știu că Isus Hristos poate să fie în ființa dumneavoastră și e în voința dumneavoastră împreună cu el puteți să mă ajutați sau nu. Dacă Domnul este cu dumneavoastră, puteți să faceți ceva pentru mine. Dacă, însă, grijile vă ocupă întreg spațiul și Domnul Isus Hristos rămâne singur într-o cămară și așteaptă să-l vizitați și să conlucrați cu el, atunci și luminița de la capătul tunelului meu se va zări". E singura modalitate prin care Emilian Stoian a găsit să-și anunțe intențiile matrimoniale. Primarul din comuna Ștefan Vodă, George Avram, unul din mulții edili care au primit anunțul matrimonial al lui Emilian Stoian, ne spune că scrisoarea acestuia doar l-a amuzat și-atât. "Am lasat-o deoparte. Nu știam că trebuie să să mă ocup și de chestii d-astea, nu le agreez și chiar nu am față de pețitor". Emilian, însă, vrea ca viitoarea lui nevastă să semene cu Paula Seling, cântăreața. Și să nu poarte pantaloni, ca bărbații. Că ultima așa purta și d-aia a ajuns aceasta la balamuc. Se decide să ne arate și cum ar putea s-o cucerească într-un timp extrem de scurt, cam cât ai bate din palme. Nu o să-i spună poezii, că nu e adeptul lor, dar o să-i cânte. Și cântă: A-sea-răă-ți-am-lu-at-bas-maaa, la-lalala-la-la-la, și-acu-te-văd-fă-ră-eaa, la-lalala-la-la-la. În timpul ăsta, și găina aia pe care o alerga Emilian, până să-i dăm bună-ziua, se apucă și ea de cotcodăcit. Ne facem idee: parcă aia cântă mai bine. La final, asta ne cere și nouă: să îi dăm și noi o mână de ajutor, poate se îndură un suflet să-i fie alături. Vorba lui: o fată, femeie ce-o fi și ce s-o mai găsi... Pe răcoare: Madonna cu vin în loc de cafea E buhăită. Buza de jos o are crăpată. A venit într-un suflet. A văzut, de la colț, unde e birtul, că am oprit la aria ei. Până să apară, toată înfofolită, ne-am făcut de lucru prin odăi. Dar numai preț de câteva clipe. Înăuntru, aerul e dens, așezat pe straturi. Și nu poate fi respirat. O strigăm: Lucrețiiaaa, Lucrețiiaaa. Asistenta socială Maria Radu ridică din umeri: Asta e la birt. Ceasul e puțin peste 9:00 dimineața. La schimb, ne răspund doi câini, ținuți în lanț. Casa e aproape căzută, ferestrele sunt pline de praf, are puse cartoane, așa că lumina nu pătrunde, poate numai prin tavan. Din el, ies mănunchiuri de stuf. Împrejur, în arie, sunt doar bălării. Verdele proaspăt, săltat cât jumătate de om, face ca totul în jur să pară ireal. Sunt două odăi, la stânga și la dreapta unui hol care e și un fel de bucătărie. În hol, e doar un dulap. Din tavan, atârnă un snop de stuf. Lângă ușa din odaia din stânga, în schimb, e o poză cu Victor Ponta. Zâmbește. Zâmbește cât poate el de larg. Vedem, dincolo de ușă, două dormeze și nimic altceva. În schimb, în odaia din dreapta e numai una. Și tot nimic altceva. Capul familiei se numește Nedelcu Ion. Lucrează cu ziua, prin sat. El, cică, e ceva mai responsabil. Adică nu cheltuie cam tot ce primește, în schimbul muncii prestate, pe țigări și pe băutură. La birtul din colț, de la marginea satului Unirea, din județul Călărași, un pahar cu vin costă 0,8 lei. E vin alb, 4 lei litrul. E el, e buhăita, iar împreună au 3 copii, două fete, de 11 și 12 ani, un băiat, tot blond, ca un înger, la clasa pregătitoare. Stau la lumânare. Nu există urmă de plită și nici în arie nu sunt pirostrii. Vedem că nu există nici oale sau farfurii. Absolut nimic. Doar afișul cu Ponta, "Președintele care susține agricultura". Primarul e cel care ne-a informat. Anghel Olteanu ne-a facut cu ochiul: Vedeți că în sat i se spune Madonna. Cântă?! Nu, o să vedeți dumneavoastră de ce! Asistenta socială ne pune în temă: Se culcă cu oricine care-i dă ceva de băut. E un fel de femeie fatală! Dormi cu ea și intri-n boală! Veniturile familiei înseamnă alocația de susținere de 246 de lei, la care se adaugă 126 de lei, alocația copiilor. La un calcul simplu, 5 persoane sunt nevoite să trăiască cu ceva mai puțin de 75 de lei pe lună de căciulă, adică 2,48 lei pe zi. Un pachet de biscuiți e 1 leu. Cam atât e și o pâine. Primarul a găsit o soluție: copiii mănâncă, în fiecare zi, la un centru social. Dar numai ei, părinții să se ducă, dracului, la muncă și să mai lase băutura! Buhăitei îi spunem doamnă. Și nu se miră. Vorbește repezit. Are copiii la școală. Ea era la colț, stătea, pur și simplu. Maria Radu, asistenta socială, ne spune că făcut actele pentru copii. Vor fi plasați în regim de urgență. Dă din cap: Nu se poate așa ceva! Buhăita ne arată un tablou, sunt poze cu copiii, cu toți 3, absolut nevinovați. Georgiana, Siminel și Gabriela. Ne descurcăm cât de cât, să nu mâniem pe Dumnezeu. Cu ce avem. Adică cu mai nimic. În casă, ne pune în temă Lucreția, are o jumătate de pâine și puțin lapte. Cică ei, pentru azi, îi ajunge. Că soțul, Dinu Ion, mănâncă pe unde muncește. O jumară, o șuncă. Are 40 de ani. Dar arată de parcă trage să moară. E trasă la față, ochii-i are căzuți în gură, pleoapele încărcate. Și n-a baut azi mai deloc, să mor io, decât un pahar cu vin. "Eu așa beau dimineața, în loc de cafea". Lucreția, însă are, totuși, o nedumerire: de ce nu se satură copiii cu ce mănâncă la centrul social?! "Știți că seara îmi cere mâncare?" Le dă câte un orez cu lapte și ăla, vă dați seama, nu le ține de foame. În rest, e bine că s-a mărit ziua și că e din ce în ce mai cald. Georgiana, Siminel și Gabriela își fac temele afară. La aer curat. Iarna, în schimb, au scris la lumânare. Când au avut lumânări. Ca să fi scris la lumina unei lămpi cu gaz ar fi fost un adevărat lux. Dar nimic nu rezistă la Lucreția, zisă și Madonna, femeia fatală din satul Unirea. Tot ce are cât de cât o utilitate e dat pe câțiva bănuți. Cum pune mâna pe așa ceva, zboară la birtul de la colț, pentru un pahar cu vin, să bem, să ne-nveselim. Sau