Cronica tragediilor mărunte

1. Uluit sunt de darurile tale, de toată generozitatea și de această cumpănă de peste vremi care ne desparte în primeniți și plini de tulburare, când zilele curg precum apele-n câmpie, cu lentoare și cu dulceață, cu sfială și cu plecăciune, precum cutrele în fața icoanei făcătoare de minuni, căci miracolele pe cât sunt de plăcute sufletului, pe atâta se înfioară și trupul la vederea lor, când mintea ți-e piezișă și conștientizezi că mai sunt lucruri de care trebuie să te desparți sau să le înmagazinezi în memorie, precum în scorburi năclăite de umbre, de visare și de eresuri. Au-au-aoleo, draga nenii, că lung și cu timiditate, ca-n fața raclei, se uita baba Manda în josul și-n susul uliței, arătându-și gingiile știrbe și negul de pe bărbie, îmburuienat bine, dar și plină de nădăjduire îi era inima, de parcă urma să-i vină pensia de urmaș, c-a lăsat-o Petrică Șoricel peticită și rupă toată, cu boarfe și lucruri găsite pe sponci, căci din antamarea la ciocănitul țambalului, pe la spartul de baluri și de răfuieli, pe la zdrențăroși și rudari, pe la cumetrii sărace și tăieri de moț în case pirpirii și mofluze, nu făcea mare cheag, că tot calic a fost toată trecerea lui prin ani, tot obielos și pământit, ca un copil din flori crescut din chilipiruri și pomeni. Hop-cea-cea, că încă râvnitor sunt și tot cu nesaț, cu jind, cu lăcomie îmi caut prin închipuiri să găsesc locul unde te-am tăinuit. Mă suspectez că memoria mi se zaharisește în șirul orelor când octombrie e doar un elev care cu teamă descoperă taina sărutului, când nucii sunt căpiați de jordiile cu care sunt bătuți până la scuturare și până când capătă din iuțeala frunzei de tutun și din vânătăile unui asfințit ca un ochi tihnit și molatic. Când ulița e neumblată, și privirea babei se împăienjenește, căci nimeni nu-i mai ciocăne la poartă și nici nu se îndură cineva să-i dea de sănătate sau s-o întrebe de cele lumești, căci și inutilitatea te exasperează prin însingurare și răscolire, când doar gândurile sunt cele pe care le auzi și cu care te bodogăni când ajungi să vorbești mai mult cu umbrele, cu orătăniile și cu beteșugurile care te cătrănesc amintindu-ți de ispitele vremii când sângele curgea verde, tumultos și plin de fierbințeală. Nu e moft, nici pornire încât să crezi că aburul de peste aminiri e doar un semn c-am renunțat și că moleșeala a pus stăpânire peste reflecții sau chibzuiri, căci nu ești nici proiecție și nici închipuire, ci doar însemnez ca atare că mintea mea, mai bătrână și mai obosită, abia dacă mai poate discerne între plăsmuire și adevăr. La ora căscatului zgomotos, când ispitele dau târcoale, seara scârțâie din șipcile gardurilor, iar lumina nehotărâtă învie poveștile. Pe prispa veche, a rămas un macat roșu și înfofolit, dar și un scaun rânced, sprijinindu-se în trei singurătăți, una mai mare decât cealaltă. Baba Manda e o arătare ce se ghicește în poarta uzată de folosință prelungă, însă doar ochii i se disting clar, ca două mucuri de lumânări uitate arzânde în sfeșnice, după moliftă. 2. Zâmbata, of, foaie verde și-o lalea, măi, grea-mi e, Doamne, inima, a zărit fluturând aerul împrejur abia când i s-au umezit ochii de respirația șuierătoare a dragostei, toată mirosind a vin tânăr, a vin suplu și dulceag, rozaliu și abia scos de la damigeană, cât să ne facă mai suportabili, mai drăgăstoși și vorbăreți din cale-afară, că viața e lipicioasă, tulbure și plină de lingoare și măcar cu atâta să ne alegem din trecerea umbrei prin sulița rotată a soarelui, cu un strop de păcat abia deslușit și numai cu o fărâmă de regret. Pe golan l-a găsit la spartul unei armonici, la ulița mare, într-o seară de sâmbătă, când se-nfiripă tandrețea, când se-mpreună sufletele și parcă n-ai vrea ca ziua să se sfârșească, draga mea, căci încă mai e loc de un umăr molatic și de acest ritm în care ne lepădăm de răni și de dezgust. Of, cum se înmoaie vorba și devine lipicioasă, cum se lungește trupul și devine mlădiu și grațios și cum se poate citi în oglinda ochilor până la tainele cele mai neguroase și cele mai adânci, când palmele încep să se frământe și glasurile celorlalți nu sunt altceva decât culori pale, abia deslușite, căci nimic nu mai încape și nu e mai de cuprins atunci când dragostea se leagă între două suflete care n-au făcut altceva, în toată viața, decât să se caute mistuitor până la ștergere. Secătura, un pui de leliță vicleană, avea foc în priviri, dar și mustață neagră precum cernelurile din letopiseț, însă era deșirat și ars de vânturile de peste vară ca un cărăuș de mărfuri de-mprumut, însă Zâmbata mea s-a umplut toată de roșeață și de patimă, de nărav și de suferință, că n-a mai știut cum să scape de-o asemenea supărare decât alergând în brațele acestuia și ghemuindu-se, plină toată de alint și de pofte nesăbuite. Ah, ah, cum se mai scurge timpul, cu teamă și nărăvit de viciu, cu fierbințeală și cu răscolire, of, of, prunele s-au scuturat, și tu, neică, m-ai uitat, căci Zâmbata a trăit acele vremuri mistuindu-se și fără să bage-n seamă gura uliței atât de cicălitoare, de vicleană și plină de venin, măcar că era îndemnată din toate părțile să-și revină și să înțeleagă că beldia de potlogar nu numai că nu era de nasul ei, dar era și-un prăpădit de carmolist care avea drept hogeac un șanț de la autogară, atunci când se-ntrecea în mânuitul țoiurilor, câtă vreme pileala e pe cât de trebuincioasă, pe atât de binecuvântată cât să facă femeile mai atrăgătoare și mai pline de ispite. Că așa sunt și vremurile, draga mea, căci în derâdere mă preumblu printre remușcări, dar posomorât sunt dincolo de această ceață cu care încerc sa mă-nșel, câtă vreme strigătul e tot mai firav, iar tu încă nu înțelegi că înainte de năzuințe sunt doar anotimpuri schimonosite de plâns și doar un rictus ademenitor pierdut prin memorie. A-a-a, draga nenii, na, la neica, mere dulci, of, of, căci mult s-au mai iubit, nestăvilit și cu zăduf, cu fierbințeală și cu prisosință, cu resemnare plină de dulceață și cu înduioșare până la uitare, măcar că drojdierul era un zdrențăros, o secătură și-un neam de calici, dar mare meșter la scormonit poșete și plin de pricepere la lucrat mijacul, că și biata leliță și-a revenit din ardoare abia când, parcă lovită de dambla și de gălbinare, și-a adus aminte, într-un târziu, la insistențele nașparletului pe care-l lasase de căruță din cauza aburilor nebuni ai dragostei, că are acasă patru plozi, abia săltați de pe oliță, care, în ciocănit de țambal, de-o vară tot îngână, a-a-a, mamă care ne-ai uitat, de ce-i tata supărat, aoleo, draga nenii, măi, măi. E drept, Zâmbata nu s-a lăsat de nărav și se îndrăgostește cam în fiecare vară, până la culesul viilor, căci încă nu s-au găsit leacuri, nici cu descântece, nici prin înșiruire de sudalme sau de vorbe pline de venin, să vindece o așa apucătură, câtă vreme femeia stricată la minte e folositoare la casa omului cam cât îți folosesc puricii de prin așternuturi să te cuprindă scărpinatul cu bucurie nestăvilită. 3. Iubirea e o pasăre cu ochii vineți de la pumnii încasați, de la ghionturi, de la șipcile luate pe șale și alergături peste gardurile gureșilor, după beții lungi, până în miez de noapte, în ciocănit de țambal, aoleooo, măi, nu este alinarea, ci întristarea vieții, că nici apa nu e mai dulce ca răsuflarea caldă și sacadată, simțită lângă ureche, adu vin, adu pelin, măi cârciumar, măi, că viața e o rolă de film vechi, dintr-un cinematograf prăfuit și plin de șoareci, că așa e și inima mea, candrie și plină de suspin, îi place să cânte, să tresalte și să gonească nebunește după lelițe pufoase ca piersica, albe ca laptele și coapte ca zeama de strugure, în octombrie, of, vinu-i rece, și dorul nu trece, trece. E doar o boare de simțuri, un miros de leșie proaspătă, un gând tainic despre lumină și despre curgerea timpului, câtă vreme viața este doar o sete cumplită și permanentă. În ziua când a murit Gogu-frizerul, se scutura liliacul, soarele ba era rotund, ba oblic, iar aerul galben din jur se dilata continuu, tăiat cu briciul lui ruginit și plin de firele scurtate ale zidarilor, ale acordeoniștilor antamați pe luni de zile, ale ciorditorilor de bâlci, de târguri sparte, ale adolescenților lungiți de nări și de perciuni de damful fustelor lungi, al bluzelor largi prin care doar floarea sfârcului de la țâțe se putea ghici și de cel al chiloților înflorați de broderii ciudate și transparente, atârnând pe culmile fetelor tinere, ale împielițatelor de femei cu sânge clocotitor sau ale babelor care își ascund încă poftele în batiste, precum bănuții, haida, haida, haida, hăț, am boală la părul creț. Era cunoscut peste trei ulițe și-o mahala mai încolo, căci, prin palmele lui cu degete lungi, cum le plac nevestelor sărite de prima tinerețe, trecuseră serii întregi de degenerați, de imberbi, de milițieni spășiți, de băutori de țoiuri umede pline cu secărică botezată, de cuțitari lindinoși, de lăutari parfumați cu apă de flori de mac, ba chiar și ceva procurori, dar și un general bătrân și cam troscangiu, cu piciorul drept pierdut pe la Odessa, căci nimeni nu mai mânuia, ca el, forfecele mirosind a gaz de lampă, cu atâta dexteritate, cu atâta vervă și pasiune, iar, când se ivea ocazia, îmbălsămatul era ferchezuit tot de el, frezat sau dat cu gel ieftin, ca părul să-i stea dat pe spate, să vadă lumea cum decedatul a avut frunte mare, de intelectual, dar n-a avut noroc și nici școală. În schimb, prin patul lui nu sunt încă fire de păr scurtate câte gemete au trecut, câte oftaturi, câte buze mușcate până la sânge, câte broboane calde de transpirație au curs, căci și lui i-a plăcut să se zbată precum peștele, în aprilie. Of, of, dacă mor, nu-mi pare rău, ce-a iubit sufletul meu, căci Gogu-frizerul s-a stins demn, la vărsta lui săltată binișor, așa cum îi șade bine unui bărbat, în timp ce lucra între picioarele unei codane fugite de-acasă, că avea și ăsta o boală la pielea tânără, la sânul săltăreț și crud, la cariciul cu tuleie abia mijite, că d-aia, bietul om, în timp ce era plimbat prin colb, pe drumul fără durere și fără întoarcere, scula încă îi mai stătea falnică, în pantaloni, săltată bine, că babele candrii își făceau cruci largi, până-n pământ, în vreme ce popa lua note lungi și false, pe nas, despre veșnica pomenire a bâtrânului mânuitor de brici și foarfece ruginite. Alaiul era nesfârșit, căci multe muieri, până la măritiș, au trecut prin patul lui mirosind a mosc și-a lavandă, dar nu l-a plâns nimeni așa cum a făcut-o fătuca aia care l-a dus pe drumul spre groapă cu poftele ei nesănătoase. Dricul se mișca agale, zgâlțâit de pietrele uliței, au, deschide-te cimitir, că primești un trandafir, nu-l primești să înflorească, ci-l primești să putrezească, că șuroiau lacrimile fierbinți pe obrajii rumeni, dar Gogu-frizerul, demn, scorțos ca un avocat de divorțuri, nici nu clipea, în vreme ce țiganii-gropari se tot întrebau cum vor bate capacul la coșgiuc, să nu-l rănească pe bietul om, să-l profaneze, câtă vreme mândria și bărbăția lui stătea dreaptă și tot la fel de țeapănă ca și el. A fost primul mort cunoscut peste ani care l-a sfidat pe unchiul Dumnezeu cu neobrăzarea lui, că, de atunci, nici o babă n-a mai avut liniște câtă vreme ăsta a pătruns, în biserică, lăudată fie viața lui, trecerea lui și toată munca, veșnica lui pomenire, în acest fel, că până și după moarte, Gogu-frizeru a fost tot tare, tot mândru și tot nesatisfăcut. Candriele, matracucele, dezmățatele și-acum se întreabă dacă, până la urmă, bătrânul popă își făcea crucile alea dese doar pentru că așa cere canonul sau pentru că nu mai văzuse o așa neobrăzare, că o minune se poate întâmpla oricând, numai inima să-ți fie deschisă s-o primească și s-o aprecieze, Doamne, mare-ți-e puterea, mi-ai luat toată averea, ai ascuns-o într-o groapă, urătă și-ntunecată, căci, până la urmă, au aruncat un pled mai gros pe el, apoi au început să toarne pământul, căci n-a fost nici chip să pună capacul, l-a luat un cerșetor ciung care s-a tot plâns că are familie grea, să-l pună pe foc, sub pirostrii, la o oala cu fietură, eu de bine nu mă las, să fac la dușmani necaz. 