să-și ia țigări. Cică va da norocul și peste ea, într-un timp nedefinit. Speră să dărâme casa din tule și să-și facă una trainică. Să aibă sobe. Să aibă curent electric. Mobilă. Cât de cât, nu de lux, îi merge gura. Acum, nu mai are decât dormezele alea pe care saltă păduchii. Și cică, acum, nu are bani că a cumpărat dero. Se laudă că, în casă, nu are făină, ci doar mălai. O jumătate de kil. Ne cuprinde sila, ne cuprinde mila. O ducem la colț, la magazinul ăla care vinde, pe lângă alcool, și alimente. Și pe care-l vizitează în permanență. Linko, pâine cât cuprinde, melcișori, o bucată de costiță, zahăr, lapte, cartofi. Madonna nu dă ochii peste cap, dar e mulțumită cu ce primește. Azi, va avea ce să mănânce. În schimb, noi devenim lubrici: Lucreția, dacă tot ți-am luat astea, acum mergem înapoi la tine? Că de ce? Cum de ce?! Ca să facem dragoste fiindcă ți-am luat astea! Mergem, șefule, cum să nu mergem? Imediat! E o dimineață veselă. Dumnezeu dă copii la toți proștii! Și nu-i pare rău... Pe repede-nainte: Bani fără număr, până te-apucă damblaua! Se numește Stanciu Marian Florin și are 36 de ani. Am dat de el prima dată în urmă cu o lună. Zâmbea nevinovat, deși avea la poartă atât o mașină de poliție, cât și una de prim-ajutor. Doar escaladase un stâlp, avea nevoie să-i funcționeze instalația electrică din casă, așa că dorea să o lege la firele de tensiune, fiindcă omul voia să se uite la televizor. E provenit în satul Grădiștea. De fel, e din Călărași. În sat, nu e cunoscut drept recalcitrant, cât reclamagiu. Se plimbă, cam în fiecare zi, cu o drujbă în mână. Cică încearcă să găsească de lucru pe la curțile gospodarilor care au lemne de tăiat sau copaci de doborât. Salcâmi mai ales! Asta când nu e frig și nu sunt ghețuri, pe șleauri. Atunci plimbă o lopată. Pe Constantin Corbu, primarul, l-a dat în judecată la jumătatea acestei luni. Dosarul are ca obiect pretenții daune morale. Îi cere suma de 100.000 de euro. Primarul, însă, știe că suma e de numai 100.000 lei. O bagatelă! Unui văr, Marcu Gabriel, îi cere tot 100.000 de euro drept daune morale. Chiriță Ștefan, un administrator de firmă, în viziunea lui urmează să-i plătească suma de 1.000.000 lei. Chiriță Ștefan e administratorul firmei Stefaneli SRL. Și Nițu Marian, tot patron, dar al unei firme de construcții metalice, e chemat în fața instanței. Și acestuia i se solicită, tot drept daune morale, suma de 1.000.000 de lei. Ne facem și noi cruce: Așa le trebuie, dă-i dracu! Dar lista lui Stanciu Marian Florin este mult mai lungă. Chiriță Marian e un taximetrist din Călărași. Într-o seară, Stanciu Marian Florin s-a urcat în taxiul acestuia și i-a cerut să-l ducă de la Călărași până în sat, cale de vreo 10 kilometri. Drept plată, i-a dat suma de 5 lei, că atât face și biletul la rată. Taximetristul a rămas siderat. După ce și-a revenit din uluială, i-a cerut banii pe cursă, mai precis 20 de lei. Dar Stanciu Marian Florin nu avea de unde să-i dea alții. Și taximetristul l-a certat și rău a făcut: acum e chemat în judecată, cu același motiv, că domnul Stanciu Marian Florin s-a simțit lezat moral. Taximetristului i se cere suma de 5.000 de euro. Să se învețe minte! Dar taximetristul a depus și plângere, la procurori. A făcut denunț, acuzându-l pe plimbătorul de drujbă de tâlhărie. Asta prin 2011. “A declarat că i-am băgat mâna-n buzunar și că i-am luat 100 de lei”. Dar Stanciu Marian Florin nu știe unde locuiește taximetristul, ci doar că e din Călărași. Urmează ca instanța să-i identifice domiciliul și să-l citeze. Poate așa o să-i vină mintea la cap! De la taximetrist vrea numai 5.000 de euro din simplul motiv că dorește să-și ia și el o mașină. Uite-așa! Primarul e chemat să dea socoteală în fața instanței tot pentru prejudiciul moral cauzat. A făcut, prin sat, o pistă pentru bicicliști, dar Stanciu Marian Florin e deranjat. Trebuia să facă trotuar. A studiat îndelung problema și a ajuns la concluzia că i s-au ros pantofii din cauza primarului, că nu l-a dus mintea să facă trotuar și nu pistă pentru bicicliști. Drep mărturie, ne arată încălțările. Sunt găurite. Cu vărul, cu Marcu Gabriel, problema e mult mai simplă: n-a avut ce face și l-a amenințat. Așa că nu a avut altă soluție decât să-l cheme în judecată. Să plătească! În schimb, lista patronilor chemați în judecată este mult mai lungă. Tot în luna martie, i-a chemat în judecată și pe numiții Vlaicu Ionel, Vlaicu Dan și Vlaicu Costel. Spune că sunt patronii firmei de transport Rapid Trans Oltenița. Le solicită suma de 5.000 de euro de căciulă, tot daune morale. Motivarea e simplă: Stanciu Marian Florin s-a urcat într-un autobuz al acestei firme. Nu știm pe ce rută. “Și am circulat în condiții inumane”. Bașca cei trei patroni au și mașini de transport public care sunt defecte. Solzaru Grigore, în schimb, e un individ de la care Stanciu Marian Florin a vrut să cumpere o bicicletă. A luat bicicleta, dar a uitat s-o plătească. După o săptămână, s-a găsit cu proprietarul, iar ăsta, nervos, i-a dat un pumn. Iar calculul e simplu: un pumn egal 5.000 de euro, ce mama dracu! În schimb, Petrache Ioana, proprietară de magazin chiar în sat, e chemată în judecată, dar i se solicită suma de numai 5.000 de lei. De ce? Simplu: Stanciu Marian Florin a făcut cumpărături, mai precis a luat cartofi, ceapă și pastă de mici, chiar de la ea de la magazin. Doi cartofi erau stricați. La fel și două cepe. Pasta de mici era alterată. Așa că i-a făcut plângere pe la tribunale. Dar și la cei care se ocupă cu protecția consumatorului. La magazin, e supărat nu pe vânzătoare, cât pe patroană. Vânzătoarea e și ea uluită. Ne-a dat în judecată? De ce?! Pasta de mici era expirată, spune Stanciu Marian Florin, dar nu mai știe când a cumpărat un astfel de produs. Oricum, mai demult! Stanciu Marian Florin e cunoscut la magazin. Mai cumpără, când și când, pe datorie. Dar nu vrea să se împace cu proprietara magazinului: “Să plătească, pentru că vinde produse alterate!” Pasta de mici spune că nu a mai consumat-o, ci a dat-o la câini. Vânzătoarea e și ea lovită: “Domnule, eu sufăr cu inima. În momentul de față, pe mine m-a apucat damblaua!” O amică de-a vânzătoarei știe care e concluzia: “Țara pulii!” Oricum, săptămâna asta, Stanciu Marian Florin nu mai are de gând să dea pe careva în judecată. Acum, vrea să meargă la Călărași, tot pe la instanțe, dar ca să-și caute un avocat. Bun. Noi, săritori, îi recomandăm unul. Pe care avem boală! Ia-l pe Stan, că se laudă prin tot orașul că e mână-n mână cu judecătorii! Urmează să fie acționați în instanță și următorii: o oarecare madam Trifu, de la Spitalul de psihiatrie Săpunari, căreia urmează să-i ceară suma de 1.000.000 de euro; numitul Michele Luigi Grassi, șef la Enel, care urmează să plătească și el 1.000.000 de euro; Secția de Poliție Grădiștea, căreia urmează să-i solicite daune morale tot în sumă de 1.000.000 de euro. Asta că nu a fost lăsat să se lege și el la stâlpul din fața curții, că tot voia omul să se uite la televizor. Mai precis la postul Antena 3. Patroana de la magazin e lăsată și ea cu gura căscată. Petrache Ioana vrea să știe ce marfă stricată a luat acesta. Îi spunem noi, pe repede-nainte: cartofi, ceapă și pastă de mici. Și-l agităm: Dacă doamna e patroană de magazin, nu e bine să-i ceri mai mulți bani? Patroana, în schimb, nu știe ce sumă i-a solicitat, drept daune morale, Stanciu Marian Florin, așa că-i comunicăm tot noi, săritori: 5.000 de lei, cât o amendă mică, de la ANAF. Iar patroana îi vorbește foarte frumos. “Florine, mamă, dacă aveai o problemă, de ce nu ai venit la mine? Te-am certat eu vreodată? Nu ți-am vorbit eu frumos?” Degeaba, își răcește gura de pomană, Stanciu Marian Florin nu vrea s-o ierte, femeia trebuie să plătească pentru că și el a plătit de fiecare dată când a greșit. “De fiecare dată, nevinovat!” Și cară după el o geantă care, odată, a fost de firmă. E plină cu fel de fel de documente. De pe la instanțe. De pe la parchete. Cum ar veni, timp pierdut, bani cheltuiți și nervi ca la balamuc! Deseori, instanțele sunt bombardate cu plângeri pentru fapte închipuite. La Călărași, un alt reclamagiu de profesie e numitul Iordan Eugen. Un doctor i-a scris pe o foaie de externare că suferă de tulburare de personalitate organică. Are și el tot 36 de ani. Puțini sunt cei care au scăpat de sesizările acestuia. Iordan Eugen îi făcuse 151 de plângeri primarului de Călărași, asta până în 2011. Șeful peste polițiști a fost și el reclamat, pentru comiterea “infracțiunii de tantaj”. Da, cu "t". În serie! Iordan Eugen, însă, a solicitat și el sume colosale drept daune morale, dar de la un oarecare Karani Ghiunes Ainur. Tot pe acesta, l-a acuzat de viol. În fapt, instanțele de judecată sunt chemate să se pronunțe în cauze care frizează ridicolul. Un alt individ a solicitat reparații morale și o soluție din care să rezulte că nu este agramat. În satul Dichiseni, în plin ger, Călin Marin e interesat dacă facem filmări pe la nunți. Nu l-am mai vizitat încă din luna ianuarie, pe la sfârșit, când erau și -18 grade ziua, la amiază. L-am găsit într-o părăginătură. Cu folii în loc de geamuri. Se laudă că a cântat cu niște lăutari, numiți alde Tocilaru, asta tot într-un timp nedefinit. Și are, în schimb, nu dușmănie pe oameni, cât dragoste pentru căței. Are 4. Adolescenți, rasa ciobănesc german. Fata, Cărăbuș, încă doi. Dorm toți într-o singură odaie luminată de un opaiț. Fără sobă, fără mâncare. “Un dumicat de pâine, ce s-o găsi”. Pe fiecare cățel a dat bani grei, i-a cumpărat de la oraș. Cățeii i-au ținut de cald. Primarul din sat, Iulian Radu, ne spune, iată, că Marin Călin a supraviețuit și peste iarna asta. Ne-a tot ținut de mânecă și Călin Marin, a vrut să ne spună că și el e nemulțumit de nedretățile făcute de oameni, dar că nu mai are încredere în instanțele din România, ci în cele internaționale. Nu a apucat să ne spună toată povestea. Au năvălit cățeii și l-au tot strigat, în acel sfârșit de ianuarie, să intre în casă, că are mâinile înghețate de la ger. Sau de la nepăsarea tuturor celorlalți oameni. Niște jarle! Veselie pe datorie și julituri de la spirt, amin! Are 78 de ani, e în formă de seceră și vede lumea de undeva de jos. Cam de la 1,30 metri. Privește mai mult spre pământ decât la chipurile celorlalți oameni. Cu atât mai puțin spre cer. Ca să-l vadă, e nevoită să facă un efort fizic deosebit. Iar adevărul e cinic: la o astfel de vârstă, e normal să privești spre cel care te cheamă. Insistent. E tipică. Are șorț, batic, ciorapi groși, de culoare închisă, fustă până la rotule, ilic. Are și papuci de gumă. Îi târșie. Are și baston. Bastonul e un prieten de nădejde. O ajută să nu se încovoaie și mai mult. A dormit prin vecini. Ne spune și de ce: cu două zile în urmă, a luat pensia, 400 de lei. Asta pe la amiază. Seara, nu mai avea decât jumătate din bani. E zăpăcită de cap, nu mai știe unde a pus restul banilor. I-o fi luată el, nu știu. El e băiatul acesteia. Și are 55 de ani. Iar mamaia se cutremură: Nu mai știu de frica lui, nu mai știu... Și ne spune cum o bate: cu picioarele pe spinare. Buf, buf, buf. Insistăm: Îmi zice fel de fel de vorbe, mânca-mi-ai, sugea-mi-ai, mă scuzați. Și se miră și ea: Păi așa se vorbește c-o mamă? Iar mama crede că noi suntem domnu' șef, așa că ne spune tot: Mamă, îmi zice, eu vreau femeie. Și se oprește, dar insistăm: Spune tot, mămăiță! Și leagă greu cuvintele: Mi-e rușine, domnule, mi-e rușine. Înțelegem că, prin ianuarie, după ce