4. Lunga, prima dată s-a otrăvit, printre muzicile de cartier cântate de Ion Dolănescu și Maria Lătărețu, din casetofoane luate de prin Occident, pe filiera vaporenilor zurbagii, prin anii vechi. Nu suferea de lingoare, nu-i curgeau ochii prin geamuri înguste, situate la etaj, în camere mirosind a ulei rânced, a rahat de șobolani, a tratate despre tuberculoză sau a vopsea de păr bulgărească, tânjind după feți-frumoși fumători de Kent sau după masculi îmbrăcați în blugi, mustăcioși și iubitori de mâncăruri usturoiate, fetei îi plăcea viața, o lua în plin, o trăia la trepidație maximă, își găsise rostul, resortul intim al existenței sale, între două ture de noapte la fabrica de confecții, știa că acest aspect al existenței sale este unul capital, da, avea un scop, un țel, un ideal, fata iubea din toate pozițiile, se îndrăgostea tot la fel de repede pe cât încerca să se otrăvească cu pastilele de diazepam dintr-o singură folie, 10 la număr, întrebase și ea în stânga și-n dreapta, așa că avea habar că o astfel de doză de benzodiazepine este suficientă cât să te dea cu cracii în sus, cât să dai puțin ochii peste cap și cât să-ți cânte babele simandicoase prohodul și cât să se aburească o colivă puțină. Nu murea Lunga, de fiecare dată reînvia cu un chef și mai abitir să cucerească noi redute, noi masculi, cu privirea ei de codoașă ingenuă, de amantă de cazarmă cu fixația că doar ce fusese dezvirginată de băcanul din colț, de veșnic adolescentă recent batjocorită. Așa s-a întâmplat și atunci, vara ei, Fanița, o exoftalmică, la 40 de ani, a reușit să-și găsească un hăndrălău. Gușată, grasă, tiroida o chinuia în aspirațiile ei de a-și găsi un bărbat, ca să aibă și ea cui să calce, să gătească și, mai ales, noaptea, pentru ce să rășchireze picioarele, că se tot săturase biata matracucă să fie de râsul uliței câtă vreme fetele aveau obiceiul să sară pârleazul pe la 13-14 ani, iar ea se usca în picioare de of și pe dinăuntru de poftă de parcă o ardea soarele rotund al verii, în august, când zăpușeala are, în ea, ceva organic, mistic și veninos. Gagiul, un urecheat, cu pâlnie de argint în loc de gât, până la ea poposise, o vreme, pe la bulău, că și viața e făcută din furtișaguri mărunte, iar caii nu se lasă niciodată liberi, era mai verde decât ea, dar știa și el că nu trebuie să facă mofturi și că trebuie să plătească un preț pentru așternutul curat și cald, oferit cu infinită dragoste de biata femeie care, ca-n viață, nu avusese și ea noroc de primii 10 bărbați. Vara, a ce miroase dragostea, dacă nu a bere răsuflată și urinată pe garduri, a lapte proaspăt de vacă sau a diazepam? Of, ce dor, ce jale, e-n inimioara mea… Iubirea unei femei împlinite te costă două-trei scrumbii săltărețe, un kilogram de carne de mânzat sau o butelcuță de vin 1001, că nici matracuca nu trebuie să aibă impresia căo face pe degeaba, trebuie să aibă și ea un câștig, căci și gura uliței trebuia astupată cu ceva câtă vreme hândelul e marfă perisabilă, care trebuie accesată pe etape și fără prea mari mofturi. Fanița se împlise, înflorea văzând cu ochii, îi luceau ochii ăia bulbucați, ca de broască, se rumenise ca o pâine de casă, aproape că sălta pe stradă, de parcă era un popândău grăbit. Așa s-a întâmplat și-n seara aceea când l-a prins pe drăgăstos în patul conjugal, încălecat de Lunga, asudat, ciufulit, stors, vlăguit. Ce disperare s-a iscat, ce a chiuit toată ulița de strigătele ei de femeie rănită în amor și cum, de rușine, Lunga a decis să termine cu existența ei pe acest pământ, dând de știre tuturor acelora care o ascultau că are de gând să se otrăvească. A înghițit fata 10 tablete de diazepam, asta, după cum vă spuneam, prin anii vechi. De atunci, îți poți regla etatea după ea: se otrăvește cam din doi în doi ani, cu o precizie de ceasornic; s-ar mai otrăvi și astăzi, numai că au ajuns-o anii de alergături prin paturile încălzite de neveste și nici rușinea nu mai este cum era odată. 5. Pulpa de berbecuț, năclăită în seu și perpelită la jar mic și făcut din lemn de cireș, e tot atât de apetisantă precum femeia vădană și uitată în poarta bisericii, tulburată de gânduri prostești și de păcate grele și pofticioase.Că și eu tot împăienjenit sunt, când tot dulce și iscoditor mă preumblu, precum lăutarii de cumetrii sărace, udat cu odicoloane și soios ca un perceptor de bacșișuri și de chirii mărunte, aoleo, căci norocul dac-ar vrea, nu m-ar pedepsi așa, neică, a-a-a, că nici nu mai știu dacă jelesc sau numai mi se pare că nu mai am timp și nici aer cu care să te-nfășor, când până și liniștea țipă ca o armonică de bâlciuri și de târguri sparte. E noiembrie un copil orfan, jerpelit și pirpiriu, abia săltat cu pomeni făcute în silă și de ochii lumii, când vaietul, zbuciumul și damblageala uliței nicicând n-au fost mai împlinite decât atunci când, copilărit de ani buni, ba chiar încărunțit la tâmple, băiatul cel mare al băcanului și-a pus costum nou și matlasat, de ginerică, ah, adu calul, să mă duc, of, of, a-a-aoleo, că n-a mai văzut candrimea, nici usturoiații, zapciii, cei cu lefuri fixe sau la plata cu ora sau cu ziua, spălătoresele, nici lăptarii, poștașul, dascălul, lingătorii de tingiri și scursurile de prin birturile duhnind a rachiu din fructe trecute demult, damblagiții și ologii, lălâii, slinoșii, soioșii și pătații, spițerul și sacagiul, cu tot leatul lor, de la facerea lumii, o așa mândrețe de sărbătoare, senină ca lacrima de mânz, când însuratul, îngălat ca un țârcovnic de dric, și-a adus mlădia de mireasă, sfioasă precum babele în fața tămâiei, îmbujorată de exaltare și toată vaporoasă, în fața mulțimii, trecând-o pe după mijloc, când petrecerea a fost pe cât de darnică, pe atât de chipeșă, cu vin uscat și plin de parfum de lut vechi de pivniță domnească, cu lichioruri verzi și mentolate, pentru damele simandicoase, rimelate cu catran de tuci și geluite cu unsoare nouă, cu fripturi năclăite de sosuri felurite, pline de enibahar, coriandru și busuioc ascuns prin așternuturi de copil de țâță, draga mea, of, foaie verde foi de nuc, a-a-a, atâta vreme cât băcanul și-a crescut cu extrem de multă sinchiseală progenitura, ba chiar o dăduse și pe la școli felurite și mai săltate, până dăduse bietul copil în prosteală de minte și greutate de cap. A-a-a, n-ai ce zice, n-ai ce face, Ilenuța mea, e frumoasă, asta-mi place, a-a-a, că s-a chefuit cu iuțeală de inimă, cu patimă și cu nesaț, că nicicând nu mai fusese văzută o așa mândrețe de alai, cu lăutari vestiți și aduși să-i lase pe carcaleți cu gura rânjită, cântând muzici de inimă albastră, de dușmănie, ură și moarte, de dor de părinți, de părăsite, fripte și uitate, de dragoste și de sminteală, de împlinire și avuție, până când zorii din noiembrie au ridicat un cearceaf strâmb peste un cer stingher și pătat de tuse. A fost o nuntă precum cele din vechime, cu ruptul turtei, cu jucatul periniței în mijlocul uliței, cu stropitul și furatul, cu naș antamat dintre funcționărime, deci om cu dever, cu dar bogat, felurit și strigat din goarnă, s-audă calicimea, asta până la miezul nopții, când petrecăreții au început să-și dea coate, să râdă cu dichis și la fandoseală, că d-aia era și mireasa roșie de nerăbdare, de îngrijorare și teamă. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat, în acea noapte, între băiatul copt al băcanului și fătuca luată pe șatif, însă la numai o lună de la cununie s-a dat larmă printre coțcari că deja cei doi și-au luat avocați de divorț, limbuți și scorțoși, câtă vreme mireasa era tot neîncepută, of, ce n-aș da să mor diseară, tot întreagă, tot neprihănită, când ea era măcinată de pofte și de curiozitate, numai fătălăul nu-și făcuse datoria de om verde și de bărbat, că d-aia vorbea singur bietul băcan, de supărare și de rușine, de ciudă și de mânie, când mândrețea lui de flăcău tomnatic îi adusese o asemenea pricină și nenorocire, cât să fie de râsul gloatei, când lumea e rea și plină de batjocură, dar și vremurile sunt tulburi și pline de desfătare, draga neichii, dragă. 6. Așa e viața, se desfășoară în muzici săltărețe, cu priviri schimbate pe furiș, să nu se prindă codoașele că îmbârligătura se pune la cale printre zâmbete știrbe, în margine de uliță, căci la atât se reduce dragostea, la un pahar de vin tânăr, la un umăr cald, la un sân moale, la un așternut mirosind, de-a valma, a sudoare și-a levănțică, nene, așa se lucrează mijul, cu viteza a treia, la trepidație maximă, poate și-n poticneli, că lumea e candrie și cam la atât se reduce și bucuria asta a sufletului, la tremur de carne, la cardeală pe nepregătite și la niște cârnați trecuți prin mirosuri grele de usturoi. Foaie verde măr domnesc, draga nenii, la nici 13 ani împliniți, își făcea de lucru pe la poartă, mătura ulița mahalalei, s-arate cât e de gospodină, abia mijită de pe oliță, că rar fusese văzută o fată mai boccie și mai așezată, cuminte de se cruceau matracucele, că nu ieșea din vorba hahalerie de mă-sa, cunoscută peste trei străzi și-un cartier mai încolo ca rea de muscă; așa a fost lovită Lucica, fulgerător, de un dor nebun și inexplicabil, că fata își tot căuta printre țâțele abia mijite, cu sfârcuri rozalii și tari, nici nu știa ce se întâmplă cu ea, o apucase lungeala de un balaoacheș de prin vecini, un mustăcios cuțitar, cu părul dat cu untură veche, iar ea abia învățase cum se prepară merele pe băț, cu zahărul candel ars prin ceaun, vândute, apoi, pe la târgul de vechituri, prin colț, direct de pe prispă, pe la școlile cele bune cu elevi premianți, i s-a lungit fetei privirea, că mă-sa, până să-și dea seama că sluta era cu gândul după cordău, a crezut că bolește pentru luesul ei vechi și reactivat, că asta e boal-a dracului, se transmite prin sânge până la spița a patra. Așa s-a întâmplat și-n seara aia de vară, când praful uliței, ridicat peste zi de camioanele de la fabrica de var, încă nu se așternuse, s-a dus fata prin vecini, dar n-o zarise nimeni, matracuca de mă-sa a întrebat în stânga și-n dreapta, dar fătuca parcă intrase-n pământ, a răscolit fiecare odaie, ba chiar un altul care văzuse prea multe filme, pe la cinematograf, a făcut-o pe deșteptul și-a răscolit tot rahatul de prin closetul de șipci, crezând că fetei i s-a făcut rău de la atâta scremut și poate c-a alunecat prin găoace. Vorba aia: dă, mamă, cu biciu-n mine, că n-am ascultat de tine. Și câte sfaturi bune, draga nenii, îi dăduse mă-sa, cum să se ferească ea și să țină, tot timpul, genunchii strânși, că nici ea n-a ascultat și c-a rămas borțoasă tot de la 13 ani, că așa e și inima mea, cântă a dragoste, draga nenii, măcara că mă prăpădesc, și ce-mi place tot iubesc, s-a dat larma pe toată lungimea uliței, c-o căutau babele chele prin unghere, pe la lăptar, pe la Gogu-frizerul, prin paturile veneticilor, pe sub țoale, însă Lucica mea intrase în pământ, că așa a vrut sufletul ei, să se bucure, că-i căzuse cu tronc lingurarul ăla uns în plete, că nici ea nu mai avusese parte de atâta bucurie cum numai ea, de ani buni, atâta așteptase, fierbea sângele-n ea de mică, așa că mă-sa, luată de gânduri, s-a dus și pe la ghicitoare, la meșterele de citit zațul din cafele, să vadă ce i s-a-ntâmplat mândreții ei de fată, că parcă o-nghițise pământul. Nici o clipă nu s-a pus problema că poate că biata fată se prăpădise, așa că n-a călcat picior de milițian, era clar că fata fugise după hăndrălău, căci sângele e tulbure și iute, e aspru și alunecos, e zâmbăreț și întunecă mintea. A venit, dar după o săptămână, Lucica mea. Avea ochii vineți de la pumnii luați, gura mușcată, era ciufulită și nespălată, plină de păduchi, dar fericită: scăpase de gândurile prostești, se împlinise și era ceea ce-și dorise dintotdeauna, adică femeie. 7. Vreau să-mi cânte lăutari, să cânt să mă-nveselesc, hopai-diri-da, hopai-diri-da, ce candriu e și sufletul ăsta al meu, cum alunecă el, prin ani, ca un șarpe de baltă puțină printre trestii ruginite, când noiembrie se cască plictisit și ne molfăie, printre gingii stirbe, cum îmi tresaltă inima și cum, de dor, de chin, de jale, hopai-diri-da, că mi-e drag ca să trăiesc, simt cum mă lungesc precum aburul, în câmpie, când sulița soarelui se cască oblică. De ce oare cin\' iubește, suferă și pătimește? Peste mahala, bruma lucește metalic, peste țigle, peste olane, ca o brișcă de cuțitar iute, iar dimineața miroase toată a iasomie, a flori de vânt, a strigăt singuratic de guguștiuc uitat prin cuiburile de prin plopii plini de mătreața anilor. Doar cișmeaua din colțul casei date cu var susură grăbită, absorbind colbul uliței, praful de pe lucruri, de pe brațe, de pe pietre, dintre cuvinte, dintre o depărtare și alta. Of, leliță, șipcile gardurilor au fost demult puse peste focul iute, din iernile lungi și umbroase, iar vara e o domnișoară săltată, cu fuste multe, crețe și colorate strident, rotindu-se pe la răscruci, hopai-diri-da, cum zumzăie, cum clocotește sângele, cum alearga el iute, iute, sacadat și cum lingoarea pune stăpânire peste mințile zăpăcite de mirosul patimilor, de dorințe împrăștiate, de fierbințeala șoaptelor, de amurguri precum buzele coapte ale codanelor. Așa e viața, hopai-diri-da, o trecere dintr-o culoare în altă culoare, o vânzoleală continuă, un chiștoc de țigară cu tutun puturos, uitat în halba cu bere, un colț de lume decupat dintr-o fotografie în care timpul a rămas încremenit, ulița toată e un amestec pestriț de nuanțe, de la verde spălăcit la roșu cărămiziu, pe zidurile pitice ale caselor cu odăi înguste, umede și puține, numai lumea toată zâmbește continuu și strâmb, prin strungăreața de gurist cu șatete vechi pe la sindrofii simandicoase. Există băcănia din colț, cu obloane metalice, grele, peste niște ochiuri de geam acoperite toate cu mirosuri grele de cârnați, de lebăr, de sânge de tăuraș sacrificat devreme, de parizer năclăit, de pastramă de berbecuț, de motorina dată peste podelele de șipci roase de pași și de șobolani, există vechea frizerie a lui Gogu-frizerul, Dumnezeu să-l aibă în pază, fericită fie trecerea lui, apoi găzăria veche, atât de utilă când te năpădesc pleoșnițele, lindinele sau bolile grele ale cariciului, există florăria din colț, cu mușcate, cu tuberoze, cu miozotis, cu căldări pline de garoafele date scorțoșilor luați de popă sau chiar de Sfântul Dracu, cu crini acoperiți de parfumuri grele, e cărarea veche către hoașca bătrână, pe unde îi poartă pașii pe liceenii cu tuleie abia mijite și cu obrajii acoperiți de coșuri și de pofte firești, apoi e casa mandatarului, săltată, cu acoperișul din tablă adusă din străinătăți, urmează locul de întâlnire a veneticilor, birtul vechi, peste drum, la ulița mare, unde țoiurile se aud ciocnindu-se precum sufletele înecaților, de maluri, cu zgomote surde precum cele din patefonul colonelului bătrân, cu picorul lăsat pe la Odessa, totul miroase a zahăr candel, ca-ntr-un rai păcătos, hopai-diri-da, numai eu sunt asemenea unei armonici dogite, îmi tresaltă sufletul de atâtea amintiri rușinoase. 8. Șucarel era corditor de femei urâte. Așa cum alții erau măcelari, tranșând pe dungă antricoatele de vier, de mânzat sau de berbecuț tânăr, cum alții erau bombonari, având știința învărtirii alviței, spițeri, lăutari de înmormântări, cărăuși de bagaje grele, prin gara veche, comercianți de apă de trandafiri, lefteri sau mandatari, vânzători de tabac cubanez sau de pânzeturi fine, aduse de vaporeni, de peste mări și țări, cum alții aveau știința jocurilor de noroc, a măsluitului cinzeacei, a botezului vinului, cum babele știrbe și pofticioase făceau fie pe ghicitoarele, fie dădeau de deochi sau de descântec, fie o făceau pe felcerele cu ierburi grele, fie pe moașele, cum alții știau învârtitul lutului sau spoitul cazanelor, cum unii erau specializați în ciorditul de pe scara tramvaiului, în vreme ce alții știau a șmangli mult mai delicat, direct din ochi, cu iuțeală de mână și nebăgare de seamă, direct din teșcherea, cum numai poștașul stia a citi și doar învățătorul și preotul știau a scrie, tot așa era și Șucarel al meu rupt direct din raza soarelui de frumos, buzat și oacheș ca un actor de filme indiene, căci asta era meseria lui de bază, asta știa să facă molcom și cu pricepere, adusă la perfecțiune, cu mare artă, că și-ntr-o astfel de meserie ți se cer ani de experiență și de calificări la locul de muncă, rateuri, alergături peste gardurile încornoraților, învățatul cu gâfâiala, alunecarea pe dungă, bătutul pe cant și sărutul cu patimă, direct cu limba pe cerul gurii. Fac doi pași și-o săritură, șo la tine-n bătătură, căci Șucarel al meu era vestit peste două mahalale și-un cartier mai încolo, nevestele ofițerese, învățătoarele, fetele de preot, funcționarele boite și cafegioaice, cu tenderul mare și cocoșat, tot cuconetul simandicos vorbea despre el cu teamă, dar și cu subînțeles, cu roșeață în față și cu tremur în glas, ca după pofte nebunești și nebănuite, căci meseriașul despre care vă spun nu avea fasoane, nu făcea mutre, înhățând tot ce era de prins și tot ceea ce plătea cu bancnote frumos împăturite și strecurate ușor, pe noptieră, după zbateri și ghionturi, căci omul își respecta cu sfințenie blazonul, avea și el mândria lui, așa că nu accepta, la pat, decât femei mult împlinite la trup, fără gât, cu ochii ascunși după cearcăne grele, căci astea erau cele mai greu de satisfăcut, apoi femei fragile ca puiul de vrabie, subțiri ca beldia și unsoroase ca untdelemnul, osoase și ascuțite, la rând urmând știrbele, strâmbele, ah, draga mea, măi, cocoșatele, șchioapele, ciungile, chioarele, borțoasele în ultimele luni, zăpăugele, săritele, scorțoasele, înțepatele, frigidele, strâmbele, chealele, opăritele și, desigur, femeile de milițian. Șucarel cordea din orice poziție, era disponibil oricând, nu făcea mutre, nu făcea mofturi, căci numai el știa atât de bine să alinte suspine, să domolească dorinți, să satisfacă pofte, să împlinească visuri, am boală la părul creț, țac-pac, și la gagici dășucheate, draga mea, draga mea, că și femeia, oricât de candrie și de slută ar fi, tot îi place să stea rășchirată, tot îi place să fie mozolită, tot îi place să audă vorbe mieroase, dulci și mincinoase, șoapte sacadate, dar asta până în ziua în care Șucarel a dat peste necaz, căci și nenorocul e scris fiecăruia și dat cu măsură, înhâțând 7 ani de temniță grea, după ce o nesătulă, care a crezut că l-a apucat pe Dumnezeu de picoare, a mierlit-o în vreme ce era încoțopenită meșteșugit și-nșurubat, că biata femeie n-a mai rezistat, i-a plesnit inima, iar judecătorul a crezut de cuviință că aici n-a fost vorba de un accident de muncă, ci de un omor din culpă în toată regula, că și biata femeie, e drept, tot zicea printre gemete s-o lase, s-o lase. A plecat Șucarel pe drum de pulbere, în fum, cu cătușe la mâini și-n zeghe, după ce a fost plimbat prin toată mahalaua, să fie dat drept exemplu și de luare aminte, căci din ziua aceea rotundă și grea nu mai există femei urâte și nici pofte care să fie atât de meseriaș potolite. 9. Iubirea e un amestec de duritate cu umezeală. Când iubești, important e doar ca suflețelul tău să se simtă bine. Iubirea e o pasăre plină de pureci: țanțoșă, gălăgioasă, zgubilitică. Atâta lucru știa și Ilie Duman, acordeonist vechi, luat pe împrumut și pus să țină bașii pe la bâlciuri, pe la târgurile de vechituri, pe la cununiile simandicoase, pe la majorate de odrasle de măcelari, de coafeze, de șnapani, de granguri, de filotimi, de șefi de bancă, la serbările de femei la ruptul apei, la jucatul cearceafului sau la tăierile de moț, era așezat, cinstit până la ultima clapă, căci și fruntea lui, mereu asudată, avea un dar nebănuit până atunci, dar plin de respect și ațâțător de patimi și de învidii, căci reținea din prima bancnotele soioase și date din întorsura palmei, cu zgomot, de chefliii trecuți pe la miezul nopții la cântece de inimă albastră, aș da zile de la mine, să mă sui din nou pe tine, hop-și-așa! Avea casă așezată Ilie Duman, cu patru odăi mari, mirosind a frunză de nuc, cu mobile grele, macaturi multe, fine sau colorate, aduse din Turcia, vase și ulcele, podele groase din lemn de brad, dar și nevastă gureșă, săltăreață, plină de zvâc, că d-aia ținea la ea toată mahalaua și tot d-aia era mereu coadă la ea la ușă, căci și malagambiștii îl angajau, la cântat, cu rândul, numai să-l ia de lângă mândrețea de femeie, ca s-o poată cardi în voie și pe deșelate. Duman era tăcut, mofluz, mereu morocănos, căci știa de apucăturile dodoaștei care se lăsa crăcită pentru lucruri de nimic: un parfum cu etichetă franțuzească, o sticlă de vin spumos și-o coastă de berbecuț tânăr, un crap mai săltat, o mână de mărunțiș, un șal mai neted, căci și nevasta asta a lui iubea toată petrițimea și se lăsa încălecată de toți, numai de Duman al meu nu, căci bietul om, languros de atâta lipsă de respect din partea femeii, își vărsa toată atenția, toata dragostea și tot echilibrul către cele două copile, ambele făcute la beție și la bătrânețe, căci erau cam proaste de minte și grele de cap, dar numai gura uliței era vioaie, plină de insinuări, veninoasă și plină de prejudecăți. Duman își iubea copilele în tăcere, cu infinită tadrețe, afișându-se mereu prin preajma lor, protector, căci la atât se reduce și iubirea asta, la un sân cald și pufos, la un ticăit rapid de inimă candrie, la un săltat pe genunchi și la înroșit de coate de-atâta frecuș pe cearceafuri apretate în hipoclorit, of, vreau să-mi cânte lăutarii, să beau să mă-nveselesc, că asta e și gura uliței, ca o meliță, te toacă mărunt, pe dungă, doar să-ți amărască traiul, să-ți acrească zilele și să te facă să-ți plouă tot timpul. Atâta știau și matracucele, să poarte vorba-n vânt și să-și dea coate, semețe de știința lor și de faptul că mofluzul de acordeonist încă nu descoperise ceea ce știa toată lumea, că avea nevasta cu sânge iute, că așa se desfășoară și viața, cu bucurii mărunte, cu zâmbete știrbe, luată în răspăr, printre damigene pline cu vin tânăr, printre gâfâieli de codance sprijinite cu spatele de gard, printre alergături și vorbe cu două înțelesuri, căci nu există reguli câtă vreme burta e importantă iar coțăiala e în legea firii, anii mei și tinerețea, au zburat ca pasărea, iar gura cațelor dă reperul moral și câtă vreme timpul se scurge și capătă valoare prin ceea ce cred alții că știu despre tine. Târziu, târziu de tot a aflat și Duman al meu că-și iubea fetele ca pe nimeni altcineva, că și gura e o spurcăciune de vorbe, căci cotoroanțele spuneau că le iubește extrem de mult, pe una o iubea lunea și marțea, iar pe cealaltă vinerea și sâmbăta, și că d-aia era damblagit și încornorat de muiere, dar și de râsul uliței, că și veacul ăsta e unul plin de veselie, de zbânțuială și nici sfârșitul lumii nu-i așa departe. 