a tuns-o într-un mod original, adică i-a tăiat părul cu cuțitul, s-a apucat să-i sfâșie cămașa de noapte. El, adică băiatul acesteia, avea chef de sex. E normal să-ți iubești mama. Cu foc! Mai ales când îți ia Dumnezeu mințile! Mămăica se numește Tolea Sultana. E din satul Ștefan Vodă, un sat care a devenit celebru, în ultimele zile. Lumea de-aici a luat-o razna. Nu s-a mai pomenit de ani de zile să fie atâtea scandaluri. Săbii, cuțite, topoare în cap, sape agitate, de Lăsata Secului. Asta fiindcă niște amețiți au vrut să arate că fetele din satul lor nu au voie să fie curtate de băieții dintr-un sat vecin. Înainte, o femeie a fost sfâșiată de câinii pe care-i avea în arie. Cel mai feroce a fost cel din rasa pit bull. Îl creștea de pui. E vorba de Stela Boerescu, de 50 de ani. A stat zile bune prin spitale. Acum e fără o ureche și fără o parte din scalp. Zice mersi că încă mai e în viață. Pe strada Gladiolelor, Gătej Ilie s-a trezit în curte cu doi hoți. A scăpat cu o toporișcă dată-n moalele capului. Și el a supraviețuit. Are 81 de ani. În schimb, Craiu Constantin, în vârstă de 75 de ani, nu a avut nici o șansă. Locuia pe strada Libertății. Târziu, l-au găsit vecinii cu gâtul tăiat. Se bănuiește că un nepot i-ar fi făcut de petrecanie, Craiu Marian, îl tot căutau echipele de criminaliști. Imediat după asta, Dima Marian, 41 de ani, care avea obiceiul să amestece antipsihoticele cu vodkă, remediu universal pentru sila cronică, a fost găsit atârnând în streang. Satul merită o sfeștanie. Sau mai multe. Tot pe strada Libertății stă și Tolea Sultana. O duce acasă primarul, George Avram. O ține de mână. Ușor-ușor. Copăcel! Casa e de tule. E lipită proaspăt și dată cu var. Alb. Are și prispă. Primarul îl strigă pe frizerul de ocazie. Mihai! Mihai! Și-l ceartă pe golan: Tu crezi că eu nu am altă treabă decât să o aduc pe mama ta? De ce o izgonești, mă, de ce-o bați, mă? Mihai are fața spășită: N-a bătut-o nimenea. Are și brațele arse. Cică a folosit o cremă de gălbenele. Era expirată. Cum, mă, n-ai bătut-o, că are și răni! Iar golanului i se pare ceva firesc: Păi și eu am răni. Și dă să-și ridice cracii pantalonului. Iar pantalonul stă pe el ca pe ulucă. Spune că are răni pe picioare, dar nu fiindcă ar fi fost bătut de bătrână. Nu, nu mă bate ea. Nici nu ar avea cum, bătrâna abia se ține pe picioare. Dacă bați din palme oarecum mai aproape de ea, o pui la pământ. N-a găsit banii, bre. Și banii erau în ăla a lu' matale, în pliant, în poză. Ea nu știe unde pune banii. În rest, nu a bătut-o nimeni. E o femeie bătrână, neputincioasă, vezi și tu cum arată! Dar Mihai e rămas de-aseară. A avut omul bani, doar a luat cea bătrână pensia, rahatul ăla de 400 de lei. Și pe cine am omorât? Ne edificăm: nu a băut decât trei beri. Și o sticlă de spirt medicinal. Și are o față de parcă ar vrea să se dreagă. Noroc! Despre viol, Mihai pare contrariat: Ce-ai făcut, fă? Bravo, fă! Păi știam că faci asta... Făi femeie, tu îți dai seama ce ai făcut acuma, că m-ai băgat în pușcărie? Bravo ție! Dar mămăica o ține pe-a ei: Mi-a zis din somn: mamă, eu vreau femeie. Mi-a cerut mie, ce mai încolo și-ncoace. Mihai, bețivanul, își face cruce: Doamne-ferește! Și-l ia drept martor pe primar, pe Georgică Avram: Știe și dom' primar, m-ai băgat în pământ și pe mine și pe tata. Iar primarul asta știe: Păi știe, mă, că a mai venit la tine, ți-a atras atenția cu aceeași situație și tu nu te-ai îndreptat. Și-așa aflăm, iată, de ce s-a spânzurat Dima Marian, de 41 de ani, mai zilele trecute, ăla care amesteca antipsihoticele cu vodka. Aflăm de la Mihai: Păi așa a făcut și ăla, cum s-a spânzurat, că s-a culcat cu mă-sa! Vorbește gura vrute și nevrute, cine s-o astupe? Și se jură că nici nu o bate. Nu! Nu o bat, aseară mi-am dat cu spirt, că am mâinile arse. Dar îl contrazice mamaia, și-a dat un drac, l-a băut! Iar vecinii, ai dracu', toți spun aceeași placă: Da, spun că o bat, că e ai lor. Da, da, recunosc. Iar vecinii spun asta nu pentru că au ceva cu el, ci doar că sunt răi: E cu dus și cu întors, e mai multe! Și de copiii mei ai râs, așa ai făcut toată viața! Ce-ai făcut, femeia lui Dumnezeu? Bravo, să trăiești!... Tu pentru mine nu mai ești mamă! Amin! Nu e rost de discuții: Băi Mihai, tu ai o boală psihică. Și recunoaște: Păi am, că sunt tot, tot julit. Și-și arată mâinile. Dă să-și ridice din nou cracii pantalonului. Că așa se întâmplă când ești cu capul, îți apar julituri în coate. Și pe genunchi. Iar mămăica, de această dată, e decisă: nu vrea să-l mai vadă. E dusă de primar la postul local, să facă, iar, reclamație. Iar câteva ulițe mai la vale, fata Sultanei Tolea se vaită și ea. O cheamă Tudorița. Nu are cum s-o țină la ea în arie. Are soțul bolnav. E epileptic. Nu am cum. Eu dau banii pe medicamente. Eu mă internez. Ãsta se internează. Își pune mâinile pe piept: Eu nu am ce să-i fac! În viziunea ei, cel care trebuie să ia măsuri e primarul: Are două dosare la parchet, să facă primarul! Că ea nu poate, că are, normal, bărbatul bolnav. Ia fenobarbital. Ia carmazepină. Așa spune ea. Medicamentul, însă, se numește altfel. Nu stăm să-i explicăm. Pe scurt, e și ea o femeie cu o droaie de necazuri. E și ea terminată cu nervii. Și are și poliartrită. Trebuie să se interneze de nu mai poate. Sunt cu coloana, sunt cu circulația, sunt cu toate. Nu a mai fost așa când a dus-o pe bătrână la notar, să vândă din terenul de pe câmp. E mama ei, dar primarul să facă dreptate, că ea nu are ce să facă dacă Mihai vrea femeie și-și călărește mama. Care e și mama ei. Sunt cu toate alea. Sunt cu nervii la pământ. Eu nu mai pot. E mama mea, dar nu am nici o putere. Iese și epilepticul. Le știe și el pe toate: Da, domnule, așa face. Ne arătăm noi curioși: Adică? Și