10. Împlinirea e un boboc de floare puțină și rea. Căci așa miroase și dragostea, draga mea, of, of, a detergent ieftin, a ulei râncezit, a vopsea de păr, a lemne ude, a iarba pârjolită, a mărar uscat, a scutece abia folosite, a tocană de cartofi veche de două zile, a tutun mucegăit, a spirt, a cremă de picioare, a bere răsuflată, a vin tânăr cu buchet nedeslușit, a sudoare, că nu mai e loc de candoare și nici de înșelăciune când ochii tăi sunt atât de vii și atât de iscoditori. Of, of, dacă mor, nu-mi pare rău, când viața se derulează cu repeziciune, ca-n filmele mute, câtă vreme nu e loc decât de zbânțuială și de coțăială, căci nici o zi nu merită să se termine altfel decât cu un chef de pomină, cu toată candrimea machită, după orele de muncă pe la cules de portofele, pe la șparlit de prin casele graurilor și ale magraonilor, pe la dat cu ciocul, pe la căciulit, pe la cântat la melotron, direct la șosea, prin tufișuri, căci și banul se câștigă ori cu iuțeală de mână, ori cu datul din gură, că viața e frumoasă, e ca o mireasă căreia abia i s-a rupt apa, adu vin, adu pelin, măi cârciumar, măi. La atâta se reduce viața, la trosneală, la o inimă candrie, la un suflet de vioară, la un damf de mahorcă, la un plescăit de limbă pe cerul gurii, după un sos cu mult usturoi, cu mult piper, cu multă ceapă, la un crac săltat mai pe umăr, pe la frecat de mijarete noi, de noi fofoloance, mereu alte și alte pițigăitoare, căci știa extrem de precis acest fapt și Palalica, fată îngălată, plină de zorzoane și de boli lumești precum găina de pene și biserica de icoane, era nelipsită de la nunți, botezuri, cununii sau parastase, când paltonarii, palicarii, pocăiții, lobodarii, găinarii, gaborii, gașperii, găozarii, carmoliștii, fraierii și gureșii își dădeau în petic și începeau, pe la a doua sticlă de vin tulbure, să se uite după mijac disponibil, nou și ieftin, că din atâta lucru trăia și Palalica, avea obiectul muncii mereu cu ea, zulufat, spălat cu săpun cu sulf, îl avea la îndemână, că tocmai de aceea pierduse numărul copiilor și cu atât mai mult pe cel al marinarilor, lepădați pe la babele pline de negi și de prejudecăți, direct cu fusul sau cu vârful andrelei. Mândra care-o am acuma, n-aș da-o pe toată lumea, că atât de roată se face și sufletul meu, draga mea, măi, căci Palalica iubea din convingere profesională, punea corazon în ceea ce făcea, că d-aia se alegea cu puradei, unul după altul, câtă vreme carditorii, din prea multă beție, uitau să fie cu băgare de seamă și s-o ferească, dar și ea era o iepuroaică în toată regula, prindea, la ea, brânza mai ceva decât cârja, pe la ologi. Nu era anul și găvanul, dar se înmulțea Palalica în ritm de metronom, unul pe la doi ani, așa că, pe la treizeci, avea deja încă 7 bastarzi de hrănit, avea de tras și de muncit, căci gurile ăstora se astupă din greu, cu cașul din piață, de pe la precupețe, cu seu de oaie bătrână, căci și ciobanii se mai fericesc câteodată, cu făină de mălai din belșug, cu parfum de cartofi răscopți și cu damf de ciorbă de potroace pe săturatelea, câtă vreme Palalica era o mamă conștiincioasă și știa pe deasupra data conceperii fiecăruia, dar și tații, că a schimbat la ei ca pe mărunțișul de la cutia milei, de la potcovari de cai de calești grele și până la camionagii, impiegați, vaporeni cu buzunarele largi, cartofori de mărunțiș, chelneri angajați pe resturi, sacagii, ologi, ofițeri răniți în amor și tulburați la minte, până la profesori de colegiu și ingineri de poduri. Acuma nu mai contează că plozii ei erau luetici, câtă vreme și ea era la fel, atâta timp cât erau frumoși, deștepți, iar unul era pe cale să intre la liceu, ăla facut cu inginerul, că și inteligența e ereditară, câtă vreme toată mahalaua era bolnavă de sifilis, că asta e boală rea și se duce până la a treia spiță, of, of, că tot cuconetul, de pe urma Palalicii, se trata pe la doctori, pe la Capitală, căci rușinea era mult prea mare și nici nu se cădea să te afle vecinii, mai ales că nimic nu era de ascuns, când sănătoși erau doar veneticii și care nu puseseră gura la tenderul mândrelor, codancelor, puicuțelor și cât, orișicum, boala se împărțea mai ceva ca agheasma, pe la liturghii, atâta timp cât cordeala e în legea firii și câtă vreme lumea nu a devenit nici alienată și impotentă sau frigidă și nici loc de mănăstire. 11. Tânărul locotenent, când era de dragoste nebun, cu ochi mari și negri, cu lumină-n față, avea mersul cazon languros, precum al berzelor în perioada de împecherechere, aproape că plutea prin praful uliței, că și dragostea asta e făcută să-ți întunece mintea, să te facă plescăi, să te dilați, că numai mirosul ei de levănțică e suficient să te tulbure, câtă vreme pielea sânilor e pufoasă ca piersica și dulce ca miezul de pâine pe vatră, ca peștele marinat, în aprilie, precum cartofii pe jar și cum țuica la prima fiertură. N-a mai fost o altă iubire aidoma cu aceea a tânărului locotenent, ce stătea cu gazdă pe la o hoașcă ce se îndeletnicea cu cititul zațului, cu datul în bobi, în cărți, dar și cu ghicitul în palmă, că punea tot cuconetul și banii dar și speranțele în vorbele ei fără șir și fără înțeles. Era coadă la ea la ușă ca-n vremea tuberculozei, la spițerie: despărțitele, distrusele, tu bei cu lumea la masă, mama e bolnavă-n casă, dezamăgitele, înșelatele, părăsitele, ce-o mai face-a mea nevastă, draga nenii, urâtele, dar și fetele mari, că cine are fată mare, mare supărare are, mă nene, cu duiumul, stăteau cuminți, în tinda îngustă a casei, să-și afle toate ce le rezervă viitorul și cum vor face în așa fel încât să-și împlinească destinul sau să li se întoarcă hăndrălăii acasă. Tânărul locotenent o iubea pe Rozica din toată inima. Își mărturisea sentimentele în scrisori lungi, scrise cu creionul chimic, compuse în nopțile lichide ale verii, sub geam, iar duminica, nea Petrică Șoricel, după ce-și etala țambalul, era pus să ciocănească numai muzică de dragoste, când mai dulce, când mai săltat, nu te gândești și la mine, căci eu sufăr pentru tine, draga nenii, dragă, că nici Rozica nu se dădea prinsă, nici rostogolită pe rogojină, nici prin acareturi sau direct pe sub streșini, când somnul e mai dulce și când cântă cocoșul prima dată. Draga mea, of, of, că Rozica mea era o fată fără cusur, muncitoare și cu lipici la bani, în fiecare dimineață oprindu-se spre piațeta de lângă birt, cu coșul cu gladiole pentru profesoare, cu bujori pentru preotese, cu garoafe pentru cei decedați, cu mărgaritare pentru fetele pârguite, cu zambile pentru liceenii timizi și acneici, iar afacerea-i mergea strună, mai ales că fata comercializa și roze cu parfum îmbătător, cu petale catifelate și sângerii ca asfințiturile, după furtună. Rozica doar îl amăgea, îi mai dădea câte-o sărutare pe fugă, câte o întorsură de palmă de la revedere, câte o privire lungă și plină de înțelesuri, îi mai arăta culoarea piciorului, printre fuste sau a sânilor, prin deschizătura anchiorului, că bietul tânăr locotenent clocotea de atâta atenție, de drăgălășenie, de amor ne-mplinit, câtă vreme gândul lui era numai la cum să se suie pe ea, s-o călărească pe deșelatelea, s-o umple și s-o lase extaziată, chit că-n viața lui nu mai fusese dus la mij și la mângăiat îndelung hândelul. Of, ce dor, ce chin, ce jale, cum s-a tras tânărul locotenent la față și cum suferea el din amor, precum libidinoșii bătrâni după carici cu tuleie abia mijite, se topea ca seul de oaie și era tras și galben la față ca turta de ceară, dar asta numai până într-o seară când, după o beție cruntă cu haidamacii mahalalei care erau veșnic în căutare de mușterii pe care să-i cheltuiască, și-a făcut curaj și a bătut la ușa nașparliei. După o oră, a plecat fericit, radiind de împlinire, dar și fără solda pe o lună încheiată, tânărul locotenent declarând, cui vroia să-l asculte, babelor reumatice, femeilor cu bătătura plină de puradei, cusătoreselor, casnicelor, rapandulelor, celor luate cu japca, ingenuelor și tot cuconetului în general că s-a zis cu libertatea Rozicii, câtă vreme el vrea să se așeze pe la casa lui și s-o ia de nevastă. N-a fost chip să-l întoarcă nimeni din acest gând, doar doctorului i s-a făcut milă de el și l-a convins că Rozica nu numai că l-a facut bărbat, nu numai că i s-a dăruit, nu numai că l-a lăsat s-o iubească, dar îi dăduse și-o mândrie de boală rușinoasă tratată numai cu penicilină injectabilă, că uite-așa am să te bat, cu scândura de la pat, draga mea, măi. 12. Suficienți și aroganți - așa trec anii, năuci ca o pasăre cu penele ude de praf, că nici leac pentru suflet încă nu s-a găsit, nici pentru pileală, nici pentru tulburările minții, când inima ți-o ia raza și-ți ticăie candrie, câtă vreme berea din halbă are guler, e rece și-ți face gâtul să tresară de regrete precum fetele mari după ce-au sărit pârleazul; așa se plânge azi, cu noduri, căci și vinul, pe cât e mai mult, pe atât nu ajunge, draga mea, of, of, fie alb ca sânul de văduvă, fie roz ca sfârcul de copilă sau roșu precum creasta cocoșilor, dulceag, amărui sau aspru, of, lasă-te, muică, de mine, ca să-ți fie-n viață bine, că nici lăutarii nu mai sunt ce-au fost și până și iubirile au devenit lipsite de savoare, că bani ți-oi da, și vin ți-oi da, și haina de pe mine, precum cremele frecate cu margarină și uitate în căldura amiezii. Măcar să mă prăpădesc, căci așa trec zilele, precum babele spre cimitir, una câte una, înfofolite, țepene și pline de remușcări, că nu vinul tânăr tulbură gândurile, ci dorințele și parfumul de femeie neastâmpărată, plină de zvâc și veșnic nesatisfăcută, că și dragostea miroase a sevă de salcie înflorită, a dulceață de gutui pufoase, a tabac grecesc și-a cuib de pasăre singură. Mândra care-o am acuma, n-aș da-o pe toată lumea, când timpul se scurge precum lutul de pe casele joase, în octombrie, când ploile sunt lungi cât trenurile de marfă și cât lucrurile nu mai au denumiri, cuvintele nu mai au înțeles, când oamenii nu mai au chipuri și nici umbre, iar muzicile devin mai potolite și din ce în ce mai languroase. Þoiul umed plin de secărică nu mai are aceeași savoare, draga mea, iar birtul e loc de închinăciune, loc de întâlnire, de mărturisiri, când se potolește setea și băutura e sorbită cu infinit nesaț, căci ea e cea care amestecă și dezleagă limbile, înoadă destine, tot ea e cea care face să circule banul, dar și poveștile și, mai târziu, lacrimile, când se-nmoaie inimile precum asfaltul, în plină vară, căci doar vinul e cel care face femeile frumoase, numai el să fie îndestulător, indiferent de cât de stafidite, scorojite sau răpciugoase ar fi, daca mor, nu-mi pare rău, ce-a iubit sufletul meu, doar ele să fie disponibile, calde și primitoare, căci așa se derulează și viața asta, între un așternut cald și-o porție de ciorbă de aripă de pui, între o copaie pentru primenire, o cămașă călcată doar la guler, un pantalon evazat, o mustață deasă pentru gâdilat mușteriile pe la pulpele pline și atât de desfătătoare, între două nunți de fete mari, un botez târziu, un divorț cu strigături și cu minor în întreținere, sărut ochii și-o sprânceană, alunița de sub geană, că doar nu se sfârșește nici lumea din atâta lucru și nici morala nu a devenit atât de simandicoasă încât să fie prilej de rușine. Că nu e nimeni ușă de biserică și nici icoană de închinat și de pus în altar, doar gura e un prilej de îndoieli, câtă vreme trăncănește și atâta timp cât se strâmbă de pofta gulerului de bere, a mirosului de strugure copt ce răzbate din paharul cu vin, a țuicii făcute la prima mână, a zahărului puțin din secărică, pân\' la ziuă praf te fac, draga mea, că nimeni nu trăiește până la viața morții și măcar acum să ne dumirim că anii trec năuci și tot tulbure de dragoste e și ziua aceasta, ca un gând de moș libidinos. 13. Era în roșu-mbrăcată și spunea că nu te-așteaptă, tot cântau zurbagiii, chefliii și părăsiții, după câteva damigene, împărțite frățește, cu vin dulceag ca un sfârc de fată cuminte și cu mintea năucă, spune-i că mi-e dor de ea, de mă doare inima, că așa e și dragostea asta, nu numai că te face să te porți cu mintea candrie, dar și inima începe să bată prostește, căci atâta lucru e important pe lumea asta, cardeala de dimineață, țoiul umed și plin cu vinars, cu sirop dulceag de zărzărică, dar și mâncărurile îndestulate cu piper, cu ceapă fragedă, cu usturoi tânăr, cât să-ți ia gura foc, căci și mahalaua are regulile ei nescrise, viața are un alt ritm, aproape hepatic, iar lucrurile importante sunt bucuriile simple ale trupului, un mij alunecos, un sân mai săltat, un crac desfăcut și primitor, o gură dulce și deloc cicălitoare, mă culc cu gândul la ea, că este dragostea mea, micile plăceri ale vieții, un așternut curat, un ocol măturat, o oală cu de-ale gurii și vin pe deșelate, atâta timp cât banii au doar valoare simbolică, fiind utili doar atunci când schimbul de mărfuri nu este posibil, căci nu ăsta e scopul, că dacă e supărată, eu n-am s-o uit niciodată, câtă vreme banii sunt doar hârtii care capătă valoare tocmai prin acest fapt. În mahala, Martalogu era o raritate: îi plăceau mai mult banii decât femeile, ceea ce te făcea să cazi pe gânduri și să te întrebi dacă omul nu e dus cu capul și prostit la minte. Asta era singura lui preocupare. Nu să se desfete în brațe pufoase, albe și moi, nu să adoarmă cu gura deschisă și cu capul pe sânul abia diezmierdat, cu mâna pe pulpele fragede și tremurătoare, în așternuturi apretate cu făină și mirosind a apă de puț și nicidecum să respire mirosul de femeie satisfăcută și bucuroasă de împlinirea ei trupească, ci cum să să se învârtă și să capete biștari, indiferent pe ce cale, câtă vreme hârtiile albastre îl tulburau și-l făceau să se simtă înalt, deștept și plin de importanță. Era privit cu suspiciune, tată, tu te plimbi și chefuiești și la noi nu te gândești, precum caraliii în ziua de raport, căci un asemenea comportament nu numai că era ciudat, dar nici nu era demn de un bărbat, căci asta e treabă de muiere, căci ce altceva e mai însemnat decât coțăiala, iar viața se rezumă numai la atâta lucru, ăsta e și scopul și pentru atâta lucru a născocit și Dumnezeu femeia, foaie verde viorea, draga nenii, ca să ne bucure inima și să ne facă să tresărim de dor și de plăcere. În schimb, tu bei cu lumea la masă, mama e bolnavă-n casă, deși Martalogu iubea banii, aceștia stăteau la el în portmoneu cât păduchii pe omul chel, cam cât stăteau și babele pe la împărtășanie și cât avea timp un ginitor să mituiască un magistrat. Erau ușor de obținut, dar mușteriii îl suspectau că petrece mai mult timp cu obținerea lor decât cu trecerea vremii prin paturile de văduvă, prin iatacurile nevestelor veșnic pofticioase, prin tufe, cu tinerele abia sărite de ciclu, iar Martalogu al meu inventa povești care de care mai sărite, doar pentru a se milogi, pe la precupețe, pe la cunoștințe, pe la avocați și pe la lăutari, pe la cusătoresele de ocazie, pe la zidari, cămătari sau vânzători de mărfuri exotice, de mătăsuri și de tabac arăbesc, pe la bombonari, florărese sau potcovari de cai de calești de miri și nași, așa că-n fiecare sfârșit de săptămână îi deceda câte-o rudă, frate, mătușă, mamă, unchi, văr, cumătru, că și el făcea roată prin toată prostimea mahalalei, să adune mangoții necesari de cele trebuincioase înmormântării. Așa se face că, în numai o vară, și-a-ngropat toată spița, pe sponci și pe minciună, doar ca el să aiba banii și să-i simtă îndestulați în buzunare. Abia din toamnă i-a trecut prosteala și a intrat și el în rândul oamenilor câtă vreme a descoperit, uitându-se în gura chefliilor, că nu e nevoie să plătești femeile pline de zvâc, atăta timp cât ele trebuie să scoată mangoții din buzunare ca să se fericească fie și pentru câteva minute, căci pe lume femeile frumoase și cu vino-ncoace sunt pe cât de rare, pe atât de frigide, în vreme ce urâtele nu numai că au bani berechet, dar sunt dispuse și să plătească îndestulător pentru o cardeală pe cinste. 14. După-amiaza e ca o femeie zurlie, șaraiman și șaraiman, pe tocuri, fardată strident, îngălată, smotocită și mahmură de cheful de peste noapte, iar liniștea e spartă numai de ciocănitul enervant, dezacordat, pe coardele țambalului, hopai diri-da, când lumina e aproape lichidă, că bani ți-oi da, și vin ți-oi da, iar ziua are în ea ceva tandru și aproape apocaliptic, când rarii megieși merg pe uliță de parcă ar călca pe ape adânci. Eu sap în arie un loc secret unde sper să descopăr ceva fabulos, lasați-ma lânga pahar, prin geamul puțin, în spate, se aude gura tuberculosului cum o toacă pe Didina, că doar i-a călcat strâmb pe timpul colectivizării, iar el n-a uitat nici acuma, iar orice lipsă e un bun prilej de aducere-aminte, că sunt copil al nimănui, sub zarzărul vecinei, unde stă lăutarul de înmormântari, să-mi văd părinții, frații, să ies din groap-afară, veșnic prăfuit de sacâz, se desenează o umbră de animal rănit și ireal, baba Manda încă mestecă mămăliga, în mijlocul bătăturii, într-un ceaun de tuci pus pe pirostrii, tușind în broboadă și făcând rotocoale din fumul de mahorcă trasă cu infinit nesaț, din frizerie se aude, la difuzor, lume, dragă lume, aș munci la plug și coasă, aoleo, cum încremenește această clipă dintr-un univers pitic și deloc complicat, mai neică, dragă, numai să te am acasă, când se lăcrimează a sfârșit de lume, în același ritm cu ciocanul vânzătorului de zorzoane și de tinichele care lovește delicat metalul moale din care se vor naște salbe, cercei și inele de înșelat gușterii cu aur calp, mama spală o copaie de rufe puține, scămoșate, decolorate, iar mirosul de săpun de casă se întinde până în colțul unde vânzătoarea de semințe de floarea-soarelui stă ciuș și moțăie, bolborosind pe limba ei despre anii ei și tinerețea care au zburat ca pasărea, casele sunt și mai pitice sub soarele drept, iar aerul greu seamănă cu un ficat cirozat și aduce cu el miros de lavandă, de vin trezit și de urină cursă, peste noapte, pe gardul de-alături, în vreme ce găștile de olăngari, japcăi și halimai sunt toate tolănite prin unghere, așteptănd răcoarea nopții. Doar vocea nazală, ușor falsă, plângăcioasă precum a unei fete mari abia dezvirginate, a țârcovnicului băutor de rachiu arzător și tulbure, răzbate dincolo de zidurile birtului, prin ușa larg deschisă, cu piatră luminoasă, măi, dar n-am avut noroc, în vreme ce eu, atent și frenetic, tot răscolesc pământul cu un cuțit bont, gândind că secretele oamenilor se îngroapă totdeauna adânc și-n locuri neumblate, câtă vreme aerul zumzăie de atâta neliniște și atâta timp cât e o zi lungă de joi, când moleșala toropește sufletul și mahalaua pare părăsită, iar dragostea începe să aibă un parfum aparte, de varză cu cârnați, bu-bu-bu-bui-bui, când de-a lungul uliței, un fotograf de bâlciuri, bun de gură precum avocații luați pe tocmeală, încremenește această clipă pe care o scufundă într-un castron cu zahăr candel pregătit să închege susanul. 15. Cu o floare la rever și cu batista, asortată cu cravata, de mătase colorată în roșu aprins, ca și buzele tale, la buzunarul de la piept al costumului luat pe datorie, așa trec prin viață, fluierând, sunt un pierde-vară care a descoperit că iubirea e un tic nervos pe cât de esențial, pe atât de cinic, așa mă trec, legănat ca un lan tânăr de porumb în vânt, în soarele de-asfințit al lui august, când cârdurile de ciori sunt timide precum babele în fața năsăliei, miluită fie viața lui, trecerea lui și toată împlinirea, că nici eu nu aveam de unde să știu că parfumul iubirii miroase a viță stoarsă, a vată pe băț, a praful uliței după ploi repezi și mici și-a var stins direct în fântânile seci, a candoare, a pâine prăjită și-a sudoare, când sânii tăi sunt atât de catifelați și-atât de dogoritori, draga nenii, că și timp mai am de cheltuit, și vremuri de-mplinit, dar și alte mulțimi de zile de regretat, căci tulbure sunt și-atât de candriu precum un cerșetor beat care dă bacșișuri grele, la chelnerii de birt și de grădini de vară, la frizeri plini de mătreață și pe la lăutarii antamați cu ora. Foaie verde, viorea, draga nenii, aoleo, că așa era și cu popa Scurtu, om respectabil și așezat, trecut demult de prima tinerețe, cu voce îngălată precum a cântărețelor de botezuri ieftine, rotofei la trup și scurt la barbă, că doar ăsta este un semn al respectării profesiei, căci nu s-a mai pomenit popă chelbos, nici capră căreia să nu-i placă nuiaua și nici femeie care să aștepte împlinirea sorții, cheful și damful de picioare nespălate de bărbat. Popa Scurtu semăna cu un gangster din filmele vechi italiene, avea privire languroasă și buze soioase, căci și traiul bun se ține pe prăjeală și seu de berbecuț, numai sutana îl dădea de gol, dar și privirea pierdută, șașie, de om hoț și chinuit de păcate grele. Dumnezeu a spus să fie lumină, dar și casa acestuia să fie respectată, nu să predice benzile, din altare, pe magnetofoane aduse de vaporenii arși de soare, de prin mările ruse, că și lăptăresele cucernice, moșii evlavioși, suratele pioase, dar și restul prostimii pravoslavnice, blagocestive și râvnitoare să aibă impresia că Moșul e ascultător de rugi aprinse și iubitor de mătănii adânci, măcar că morții trebuie pomeniți de pe acatiste scrise cu migală, la lumina candelei, căci numai popa al meu, aoleo, draga nenii, avea sânge zurliu, stricat din tinerețe, de pe băncile seminarelor, când a descoperit că dragostea trupească îmbracă forme ciudate și că aprinderea cărnii e boală tremurătoare și chin pentru mintea slabă și plină de prejudecăți. Popa al meu nu iubea muierea cu carnea albă și fragedă, nu-i plăceau sfârcurile aprinse și săltate sau pulpele pline de jar ale codanelor, nici femeia rumenă la trup și coaptă la minte, nici babele stafidite și cu dorințe atât de prostești și de perverse, dosite pe sub fuste sau direct în broboade, căci și mintea omului e pe cât de adâncă, pe atât de întunecată, numai sufletul se oglindește-n privire ca un pui de vrabie pe streașina nopții. D-aia a blestemat și popa Scurtu direct în biserică, Dumnezeu să-i ierte păcatul, câtă vreme, de invidioase și de smintite la minte, că nu e boală mai grea decât vorba adusă de ocară, când gurile mahalalei vorbeau că bietul părinte face negoț intens și ilicit cu fitilele de lumânări, dar și cu boțuri de smirnă și de tămâie, ca să-și întrețină viciul ascuns și că e plătitor de piele întinsă de adolescent crescut ca beldia, plin de ifose și de zgârciuri, căci numi tinerii sălbatici și abia tuleiați îl satisfăceau cu râvnă, dar și cu nepricepere, pe bietul părinte. Că nu există vorbă dulceagă, nici prilej de aducere aminte, draga mea, of, of, când strâmbătatea lumii ne arată năravul, dar și limitele, căci și viața e ca o alviță pe băț, prea dulce și prea lipicioasă, că nici ochi de sărutat nu mai sunt, nici cuvinte de spus și umblu teleleu și amețit de de această zi ca de alcooluri grețoase și tari, de parcă aș fi mărunțișul dat dintr-o mână în alta, de precupețe, de florărese, de zarzavagioaice și de cerșetorii cu mintea năucă. 