vorbește rar: Trăiește-cu-maică-sa. Apoi e explicit: O fute pe mă-sa. Dar el e un tip normal, a fost bătrâna și la el, a ținut-o 5 ani, dar numai în vârful patului, însă el nu i-a făcut nimic, chiar dacă era soacră-sa. Nici n-am mișcat. Și uite ăla ce-i face! Mămăica e rămasă la postul de poliție. Asta în centrul satului. Nu se știe unde a dormit peste noapte. E amiază. Ne gândim că face 100 de metri pe oră. Pănă acasă, unde stă cu băutorul de spirt, ar ajunge în câteva zile. Tot în centru, e și crâșma lui Savu Mihai. Și ăsta se visează primar. De vreo 25 de ani. Dă de băut pe datorie. E cald, berea e o binecuvântare. Se bea pe o terasă improvizată. Georgică Avram, primarul, rămâne prin zonă, vrea să știe cum rămâne cu bătrâna. Bătrâna vrea să se ducă la spitalul de la oraș, să rămână acolo internată. Criminaliștii se rătăcesc prin sat, îl caută pe Craiu Marian, nepotul lui Craiu Constantin, bătrânul de 75 de ani găsit cu beregata tăiată. În schimb, șeful de post, Neacșu Gheorghe, aleargă după ăia care rup afișele electorale. Mai ales p-alea social-democrate. E de bine: e campanie electorală, iar un alt candidat, auzim, Ionel Zardova, a tăiat 60 de porci. A împărțit carne la toate ariile luminate. Să-i fie electoratului de bine și la vară cald. Când îți pune Dumnezeu mâna în cap, dar preț de numai câteva clipe A fost condamnată, în repetate rânduri, pentru furt calificat. Un timp, a stat și în arest preventiv. În 22.05.2012, Judecătoria Sectorului 2 București a condamnat-o la o pedeapsă de 2 ani de închisoare cu suspendare. E perioada în care Angela Lican, de fel din satul Valea Roșie, județul Călărași, hălăduia prin capitală, unde fura cam ce era de furat. De regulă, fura flori, de pe domeniul public. A beneficiat de clemența magistraților. Într-un final, Judecătoria Sectorului 4 a trimis-o după gratii. Pentru 2 ani și jumătate. În plus, i s-a interzis să mai pună piciorul în București vreme de 5 ani, după executarea pedepsei. A fost eliberată condiționat. Aproape concomitent, Judecătoria Sectorului 2, într-un alt dosar, în 22 februarie 2013, a condamnat-o, tot pentru comiterea infracțiunii de furt calificat, la 3 ani închisoare. Așa a ajuns din nou la Penitenciarul de Femei Târgșor. A beneficiat și de clemența președintelui țării, fiind unul din puținele gesturi de acest fel făcute de Traian Băsescu, în cele două mandate în care a ocupat funcția supremă în stat. A grațiat-o la 3 iunie 2014, în baza unor motive umanitare. Angelica Lican mai avea de stat în pușcărie o perioadă de 2 ani și jumătate. În schimb, acasă, la Valea Roșie, un sat aparținând comunei Mitreni, la care se ajunge ieșind de pe DN 4 București – Oltenița, în plină câmpie și aproape de o pădurice, o așteptau 5 copii. Al 6-lea i-a murit cât timp a stat după gratii. Vreme de câteva zile, Angela Lican a fost în atenția opiniei publice. A fost prezentată ca o adevărată supraviețuitoare. Ca o lupătătoare desăvârșită. Femeia pe care un sistem nedrept a pus-o la zid. Un sistem politic, un sistem social, ambele profund inumane. Până la vârsta de 38 de ani, a născut de 6 ori. Angela e femeia care a furat de foame. Pentru a-și crește copiii. A fost luată pe sus, din Oltenița, în momentul când a vrut să-și schimbe actul de identitate. A fost dusă direct la pușcărie, chiar dacă s-a tot plâns că are acasă o fetiță, de doar câteva luni, pe care o alăptează. A ajuns la pușcărie pentru că, în mod repetat, a furat lalele, de pe domeniul public, de prin parcurile municipiului București. În cele din urmă, a fost lăsată liberă, acasă, aproape de copii. S-a bucurat și de sprijinul material oferit de oameni cu posibilități impresionante. Un astfel de gest a fost făcut de Gigi Becali, un personaj pitoresc, pe care orice necăjit visează să-l întâlnească măcar o singură dată în viață. Casa Angelei Lican se află la marginea dinspre sud a satului, de la strada ei mai mergi un colț și dai direct în pădurice. E pe o coamă. Ni se spune: Urci dealul și vezi care casă nu are gard, acolo stă Angela. În schimb, în câmpie, orice denivelare, oricât de mică, e un deal. Și unde e un deal, neapărat e și o vale. Iar dacă orice casă de pe coama aia, care nu are gard, ar fi a Angelei, atunci Angela ar avea multe, foarte multe case. Zece. Deși e devreme, Angela Lican e trează. Nu trebăluiește prin curte. Nu are de ce. Nu vezi un rând de roșii. Un rând de ceapă. Un vrej de fasole ridicându-se pe gard. Nu are cum. Nu are pe ce să se salte. La casa Angelei se poate intra de oriunde. La stradă, are ridicat un zid, e tencuit și e pe post de gard. Se poate intra pe lângă el. Sau prin locul unde s-ar vrea făcută o poartă. Dar nu sunt porți pe la arii, aici. E zona țigăniei, cum spune tot satul. Porțile sunt de fier, iar fierul se poate transforma ușor în câteva bancnote, se comercializează cu 0,7 lei pe kilogram. 5 kilograme de fier înseamnă câteva pâini. Patru. De la grațiere, casa Angelei nu a suferit nici o transformare miraculoasă. Arată la fel ca în urmă cu doi ani. Jumătate tencuită. Geamuri cu ramă din plastic. Odăile din față nu sunt locuite. Par devastate. Trebuie să numărăm cinci copii, trei băieți și două fete. În prima odaie, un fel de antreu, nimic nu s-a schimbat. Pe o canapea veche, aceeași canapea din urmă cu doi ani, deși a aproape ora 9:00, cel mai mare copil al Angelei, are 21 de ani, încă doarme. Același câine care, în urmă cu doi ani, părea debusolat de mulțimea strânsă ciorchine la stradă, își face și acum de lucru prin zonă. Pare mai degrabă o gioarlă hămesită. I se văd coastele, mai mult alunecă și dă, de fiecare dată când nu suntem atenți, să ne muște de glezne. Marș, nebuno! Iar Angela face și acum ceea ce făcea și înainte: Stau acasă, cu copiii. De fapt, alocația