16. Patru bărbați a ținut Dobrița. Unul mai frumos ca altul, cu meserii la bază, dar cu ața vieții scurtată de metehnele trupului sau ale destinului. Dobrița, femeie cu zvâc și cu ochii dați mereu peste cap de atâtea leșinături din prea multă dragoste, i-a iubit pe fiecare, în felul ei. Pe primul, abia își mai aduce aminte de el, să-i aibă Dumnezeu sufletul în pază, l-a luat din fierbințeala sângelui și din mâncărimile adolescenței, dar l-a pierdut pe front, încă pe când se încheia războiul, căci și rușii erau mai răi decât foametea și buba-neagră, iar mila pravoslavnică e doar pentru astupat gura babelor năuce și prostite din lipsuri și de curgerea vremii. A rămas Dobrița văduvă de tânără, căci nu s-a mai pomenit o așa bucurie pentru bărbați decât o femeie a cărei casă devine cărare pentru mușteriii petrecăreți și cu pofte abia așteptând să fie împlinite. Abia după un deceniu s-a mai măritat Dobrița mea, fac un pas și-o săritură, hop la tine-n bătătură, că e-n fire că odaia să miroasă a sudoare de bărbat, iar femeia e-n legea ei să fie supusă, frământată și văzută ca gospodină care cu drag încălzește pilaful și ciorba, câtă vreme nu e o rușine pe lume mai mare decât curtea fără gard și găina care se lasă călcată de toți cocoșii veneticilor. Se tot săturase și ea să fie de ocară și băgată în gura mahalalei, așa că și-a găsit un alt hăndrălău, mecanic de droaște, însă și de ăsta a scăpat după numai câțiva ani, l-a iertat repede Ãl de Sus, căci prea se-nrăise lumea, dar și vremurile, pe-atunci, nu erau din cale-afară de fericite, așa că tipul meu, băutor neatent, câtă vreme sugea țoiul cu rom, secărică, rachiu sau vinars, până-l lingeau câinii, pe ceafă, la marginea șanțului, de unde-l ridica Dobrița, cu infinită dragoste, s-a bucurat de un ciubuc făcut pe la niște rudari și-a zis să se simtă fericit dând peste cap o sticlă cu alcool, dar ceva mai parfumat și parcă și mai tare, că n-avea el de unde să știe că din alcoolul făcut din lemn te cureți imediat, cât să aibă timp popa să-ți cânte de veșnică-pomenire o singură dată. Iar s-a cernit Dobrița, iar s-a făcut cărare, spre hoceacul ei, de găzari, de geamgii, de libidinoși, de luetici, de șprițari, de orezari, de sifonari, de sictiriți de neveste sau de amante, de camionagii, de dricari sau de șoferi de roabe. Așa a ajuns Dobrița mea, hopai diri-da, trecând de pe sub o burtă sub altă burtă, la jumătatea vieții, exact când femeia se împlinește precum pepenii, în august, când dragostea miroase a lapte abia închegat. De data asta a luat-o un maistru cu serviciu bun și de la ore fixe, căci preda lăcătușeria la școala de corecție, iar în acele vremuri numai sufletul ei știe câtă împlinire a cunoscut, căci îi era drag să-l aștepte, la ora mesei, cu supă de griș trecut prin ou de-o zi și să-i primenească nădragii cu săpun de rafie și cu floare de busuioc scăldată-ntre ape. A fost fericită, în acea vreme, Dobrița, căci timpul se desfășura cu rost, după program, asta până într-o zi când jupânul a mierlit-o de atâta efort, căci și Dobrița mea era nepotolită și mereu pusă pe scărmănat dodoașca, așa că-l transpira pe bietul maistru până la ore târzii, ba îl și întărea cu vin roșu parfumat și îndestulător, cât să-i fie ei bine, numai că el s-a dovedit slab de țâțână, căci atâta s-a scremut să-i facă plăcerile Dobriței până s-a rupt inima-n el. Of, ce dor, ce chin, ce jale, cum s-a cernit, pentru a treia oară, cumătra mea, exact cum nu se poate mai bine câtă vreme abia acum a învățat și ea cum se prepară coliva mai bună, cu miez de nucă pe alese, cu bomboane mici și colorate puse în formă de cruce, zemoasă, dulceagă și îmbietoare ca un sân de fată nedusă la carici, dar și cum a început ea să devină și mai focoasă, și mai plină de pofte, măcar că bătea în jumătate de sută, că deja speriase mahalaua cu setea ei de îndestulare de către bărbat mereu altul, căci inima ei era mereu deschisă și infinit de primitoare de dragoste nouă. Draga mea, of, of, am iubit și-am să iubesc, măcar să mă prăpădesc, așa că n-a ieșit bine colțul ierbii pe mormântul celui de-al treilea încornorat, că Dobrița și-a găsit un alt oropsit, cu barbă albă și lipsit de vlagă, pe care l-a luat să-și facă și ea un rost și-un căpătâi în viață, câtă vreme moșul avea casă cu odăi mari și vopsite în culori deschise, dar n-a fost nici o pagubă căci, de ochii moșului, era gospodină-n casă și cuminte la așternut, de parcă o lovise boala nepăsării, în rest, speria ulița cu apucăturile ei de femeie de lume, draga mea, măi, of, of, asta până când moșul s-a stins în liniște, după un deceniu, căci și Dobrița se tot săturase să spele izmenele pline de zoaie și de scăpările nașparletului. Acum, abia acum s-a potolit Dobrița mea, iar casa ei, cu odăi atât de aerisite și de îmbietoare, nu mai e loc de promenadă pentru scăpătați și nevolnici, că, după atâția ani de experiență de scămoșat așternuturile, a priceput și ea că are o vârstă și că nu se mai cade să intre în gura nevestelor, a cumetrelor, a lelițelor sau a amantelor, că nici la păruială n-o mai țineau puterile, așa că s-a apucat de împlinit poftele liceenilor, feciorilor și băietanilor cu obraz roz, câtă vreme nu exita un bine mai mare decât cel pe care-l făcea, iar suratele ziceau bogdaproste că-și scapă odraslele de gândurile prostești ale vârstei, când mintea e mai fragilă decât puful de pe păpădie, când fulgeră. 17. Ce încântare, ce bucurie a inimii e această zi care abia se deschide, ca o scoică de rău, tânără și virgină; și cât de amețit e și sufletul ăsta mereu tânăr, mereu pofticios, niciodată satisfăcut, de parcă ar mirosi a coajă de nuc, a mentă sălbatică și-a spițerie, că nici de inimă nu mai sunt leacuri, nici pentru dor, nici pentru memorie, când nu mai e loc decât pentru așteptare și pentru închinăciune și primenire, ca la apusul veacurilor, ca la sfârșitul lumii și ca la viața morții. A-a-aoleo, spune-i că mi-e dor de ea, draga nenii, că așa trec prin ani, trufaș și plin de sclifoseală, căci nimeni nu-mi poate lua mulțumirea de a te fi cunoscut, când fiecare zi se soarbe cu infinit nesaț și cu bucuria nebună de a o petrece, iar lumea e toată damblagită de cum explodează dragostea, de cum se înfiripă, de cum înmugurește și palpită ca un boboc de floare puțină și rară. A-a-aoleo, draga mea, în mahala, unul era mandatarul, cu pantofi de lac și cu toc cu scârț, plin de ifose și bolnav de diabet, boală pe cât de grea, pe atât de boierească, atâta timp cât mandatarul nu este numai om cu stare, ci și cu autoritate, e bun de gură și întotdeaua are ușa deschisă la mahări, pe la birourile impozante și mirosind a petrol-lampant, se poartă la costum de mătase adusă de prin țările arăbești, pe bani grei, el rezolvă, de regulă, intrigile mărunte, iscate între neveste, între comercianții mărunți, pricinile dintre megieși, el e cel care, în schimbul unei pulpițe de porc, al unui antricot de vită, al unei găini mai săltate, pentru o butelcuță de vin aromat, se pune chezaș pentru cinstea bărbatului sau onorabilitatea femeii, căci trebuie cineva să rezolve și astfel de chestiuni mărunte câtă vreme drumul judecăților este pentru oamenii prostiți de minte, că doar se cunoaște că banul dat pe avocat e ca fericirea făcută babelor la vederea năsăliei. Așa trec prin pulberea uliței, ca un năuc lovit de lingoare, că nici mandatarul meu nu era ușă de biserică și nici icoană de închinat, când avea aplecare la muierea zvăpăiată și crescută precum gogoșile, la bâlciuri, la târguri sparte sau vândute pe marginea șanțului, că și carnea de muiere, pe cât e mai multă, pe atât e mai dogoritoare, că astea sunt cele mai candrii, mai pline de zvâc, dar și mai ușor de satisfăcut, căci rar se îndură câte un suflet să le încalece și ele să se bucure de mână aspră de bărbat și de răsuflarea suierătoare mirosind a trăscău ieftin și sorbit la repezeală. Mandatarul meu rezolva pricini felurite, de la împăcări de înșelați, aranjări de cununii cu minore, cu preotese vădane sau împărțirea frățească de bunuri ale decedatului, Dumnezeu să-l aibă în pază, până la necazuri ivite de la schimbarea hotarului între vecini și până la împăcarea mirelui că nu-i mireasa fată mare, dar și alte felurite întâmplări, pe care nu le-ar putea descurca nici magistrații cei mai onorabili, oricâți bani ai da drept șperț. Hei, dar așa e când lumea e plină de culoare, de zvâc și de pofte mereu crescute precum dovlecii plăcintari, de nu se mai opresc, căci ultima pricină pe care a avut-o de judecat mandatarul meu a fost chiar cu nevastă-sa, femeie așezată și aflată în lehuzie, după a treia naștere. Hopai-di-da, așa s-a aflat că ciocoaica umflată precum gogoșile, din dragoste și din amor, s-a prezentat în pridvorul casei cu coșulețul de rufăraie, cu încă un boț de carne, care-i semăna leit împărțitorului de dreptate ieftină, cu aluniță pe nas, sprâncene groase și negre, dar și cu buze lăsate ca la iubitorii de lapți și de prăjeli îndestulătoare. Atât i-a fost căci s-a dus vestea prin toată mahalaua, prin toată curcănimea, prin prostime, pe la băutori, pe la burlănari, pantofari, croitori și argintari, pe la împletitorii de răchită, pe la vărari și frizeri, meșteri în lemn, rotarii de dricuri sau ciracii care palmau portofele sau geamantane, dar și prin funcționărime, căci onorabilitatea mandatarului a fost serios pusă la încercare când nevastă-sa, de aprigă și la repezeală, nu a mai așteptat să-i facă cineva dreptate, nici robele negre, nici avocații guralivi sau ramolitele fitiliste ale uliței, ci s-a luat după mintea ei, adormindu-l cu vin dulce, după o masă bună cu mazărică fiartă în două ape, cu sos de ștevie macerată, cu pastramă de iepure și rasol de piept de pui, că nicicând n-a fost mai desfătat și mai îndestulat mandatarul. A adormit fericit, mulțumit și împăcat sufletește, a-a-aoleo, așa până când l-a săgetat durerea când apriga muiere i-a retezat, cu un cuțit bont, bucuria și bărbăția cu care-o înșelase și-o făcuse de ocară, că d-aia chiuie mahalaua, de râs și de voie-bună, de zvăpăială și de împlinire până la nesaț. 18. La șalul cel negru, iubeam cu dulceață, când picură stelele pe clapele unui acordeon dogit, of, of, draga nenii, și n-am nici bani, nici casă, că unul era scamatorul de bâlciuri, de chermeze, de nunți și de sfârșituri de săptămână, când vânzători de loturi, de căldări, alvițarii, restul bombonarilor, geamgiii, cirozații, tebecistele, babele lindinoase, scorpiile, sărăciile, țuicarii, chefliii, mujicii, orfanii, virginele, violatele, văduvele colectivizării, dar și puțarii, dogarii, palmatorii de portofele, unii mai candrii decât alții, se adunau la ulița mare, foaie verde sălcioară, nici o frunză nu-i amară, a-a-a, la amiază, când soarele topește iritarea, iar plictisul încearcă să se instaleze comod, iar rapandula scotea, de pe sub mâneci, de prin buzunare, de pe sub cămașă, de la urechi, din nas, de mă doare inima, a-a-a, felurile șaluri și colorate divers, purumbei rotați, iepuri de prăsilă, dame de pică, bile și mingiuțe, dar mai ales avea un dar nebănuit și aducător de beneficii, câtă vreme tot cu iuțeală de mână, făcea să dispară bancnotele mari și mici, dar și mărunțișul, chiar dacă era legat cu cinci noduri, ascuns în batistă și băgat la ștemeleag sau la pufarină, of, of, mamă, dor de mamă. Așa se duce veacul, în scârț și-n sictir, draga mea, măi, cu voie-bună, cu zbânțuială și-alergături peste garduri, cu certuri, cu treceri prin așternuturi de mândre cu pulpe fierbinți, în săruturi și-n lacrimi, a-a-aoleo, măi, măi, căci timpul încă mai are răbdare, iar lumea pestriță trebuie tratată cu înțelegere și cu compasiune, cu seninătate și cu afecțiune, căci aidoma ei sunt și eu și mă port buimac și cu nesaț sorb fiecare picătură din vremea care mi-a mai rămas și de care mă bucur din tot sufletul, mândro, că mai căpiat ca acum am fost doar în clipa când am conștientizat că nu există răni, ci numai semne care ne vin din ani și că amintirea e doar un miros persistent de vanilie, de tabac, de cerneluri ieftine și de semne prăfuite de carte. Scamatorul meu trăitor din trucuri ieftine, care mai reușea să încânte copiii, paparudele și prostimea, mai era invitat pe la aniversări, pe la cununii și botezuri, drept antren sau în timpul când lăutarii asudați se mai răcoreau cu un pahar aburit de vin tămâios sau alb și dulce, făcând, pe rând, să dispară ceasuri și tabachere, cercei din aur calp și inele de logodnă din argint moale, brățări și inele, tacâmuri și în general cam tot ce se găsea și credea de cuviință că poate valorifica în schimbul a doi-trei gologani, cât să-i ajungă și să-și umple burta sau să se ducă acasă, la matracucă, cu o felie de parizer năclăită de soia, o bucată de caș, niște urdă, un antricot de vițel, o fleică sau o butelcuță de untdelemn, de sirop de zmeură stins în sifon, căci scamatorul ducea trai greu și babele sonate spuneau că pe cât era de iute de mână, pe atât era de stins, că nu mai făcea față în pat și că, la culcare, se întorcea cu spatele, sforâind pe dungă, în vreme ce simandicoasa se frământa singură de poftă, când el dormea ca un buștean ud și trecut. A răbdat biata femeie o vară întreagă până când a fost prinsă că-și scărmăna dodoașca, pe sub streșini, pe la miezul nopții, cu un holtei mai verde decât ea cu vreo două decenii, că și sângele tânăr năclăiește mintea de femeie coaptă, iar o astfel de coropișniță nu e numai alungită de lingoare, dar știe să prețuiască fiecare clipă când dragostea explodează ca un furuncul copt. A aflat și vânzătorul de trucuri și de magii și atunci s-a hotăr\'t și el să-și pună la bătaie toată îndemânarea și tot talentul deprins prin târguri și pe la circarii de bâlciuri de toamnă, așa că a mai făcut o ultimă mare magie, de care s-a minunat toată mahalaua, căci nevastă-sa a dispărut peste noapte, cât ai bate din palme și-ai pocni din degeete, dar nici milițienii n-a fost chip să-l dovedească și să-l lege, deși spurcăciunile de melițe îl tot dădeau lovit în inimă și c-a îngropat-o sub caisul din curte, că d-aia a avut și el, ca neomul, ograda săpată în octombrie, când nucii o iau razna, iar culoarea frunzișului ademenește nevrozele și vorbele fără șir, a-a-aoleo, deși el a spus și tare că nu știe nimic de ea și că, sătulă de neîndestulare, și-a luat lumea în cap, că și pământul e fără capăt și-i loc pentru orice inimă care încă mai e năucă și bate, în ciocănit de țambal, în ritmul dragostei. 