acestora e singurul venit sigur al familiei. Spune că soțul, Marian, mai muncește cu ziua. Că și băieții cei mari fac la fel. Și așa e, cel mai mare dintre băieți muncește deja, e uluit de prezența noastră, abia face ochi și pare speriat. Nici urmă de ceilalți doi băieți. Oricum, nu au mai mult de 14 ani. Nu mai fură flori, nu mai fură nimic, așa spune. Primarul din Mitreni, Tudorică Minciună, care se vede că e om așezat, în schimb spune că măcar curent electric fură, deci tot fură ceva. Casa e branșată ilegal la rețeaua de tensiune. Când se aprind becurile în sat, are și Angela cum să aprindă becurile în antreul ăla. Sau în cameră. Se intră pe o ușă din plastic alb. Cineva din arie a scris pe ea, strâmb: LARUCA + florin. Apoi sunt desenate câteva inimi săgetate. Love, love, love. În antreu, poți săpa. Nu are pardoseală. Pereții sunt dați cu var albastru spălăcit. Îi sărut mâna și lui domnu Gigi Becali, de ne-a ajutat de am putut și noi să ne punem pe picioare. Acum ar vrea același lucru: Și dacă cineva poa’ să ne mai ajute și pe noi să ieșim din sărăcia asta… Ridică din umeri. Sunt amărâtă rău. Că nu putem să ne descurcăm într-un fel. Sărăcia asta înseamnă, în camera de lângă antreu, două paturi, un șifonier, toate aproape noi, o sobă de teracotă, dar și un tavan care stă să cadă. Are burtă. Niște fire atârnă, pe mijloc. Cele două fete își fac de lucru în unul din cele două paturi. Între ele, se află un scaun de bucătărie. Pe scaun, un recipient de plastic: Albacher, 2,5 litri, bere blondă Premium. Mai e ceva spumă. Atât. Asta vreau, cineva cu suflet mare să mă ajute și pe mine, să termin ce am început. Despre Traian Băsescu, fostul președinte, asta spune: Îi mulțumesc din suflet, să-i dea Dumnezeu sănătate. Și-și fac o cruce, mai mult imaginară. M-a ajutat să fiu lângă copiii mei. Ca președinte, pentru ea și pentru copiii ei, a fost foarte bun. Și pentru țară. Cu toate că-l acuză lumea, dar eu l-am văzut altfel… Dacă mai vrea ca să mai fie președinte, noi îl votăm. Nu se lasă până nu-i spune câteva vorbe, așa cum știe ea mai bine: Te-avez bahtalo. De trail șave, te-avez bahtalo, tu del so cames. Ne și traduce: Să fie sănătos, să-i trăiască copiii și să-i dea Dumnezeu ce-o vrea el. Sunt oameni care nici nu vor ajutor, e părerea primarului din Mitreni, Tudorică Minciună. Angela Lican, imediat după ce a ieșit din pușcărie, s-a trezit și cu niște bani, un teanc de bani, Gigi Becali a făcut un gest creștinesc, așa că femeia a avut în casă suma de 200 de milioane de lei vechi, 20.000 de lei de acum. Nu s-a dus fuga să-și plătească taxele și impozitele locale, rămase restante. În schimb, Angela și-a luat mobilă. Alea două paturi și un șifonier. Și-a mai luat televizor și mașină de spălat. Asta în condițiile în care nu avea curent. Nu avea nici apă. Nu are nici acum. Ulterior, mașina de spălat și televizorul au ajuns prin vecini, vândute la jumătate de preț. Despre copii, asta știe primarul: Nu sunt deloc liniștiți. Și nu le are grija, îi lasă mai mult pe stradă. E singura care ne face probleme, dintre țigani. Primarul nu mai știe cum s-o ajute pe Angela Lican. Spune că i-a dat și bani. Asta știu, niciodată nu au bani, totdeauna vin să le dau. De unde să le dai?! Și acesta știe că banii, ăia puțin, în casă la Angela, se duc și pe băutură: Sunt oameni care poți să-i ajuți și care trebuie să-i ajuți, sunt oameni care oricât de mult i-ai ajuta, tot nu au. Nu există soluții pentru cei din familia Lican, asta spune primarul. Ridică din umeri: Eu nu știu ce să le fac. Ce să le fac?! Problema lor nu se rezolvă nici dacă găsim în fiecare zi câte un Gigi Becali. Ei tot așa vor trăi, vă garantez lucrul ăsta. Fetele se țin de poala Angelei. Sunt desculțe. În spatele casei, sunt câteva pâlcuri de ștevie devenită ațoasă. Asta crește și în asfalt. O bicicletă de culoare mov, fără coarne, fără șa, zace aruncată. Cândva a fost nouă. Nu demult. Gătește într-un alt corp de casă. Prin bunăvoința proprietarului. Și asta pare părăsită. Se vede că plouă prin tavan. Pereții sunt dați toți cu același var de un albastru spălăcit. Farfurii mânjite cu sos de cartofi, un colț de pâine, o cutie în care a fost cândva smântână, Boni, plină cu sare grunjoasă. Pentru 25 de lalele care am furat eu, nu e corect. Și ceea ce văd, de mii de euro, de miliarde de euro, îi dă acasă și trăiește acasă, în libertate, e ceva ieșit din comun. Și face un gest ca și când să se aleagă praful de ei. Cel puțin nu m-a ajutat statu’, să m-ajute statu’, să zică așa, mă, i-a murit un copil la femeia asta datorită nouă, că și-a lăsat copilu’, de 3 luni, și-am plecat la pușcărie. Nu l-am lăsat la spitale, l-am lăsat aici, acasă, în amărăciunea asta… A murit din cauza la sărăcie copilul meu. Și spune că nici nu mai vrea să facă alți copii. Că nu are cu ce să-i crească. Păi cu ce să-i mai cresc? Adevărul e că nici înainte nu avea cu ce. Iar pe cei pe care-i are, îi trimite la școală nu pentru că vrea, ci pentru că nu are încotro. Măcar ei să fie bine… Ieri, pe seară, au lenciurit sosul ăla cu cartofi. Au spart și un cățel de usturoi. Nu știe ce va face azi. Îi întindem niște bani. Dă să plângă. Se anunță o altă zi în care în casa Angelei lican se va pune masa. La amiază. Pe strada aia ca o coamă, lumea iese în praf. Urcă și o căruță. Agale. Și toți ieșiți se miră de norocul Angelei: a fost la pușcărie și pe urmă i-a pus Dumnezeu mâna în cap. Dar numai preț de câteva clipe. Cronici. Însemnări din cămașa de forță La etaj, sunt cei tăcuți. Dacă taci îndelung, ai figura unui om înțelept. E curat. Așternuturile sunt strânse, deși e puțin trecut de ora 8:00. Ferestrele sunt deschise. Larg. Au gratii. Se aud, pe fundal, tacâmuri lovind în vase. Înțelegem că se servește micul-dejun. Dar asta la parter. Nu sunt zvastici pe pereți. Nici cifre. Nici cruci. Nici alte însemne ciudate. Nu scrie nicăieri când va veni sfârșitul lumii. Sau Iisus. Nu se aud strigăte. Și nimeni nu are privirea încărcată de furie. E un fel de pace care sperie. Conștientizezi că liniștea e dată nu de starea de mulțumire a pacienților, de faptul că au reușit, în cele din urmă, să se înțeleagă pe ei înșiși și să ajungă la un echilibru interior. În cabinetul doctorului Florin Țucudean, care a fost de gardă peste noapte, găsești motivele acestei acalmii. Zyprexa 10 mg, pulbere pentru soluție injectabilă, cunoscută uzual drept Olanzapină, Leponex, Haloperidol Richter, un antipsihotic judecat greșit, câtă vreme acesta este folosit și ca profilaxie și tratament de linia a doua în cazul efectelor secundare ale chimioterapiei, spre exemplu, Levomepromazin, pe scurt, Levo, Clopixol, cu substanță activă diclorhidatul de zuclopentixol, utilizat în tratamentul schizofreniei și altor psihoze înrudite, Risperidonă, Tiaprida, pentru alcoolicii agresivi. Urmează benzodiazepinele, anxioliticele, mai precis, astea tratează frica, frica interioară, de la Diazepam, botezat și Valium, luat cu pumnul, prin anii 80, inclusiv de vedetele de la Hollywood, Medazepam, ca să-ți dispară nodul din gât, în fond medicamente extrem de ieftine la acest moment și nu știm cât de eficiente câtă vreme la modă este să iei, înainte de culcare, câte un Sedatif PC, cu fabrica pe 2 avenue de l'Ouest Lyonnais, 69510 Messimy, Franța, bun pentru fetele mari extrem de sensibile și extrem de îndrăgostite, dar care măcar nu dă dependență, ca în cazul medicamentelor cu substanță activă alprazolam, luate pentru atacurile de panică, în depresia de tip nevrotic. Spitalul are două pavilioane. Alte două sunt nefolosite. Pe medie, sunt internați 100 de pacienți, ne explică doctorul Florian Țucudean. Majoritatea sunt cazuri sociale. E o secție de acuți, împărțită în două, bărbați și femei, cu un total de 90 de paturi. La fel se întâmplă și pe secția de cronici, dar care are numai 50 de locuri. Peste drum, e o altă secție, ceva mai mică, pentru nevroze. Pentru bacovieni. O zi obișnuită are niște repere, însemnând orele de masă, tratament, apoi orele de vizită. Mulți dintre pacienți sunt uitați de familii. Sunt abandonați. Se tratează schizofrenia și tulburările înrudite. Se tratează depresia. Tulburările de personalitate. Iar doctorul Țucudean, oarecum doct, ne explică, în linii mari, formele de depresie. Sunt și cele grave, endogene, care pleacă dinăuntru. Rotunjește cuvântul dinăuntru atunci când îl rostește. Toți purtăm pe dedesubt forma asta de depresie. Cele endogene sunt mai aproape de o boală psihică autentică. A ajuns în satul Săpunari, după ce a trecut pe la Spitalul Militar Central din București. Aici profesează de mai bine de 6 ani. Nu ne dăm seama de ce, dar are figura unui om resemnat. Învins. Îi spunem că e o mare diferență între un doctor care tratează infecția unei unghii și un doctor care tratează dezechilibrul psihic. Dizarmoniile care macină pe sub piele. Pe sub carne. În fond, judecând în ansamblu, este nu atât un doctor psihiatru, cât un doctor de suflete. Cele mai multe dintre ele extrem de chinuite. Impactul emoțional este extrem de puternic. La etaj, la 2, pe secția de cronici, aruncăm un ochi, în fugă, prin ușa deschisă de la grupul sanitar. Nu e nimic ieșit din comun. Nimic care să sperie, nimic care să stârnească interesul. E un grup sanitar ca oricare altul. Nici murdar, nici strălucind de parcă ar fi fost frecat cu Ajax Flora Fiesta. Saloanele au, în general, câte 4 paturi. Pereții sunt placați cu faianță albă. Sunt și rezerve. Sunt dotate cu televizoare color. Ceilalți pacienți, mai puțin norocoși, pot urmări programele direct pe hol. Iar holul îți dă impresia unui vacuum. E o idee preconcepută faptul că balamucul nu e altceva decât un loc de pierzanie. Dacă pușcăria e un loc unde sunt închise trupuri, atunci balamucul e un loc unde stau zăbrelite sufletele. Cu anii. Cu zecile de ani. Ne uităm la ea, nu are mai multe de 1,30 metri. Un suflet într-un boț de oase și carne. Are cocoașă de ambele părți, și în față, și în spate. Pe scurt, însoțitorul nostru ne povestește mica ei istorie. Are oligofrenie. Și riduri. În spital e de din 1976. Nu are unde să plece. Nu are pe nimeni. Ne face semne disperate, oarecum șmecherești, să-i dăm bani. Într-un salon, un bătrân este cufundat în propria-i minte. E sedat. Lângă pat, are un cadru pentru paralitici. Un tânăr, conștient de prezența noastră, ne salută. Bună-ziua. Apoi întoarce capul spre fereastra zăbrelită și privește acolo, într-un punct fix. Secția e aproape goală. Cum spune doctorul Țucudean, e o oră la care pacienții zburdă prin curte. Se strâng toți numai când e timpul pentru administrarea tratamentului. Nimeni nu stă încuiat, legat, prins în lanțuri sau în cămașă de forță. Nu vedem nici camera aia cu pereții tapetați cu burete. Azi, nici nu se mai folosește așa ceva. Asta facem, încercăm să-i lăsăm să umble. Iar curtea este foarte mare. Cât un stadion. Cât două stadioane. O vizităm în treacăt. Mariana, tânără, țigăncușă, încearcă să facă rost de bani, spune că vrea să bea o cafea. Îi cere doctorului o bancnotă de 1 leu. Apoi încearcă și cu una dintre asistente, de această dată motivându-și cererea prin faptul că vrea să-și cumpere salam. Nu are de unde. La chioșcul de lângă spital, la vânzare există pâine, niște borcane cu bulion și câteva perechi de papuci. Nouă ne spune altceva. Vrea să-și ia tampoane. În schimbul banilor, ne propune să mergem într-un boschet, are ea un loc al ei, secret, extrem de secret. Mergem acolo și facem ce vrei tu. Și ne zâmbește. Cei de-aici, nu au nici o