19. O să chiui în toamna târzie, lăsați-ma lângă pahar, că amețit sunt de viață și de parfumului ei de rufe îmbăiate în a doua apă, că nici nu mai știu dacă e normal să tot fremăt ca vârful trestiei în vântul subțire sau să mă chircesc, precum un iepure orb și bâtrân, la gura unei vizuini, unde să mă retrag, să cuget și să-mi aștept viața morții; hei, că sunt aidoma unui abur dens în care sălășluiesc iluziile, derulându-se rapid, ca-n filmele alb-negru, pe când încă eram tot tânăr și încă tot de dragoste nebun. N-o să mă schimb, n-o să mă schimb, o să caut în privirile semenilor confirmarea că încă sunt viu, că încă respir, că încă mă rotesc odată cu norii și că-n mine-și au loc anotimpurile toate, că-s năclăit de alb, fericit sunt de-atâta verde, copleșit de-atâta cenușă și de soarele care-mi explodează-n retină. O să-ți spun, mi-am zis, că tot ceea ce contează e numai trecerea prin veac și linia sângelui care curge mai subțire sau mai gros și cu care ne hrănim, precum antropofagii. Că sunt copil al nimănui, că atâta așteaptă sufletul, o ușă deschisă, un colț de liniște și-un umăr alb, de care să te-agăți și pe care să-l respiri întretăiat și nedeslușit. Tată, tu te plimbi și chefuiești, a-a-aoleo, că aș risipi, azi, neliniștile, dar și gândul că singurătatea e pe cât de virgină, pe atât de abulică, fiindcă mă gândesc că anii sunt îndestulători, că nu trupul îmbătrânește, ci mintea e cea care ne face să ne simțim pierduți și confuzi. Unde e verdele crud al porumbului de lapte, când doar bucuria de a respira cu nesaț acest aer care se grizonează odată cu noi, e cea care ne conferă echilibru și logică? Aș dansa, desculț, în praful uliței, aș urla la vânt, aș expectora angoasele și senilitatea, să fiu cel care vă bucură, cel de care să râdeți, cel care să vă ofere un termen de comparație, să vă simțiți superiori și exacți, să vă credeți importanți și de neînlocuit, să vă credeți mângâiați de veșnicie, de eternitate, când eu mă simt mic și umil și sunt doar o gură care face un zgomot teribil, sunt doar două picioare dansând, iar în suflet, precum în scorburile adânci, nu mai e loc decât de umbre și de eresuri. Că bani ți-oi da, și vin ți-oi da, când voluptatea e deja știrbă, e normal ca și dragostea să fie la fel de așteptată precum un atac cerebral. Liniștit sunt și împăcat cu sine, precum un ascet zgubilitic care se hrănește cu coaja copacilor, cu bureți, cu ghinde porcești și care are un ochi întors spre interior, unde încă orbecăie. Gândindu-mă la tine, a-a-aaoleo, în fum să stau, în crâșma-ntunecată, cred că nu există limite, nici opreliști și că seninătatea e cea care ne face să îmbobocim, să ne împlinim și să adiem a iasomie, a vanilie și a busuioc, că sufletul are minte necoaptă și tot tânjește, însetat, după semnele care vin din vremi și că, în definitiv, nu jinduim decât după liniște, că toată viața nu facem altceva decât să ne pregătim pentru primenire și moarte. 20. Cine să se înfioare de verdele stins, precum pielea de gușter, când muzicile săltărețe freamătă-n aerul dens, iar sufletul e tot amețit, tot lung și inima-n mine arde, cu-amar și cu durere, aoleo, căci octombrie e un scamator grăbit, când vinul e tulbure și-ndestulător, iar mintea devine mai lentă și lingoarea coboară peste gânduri, ca un cearceaf soios, of, ce amar, ce jale e-n inimoara mea! Că nu există limite și nici opreliști, ci doar dragostea ne face frumoși și înalți, că te-am iubit pe tine și totu\' e-n zadar, numai casa veneticului era azil de neoameni și de neînțelegeri, de alergături, țipete și îndârjiri, de țăcăneli și de bătăi tot la fel de dese precum sunetul clopotului, pe vremea tuberculozei, că nu era săptămână să nu se iște vreun scandal, că și babele și matracucele, codoașele și deșelatele spuneau că erau aprinse din lucruri de nimica și de mântuială, câtă vreme lumea e rea și slobodă la gură, râzătoare și plină de venin. Veneticul era om de oraș, lucra la fabrică, mecanic de utilaje grele, iar respectul răpciugilor și-l câștigase cu anii adunați pe cartea de muncă, dovadă că-n vreme ce alții vor sprijini colțurile și șanțurile și-și vor molfăi danturile știrbe cu pâine amară și dată de silă, el va avea o bâtrânețe pe cât de îndestulătoare, pe atât de liniștită. Nevasta îi era împlinită, iar pe prispă adunase și doi mucoși din primii ani ai tinereții, când iubirea a fost mai aprinsă, iar cordeala se făcea năvalnic și din zbaterile iureșe ale sângelui. Veneticul avea casa pusă la punct, avea fiertură-n oală, țâncii i se duceau să fie școliți și nu învățau, ca alții, meserii riscante precum palmatul portofelelor sau nădirea fraierilor la jocuri măsluite, suflatul pe gâtul sticlei la birt sau, mai rău, să fie ușă de tribunale, ca martor în diferite pricini, la cine are buzunare mai largi. Ar fi fost mulțumire și-armonie, a-a-aoleo, deschide-te fereastră și-apari iubirea mea, numai că soacra îi era pe cât de acră, pe atât de otrăvită, văduvă de la colectivizare și lipsită de plăcerile cărnii tot de-atunci, iar mintea i se stafidise precum dodoașca, sângele îl avea stricat de neprimenire, iar răutatea, spuneau zarzavagioaicele, mitocancele, țațele, gașperele, dar și ne-mplinitele spuneau că i se putea scoate numai dacă i se taie, la miez de noapte, pielea de sub limbă sau dimprejurul sfârcurilor, să curgă stricăciunea din ea și sufletul să i se însenineze, că și amăraciunea schimonosește chipul, tulbură obiceiurile, iar mintea începe să se-nnegureze, să se cearnă și să devină puțină și fixă. Stau singurel în casă, oftând, zicând mereu, a-a-aoleo, că și anii mei sunt aproape copți și zemoși precum rodiile, căci te-am iubit pe tine și totul e-n zadar, când tot cred că există liniște și-un întreg orizont de-așteptatre mă cheamă să-i fiu părtaș și să-i număr împlinirile, că, până la urmă, măsura tuturor lucrurilor e dată de scurgerea timpului, de legănatul în vânturile subțiri și uscate, că nu poți face altceva decât să te legeni prin vremi, ondulându-ți trupul într-un dans aproape mimat, of!, numai dragostea să miroasă sălbatic a vizuină de lup, a iarbă de leac și-a mlaștină și temniță grea. Că și Dumnezeul, pe cât e de mare, pe atât e de singur și de-nfrigurat, în cerul ăla al lui plin de răstămăciri și de anxietate. Că așa e și la casa împlinită: nici nu zâmbea soarele, că venea și acritura de soacră să se strâmbe și să aducă ploi și vijelii, încât bietul venetic ajunsese să se gândească fie să-și pună picioarele la spinare și s-apuce încotro o vedea cu ochii, fie să facă una mare și să ajungă fie la ocnă, fie la balamuc, câtă vreme melița hoaștei îl toca mărunt și pe dungă, că nici dumicatul nu-l mai putea înghiți cum trebuie, îi cădea cu noduri și cu ghionturi, că se trăsese bietul om la față și la trup, iar țandăra îi sărea din orice, că nu era chip să-i facă pe plac baborniței, nici s-o mulțumească, nici s-o însenineze, iar ea se ținea încă dreaptă, iar amărâtul își cam luase gândul că-i este pe-aproape sorocul și s-o duce, draga nenii, în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, aoleo, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea. Într-o seară când, după ce a întârziat mai mult la birt, iar soața îi era plecată la băi, să se ungă cu noroi negru și puturos, de reumatism, veneticul meu a uitat că are patul gol și neîncălzit, însă inima i-a dat ghes să mai ciocnească un pahar, și-ncă unul, că doar era pus pe vorbe multe și mieroase și cu chef de-mpăcare cu schimonosita de soacră, atâta vreme cât și ea a tot dat-o cu secărică, cu vinișor slab și dulce până la al doilea cântat al cocoșilor, cinstindu-se până târziu când mințile au început să le fugă și să le joace feste că bietul venetic abia a doua zi, când s-a trezit în patul baborniței, a fost săltat din pat cu miros de cafea adevărată, ca la boieri, cu ouă ochiuri și cu cârnați prăjiți și ursturoiați și cu soacra toată numai un zâmbet, îmbujorată și stropită toată cu apă de flori de salcâm, radioasă și plină de bunătate și de înțelegere. De-atunci, nu au mai fost vorbe grele în casa bietului om, iar lucrurile au intrat pe făgașul firesc, căci și bucuria și liniștea căminului trebuie trăite și ajutate să se înfiripe, măcar puțin, cât să le atingi cu geana, of, c-am dat zvon în mahala, Ileană, Ileană, c-o să fie nunta mea. 21. Cum te strig, femeie, în tăcere, când chemarea mea e un covor de dorințe pe care ți-l aștern în cale, molcom, și plin de dulceață, și cu sfială te caut, că încă am ani de risipit, de cheltuit și de-aruncat peste umăr, că tot ard și năvalnic îmi este sângele, dar și cugetul, măcar că mă lepăd, ca la împărtășanie, precum călugării năuci, de năravuri și de păcate. Sunt zilele-acestea mângăietoare și cu înfiorare privesc cum noiembrie își schimbă înfățișarea și umblă tulburat prin viile năuce și prin stânele sparte, pe unde ne preumblăm ca apucații, seducători, ușori și tandri ca nopțile în care așteptam să scârțâie stelele și să ne picure-n ureche stropi de melancolie și teamă. O să cânt, da, o să cânt și-o să fac să vibreze ferestrele și-aerul acestei singurătăți în care te-am ascuns. Împăcat mă simt, ca un șarpe de apă puțină, când vântul începe să fluiere din trestii și papură. Sunt un ochi uimit și deschis pe marginea lumii, de unde dansez și mă-nvârt prin frunzele acestei înserări pline de catifea și lipsite de logică până la nesaț. Nu-i așa că m-auzi, nu-i așa că mă vezi și, mai ales, nu-i de la sine înțeles că sălbăticia cu care respir acest anotimp încă nu reușește să mă sature, ah, că mi-am îngropat adânc și cu migală fiecare dorință, și încă mai am file nedeslușite și secrete îngropate printre poteci. Să mulțumim acestui timp și-acestui spațiu pe care-l putem cuprinde cu brațele, când încă aerul miroase a cuiburi de pasăre gureșă, a frunză încărunțită la tâmple și-a neputință. Da, bui, bui, bui, draga mea, că mă și suspectez cât de clară îmi persiști în memorie, dar și câtă nedeslușire pot suporta când nu mai înțeleg dacă aripile sunt pentru zbor sau numai pentru a ne dovedi apetența pentru înalt. Iată, în oglindă am înfățișarea unui om hulpav, care a-nvățat că timpul e un judecător rece și calculat, care ne cântărește angoasele. Năclăit sunt de aceste frunze și de toate zilele de peste an în care ți-am numărat remușcările. Căci asta sunt, un strigăt ca un nor roșu, care se scutură violent printre clipele de plictis. Din frunze țipă noiembrie, precum locomotivele, în triajul vechi, iar