formă de venit. În cazul externărilor, deseori medicii se văd nevoiți să le dea bani pentru transport. Asta spun, mă externați, dar eu cu ce plec acasă? În plus, nu sunt asigurați, iar asta duce la un lanț continuu de slăbiciuni: fără asigurare, nu au acces la medicamente, în sistem ambulatoriu. Iar fără medicație, mai devreme sau mai târziu, pacienții cronici ajung tot la etajul 2, unde ferestrele sunt larg deschise. Și zăbrelite. Doctorul Țucudean e de acord cu noi că, de-a lungul vieții, poți fi tulburat în mai multe feluri, de mai multe ori. În fapt, și dragostea este tot un fel de tulburare psihotică. Un fel de scurtă nebunie. A trecut și el prin așa ceva. Recunoaște fără să clipească: Sunt dovada vie că așa este! Așa ceva trăiești o perioadă limitată. Din păcate. Și zâmbește: E starea aia când îți pierzi un pic controlul. Îți dă un curaj de natură pozitivă. Dar satisfacțiile, la nivelul acestei profesii, într-un asemenea cadru, sunt rare. Extrem de rare. Spitalul este pe o cale secundară, pe un drum județean care leagă comuna Lehliu-Sat, din județul Călărași, de comuna Anxintele, din județul Ialomița. E câmpie de jur-împrejur, cât vezi cu ochii. Iar acum, în plină vară, e și extrem de multă lumină. Satisfacția unui doctor psihiatru, într-un astfel de spital, e dată de faptul că există pacienți care nu se mai întorc, reușind să țină boala sub control, prin administrarea tratamentului la domiciliu. M-a sunat o mamă, am avut un caz, băiatul acesteia nu a mai venit la noi de doi ani. M-am chinuit cu el. Nu lua tratament, nu lua nimica. Mă certa, mă bătea, mă gonea. Acum e bine, e acasă. Satisfacție mai mare nu-ți trebuie... Iar satisfacția, cota de automulțumire, de fericire, până la urmă, e dată de nivelul de serotonină din creier. S-au inventat medicamente care pot crește nivelul acesteia. Care pot stimula secreția de serotonină. Te pot face fericit fără să fii. Sertralina, din Zoloft, escitalopram, din Cipralex, maleat de fluvoxamină, din Fevarin. O discuție, la nivel teoretic, cu medicul șef, doctorița Simona Trifu, e o încântare. Încă nu are 45 de ani, se laudă cu 4 copii și arată, totuși, formidabil. Și chiar e extrem de frumoasă atunci când vorbește, când înțelegi că profesia, în cazul ei, nu a fost o alegere întâmplătoare. Predă și la Universitatea din București. Scrie versuri delicate. Rogu-te, Doamne, dă-mi hrană în taină, / vin fiert și prune uscate / în podul cu vise al casei, / acolo unde iedera se încumetă să se suie în vara tardivă. Vorbește cald, ca și când te-ar mângâia direct pe inimă. Ne spune că între doctor și pacient se creează punți nevăzute, în termeni de specialitate așa ceva se numește transfer de afectivitate. Într-adevăr, un pacient poate să transfere asupra medicului psihiatru toate trăirile lui emoționale. Și pozitive, dar și negative. Iși știe pacienții nu altfel decât cu emoțiile pe tavă. Un astfel de medic, mereu pe drumuri, mereu navetist, exilat într-un astfel de mediu, în mijlocul pustietății, cu tot cu sporuri, câștigă undeva la 900 de euro. Simona Trifu ne explică: Cine-și alege meseria asta, dacă o faci realmente din suflet, motivația financiară nu e printre primele. Cumva știi cam la ce drum te înhami. Și deschide un dosar de observație clinică. E gros cât unul de urmărire penală. Ne citește apăsat în ce constă motivarea unui doctor psihiatru. 10.04.2015. D-nei Dr. Mai sunt două zile, Paștele a sosit! / Eu ca pacient, vă doresc tot ce v-ați dorit,/ SÃNÃTATE, FERICIRE și un "IERURE" sănătos, / Pentru întreaga familie dar și pentru cei de jos. Textul e scris de o învățătoare. Tulburată. Cum e doctorița Trifu, din perspectiva pacienților? Simplu! Are tactul necesar și răbdarea necesară, / Mă-nțelege și m-ascultă și are răbdare multă / Și la vizită-a venit (ora 11:), dânsa blând mi-a vorbit, / E frumoasă și desteaptă, multe calități, dar și cea interioară este... NU DISPREȚ Nivelul de tulburări psihice a evoluat. Nu-l mai întâlnești pe Ceaușescu. Nici pe Napoleon. Nici pe Alexandru cel Mare. Nici măcar pe Ana Karenina. Pe cea din urmă, medicul șef de la Spitalul de Psihiatrie Săpunari a întâlnit-o în ultima ecranizare din 2012, cu Keira Knightley în rolul principal, în regia lui Joe Wright: Realmente pare că în momentul sinuciderii, ea a făcut o stare crepusculară. Ca să poată să comită gestul sinuciderii, din film reiese că ea era cu un senzitivism și o sensibilitate maximă și că ea a comis gestul sinuciderii, adică să poți să te sinucizi trebuie să ai o modificare a câmpului de conștiență pe care ți-o induci cu o forță psihotică, să poți să comiți gestul. În cazul personajelor istorice, ni se explică, avem de-a face cu dizarmonii grave de personalitate. Nu pot fi reparate cu medicamente. Dizarmoniile de personalitate grave, cu funcționare cvasiconstant modificată pe durata vieții, mai rar ajung în psihiatrie. Ceea ce e mai prost! Sunt undeva la marginea societății sau dacă li se dă cale liberă să ajungă în vârf... E un loc care incită. Spitalul ascunde drame neștiute. Închipuite sau nu. Mai mari sau mai mici, dar cine stă să le cuantifice intensitatea? Pe-afară, țigările se fumează până la unghie. Se trage din ele până când îți arzi degetele. Până când nicotina se depune în straturi, pe piele. Și totul se face privind undeva, într-un punct fix, știut doar de tine. Nu contează că pantalonii de pijama sunt trași cu mult sub coapse. Nu contează că starea de conștiență îți este cu mult diminuată și că tot ceea ce faci, faci mecanic. Plecăm cu impresia că totul se află într-o permanentă stare crepusculară, într-o zonă crepusculară, unde doctorii, mai înainte de toate, sunt niște oameni extrem de nefericiți, ajungând, la un moment dat, să se identifice cu proprii pacienți.