noi încă nu putem pricepe că acesta e un semn frenetic care ne vine dinspre-așteptări și eresuri, căci a pârjol miroase părul tău, a pădure pitică și-a soarele oglindit într-o buză suptă de gârlă. Că mult, cât de mult te-am așteptat printre vocale, unde e loc de nesăbunițe și-un interval plin de-atâta tandrețe și-nduioșare, a-a-aoleo, draga nenii, câtă vreme te-asemeni la chip cu umbra celui care-am fost și care tot strigă și ticăie-n interior până când vom pune capăt acestei căințe. În înserare, sulița soarelui se topește în iarba pitică și se pierde printre frunzișuri, pe unde încă-ți caut urma pașilor dar și semnele că încă exiști și că asta e singura rațiune care mă stânjenește. O să mă vindec, fii fără grijă, o să mă vindec, o să caut un alt orizont unde îngerii să n-aibă atâtea prejudecăți și unde noiembrie, înfrigurat, să plângă în hohote, cu genunchii la gură. 22. Sufletul e un fum de țigară pe care-l va împrăștia vântul, căci la fel este și zădărnicia când amărește zilele și le face mai lungi și mai friguroase, câtă vreme nimeni nu-i știa durerea lui Romel, atât de surdă, de intensă și de covârșitoare, când patima jocului de noroc l-a adus într-un asemenea hal de disperare și de răvășire a inimii. A încercat, săptămâni la rând, să se dreagă la cârciuma de la drum, cu vin amărui ca fierea, sorbit pahar după pahar, of, gândindu-mă la tine, cu sufletu-ntristat, apoi cu țuică dată în fiert a doua oară, cu aburii prelungi de tescovină, cu vinars și cu rachiu din fructe și din drojdie, până când timpul nu mai avea înțeles și umbrele fie se alungeau precum gâtul cocorilor, fie începeau să fie furișe și să se strecoare pe sub tocul ușii, of, afară e-ntuneric, iar inima-n mine arde, cu-amar și cu durere, când Romel era convins că nimeni nu mai pățise o asemenea rușine și taman el să fie de râsul și de batjocura mahalalei, când se știa că are mână bună și e ursit să fie cu noroc, cu împlinire și cu câștig la mesele așezate, când se roteau paralele dintr-o palmă în alta, la jocurile măsluite cu treflele, cu așii ascunși prin mânecă sau dosiți prin buzunarul de la piept. Căci te-am iubit pe tine, cum eu n-am mai iubit, a-a-aoleo, că bun e vinul și niciodată de-ajuns, când încă pot să-l sorb și n-am suficiente guri pe care să le-ndestulez cât să mă satur, când cocleala poleise cu negreală sufletul lui Romel, iar în piep simțea un junghi permanent, că devenise ca o stafie de la acea întâmplare când s-a calicit și parcă-și pierduse mințile de setea câștigului rapid și atât de muncit și de transpirat când încă nu mai avea ce să lase pe masă, după ce-și pierduse câștigul pe o lună la săpat prin curțile veneticilor, pe la gospodari și cămătari, de la cărat valize grele prin gară sau saci cu grâu, prin portul vechi, că bietul om avea patima jocului de noroc, mizând de fiecare dată mai mult și chiar și ce n-avea, cu gândul că va da marea lovitură și se va căpătui, cât să-i aducă soțioarei un șal de mătase, sandale din piele fină, să-și cumpere și el un costum din stofă matlasată sau alte asemenea gânduri de om chibzuit și care ține cu casa. E drept, în seara aceea nefastă, a câștigat primele mâini, așa că și-a spus că este în bulan, că stătea la rând cu niște cuțitari abia scăpați de la bahaos, care pierdeau la greu banii făcuți pe la tăiat de stuf și de răchită, prin baltă, dar și cu vecinul lui cu meserie tot la fel de cumsecade și de bănoasă, învârtind și frecând și el cărție, damele, optarii, pe sub mâneca lungă a cămășii sau direct prin cusătura sacoului, în fumul dens al țigărilor încropite cu tutun din tabachere de alamă sau de inox. Nu știu care-i pricina, of, of, că totu\' e-n zadar, căci Romel, după mâinile pline de căștig, a început să piardă în mod repetat, în vreme ce grămada de sutare din dreptul vecinului se făcea tot mai grea, încât, după ce și-a jucat ceasul, apoi haina și pantalonii, butelia și încălțările atât de meșteșugit încropite de un pantofar vechi, n-a mai avut ce face și a mai vrut să joace o mână, la totul sau nimic, cu gândul că va recupera tot, dar că va pleca spre casă și cu buzunarul doldora de hârtii albastre, atât de dragi și-atât de sățioase. Iar drept miză, și-a pus nevasta, cât să fie încălecată o noapte întreagă de către vecin în cazul în care dă chix și-i intră vreo cacealma, iar când e să nu-ți fie norocul prin preajmă, e normal să te apuce tulburarea și mintea să-ți joace feste, iar patima să te copleșească, căci întâi de toate nimeni nu pune la îndoială cuvântul unui caștaliu, așa că a doua zi, seara, toată mahalaua știa că vecinul urmează să-i încalece nevasta, câtă vreme miza a fost cinstită iar onoarea lui e mai presus decât bârfele și otrăvurile gurii spurcate a uliței. Nu mai am ramuri să te cuprind și nici brațe în care să te-nfășor; că moartea e precum dragostea, pe cât fugi de ea, pe atât este mai aproape de tine. E-hei, erau zarzării-nfloriți, of, of, când eram îndrăgostiți. Că și iubirile sunt aceleași, numai noi suntem mereu alții, când privirile ard și însetate sunt, și tulburate, și cucernice de patimi. Să picurăm, precum norii, stropi de dragoste, că anii sunt severi și de ajuns cât încă respirăm, cât încă lăsăm dâre și dislocăm aerul cu atâtea cuvinte și umbre cuprinse de teamă și de regrete. Of, că alungiți suntem de trecerea peste ani, obosiți și bătrâni de parcă abia ne-am întors după o lungă și grea hibernare; ca-n viața de apoi ne trezim năuciți și copleșiți de-atâta roz și de fericirea nețărmurită. Vă spun, cu mâna pe inimă vă spun: oamenii sunt frumoși și cucernici, sunt depimați și singuri, că altfel nu inventa nimeni nici siropul de strugure, nici tăria fructelor copacilor, nici mirosul caramelizat al romului sau amăreala berii, căci numai bolnavi și tulburați la minte reușim să ne înfățișăm primeniți, și plini, și însetați de dragoste, draga mea, când nici chipul nu ți-l mai recunosc, nici mirosul, iar amintirea ta prin vremi nu mai țipă și nici nu mai face să tresară salcâmii sub care încă mă simt copleșit. A-a-aoleo, că și Romel, fiu de barbugiu sadea, de miștocar și gagicar, cu mintea mereu opărită, a suferit și-a-nghițit în sec toată noaptea aia care parcă nu se mai termina, când își știa nevasta purie, arțăgoasă și bună la pat, că n-avea el atâta cap încât să priceapă că fătuca era deșelată oricum de toți coțcarii, ciumeții și fanții, prin coclauri, de gabori și de slăninari, de toți lumânărarii tineri și de palmatorii de bancnote măsluite și de înșelat prostimea, prin târguri, prin bâlciuri și gări. Însă el o iubea cum iubesc babele florile de pe mormânt, nu alta, îi era dragă precum îi este calului zăbala, așa că s-a stafidit pe dinăuntru, i s-a zbârcit inima, avea sufletul schimonosit de durere și ură când și-l închipuia pe vecin plin de bucurie, de frenezie și de așteptare așezată acoperindu-i muierii floarea sfârcului și tuleiele de peste mijac, că nimeni nu mai are răbdare și nici rușine cât să nu se lase în voia sufletului și-n desfătarea trupului. Hăt, abia câteva luni mai târziu, tot într-o seară prelungă, a avut de această dată norocul prin-prejur, așa că și-a spălat onoarea și a astupat definitiv gura mahalalei, când vecinul lui, tot din cuvântul dat, și-a adus și el nevasta să fie încoțopenită meșteșugit și cu infinită răbdare de Romel, câtă vreme cuvântul dat de omul așezat e mai de valoare decât hârtiile scrise și decât actele notarilor îngălați sau ale avocaților palavragii. Că nimeni nu a mai văzut atâta veselie, după acea dată, prin mahala, dar nici pe Romel atât de mulțumit și de mândru de sine. 23. În mahala, vorbele dulci erau precum plăcintele unse cu miere din flori de salcâmi: erau dorite de toată lumea și împărțite pe nevăzute, câtă vreme mușteriii, megieșii, coțcarii și răpănoșii aveau un stil aparte de a se certa, aoleo, pe mutește și cu viteză, din lama cuțitului, căci numai muierile arțăgoase și cu fitil la dodoașcă erau alergate, peste garduri, cu parul sau cu funia, în gălăgie și-n lătrat de câini, cât să se ridice toată ulița în miez de noapte, în praf, în chiote și-n larmă nestrunită. E păcat, Doamne, de mine, de tânăr să vin la tine, căci ranchiunoșii, pe cât de candrii și de iuți la mânie erau, pe atât se împăcau de repede, draga mea, la un gât de tescovină, însă certurile între muieret erau lungi și aprige, iar păruielile dintre ele erau gustate-prelung, căci cordăii nu numai că nu luau partea, dar și se amuzau, se hlizeau și, tot din vorbe, le făceau să se întărâte peste măsură, căci și cotonogeala între lelițe e tot la fel de plăcută precum sânul de muiere stătută și uitată în poarta bisericii. Of, of, și totu\' e-n zadar, căci încă nu găsesc repere prin care să-ți mai fixez făptura, iar umbrele sunt confuze și istovitoare, hopai-diri-da, când tot mă reprim și-aproape că sunt neguros și plin de praful de peste ani. A ape stătute miroase acest timp, a iarbă pârjolită și-a amintiri tulburate de vremi, căci nu mai știu de ce sunt umbros ca un boschet de liliac peste cimitire orfane și fără gard. De altfel, în ziua aceea cu soare abia ascuns la asfințitul pârguit ca un sfârc de copilă, când carcaleții, drojdierii, impresarii de coarde, machitorii, opăriții, dar și orezarii abia scăpați din aerul stătut al saloanelor duhnind a ftizie, a venit rândul la ceartă între două finețuri, pe cât de acre la căutătură, pe atât de moi, de aventuroase și de doritoare de dragoste și de mână aspră și bătătorită de bărbat duhnind a rachiu și a sudoare neștearsă de cu săptămâna. Vorbele de ocară cele mai grele, însă, nu erau cele de neamuri sau despre sângele plin de pofte și de stricăciune, căci hoaștele își respectau fasonul câtă vreme nimeni nu se trăgea din vreo împărăție, ci tot din neamuri dilii, beleuze și zăpăcite de minte și duh, așa că-și aruncau ocări despre bărbații care le-au lăsat în părăsire și-n amăreală, trecuți dintr-un așternut în altul, cât să schimbe cracii rășchirați și mirosul de piele catifelată și ațățătoare. Păruielile între cumetre erau la ordinea zilei, căci fie își aduceau aminte de datoriile tinereții, când își furau bărbații, ademenindu-i cu miros de prăjeală și cu vin dulceag sau aspru, fie se împlinea sorocul să se-mpungă din lipsuri și din prea multă cocleală și singurătate. În ziua aceea, Milica, trecută de a doua tinerețe, boită ca o hoașcă de bordel sărac, era mai colorată la vorbe, încât cealaltă pufarină, tânără și plină de draci, se strâmba să n-o podidească plânsul când asta-i tot aducea aminte că are copil din flori și de pripas, făcut cu un impiegat de mișcare, într-un vagon de marfă, pe vremea când era mai purie și-i alerga sângele în tumultul gros, că veselia era mare și numai astfel de bucurii mângâiau sufletul și-i aduceau alinare. A răbdat mica simandicoasă, a mai aruncat și ea câteva vorbe despre bărbățelul Milicii, pe care-l știau toate cutrele că-i neputincios și flasc precum șireturile de la ghete, până când păruiala s-a copt și-a dat în clocot, așa că s-au împins să-și rupă părul și să-și scoată ochii, arătându-și unghiile date cu ojă spartă și adusă de la bulgari, pe sub mână, când bucuria a devenit împlinită, iar megieșii nu numai că gustau din plin această dezmierdare a sufletului, dar le și îndemnau să-și târâie mândrețe de picioare prin praful asfințitului care se căsca plictisit și lasciv. Of, ce amar, ce jale e-n inimioara mea, dar cum a chiuit mahalaua, de mulțumire, de exaltare și de satisfacție, când coardele au început să-și care palme peste ceafă, iar bieții popândăi s-au așezat pe prispe și pe garduri să vadă panarama de spectacol, atât de satisfăcător și neasemuit de benefic pentru mângăierea sufletului. Nici mandatarul și dascălul n-au avut chip să le despartă, așa că, mai spre întuneric, una a ajuns în ocol cu ochii vineți și cu buzele sfâșiate, iar cealaltă a rămas fără părul de pe ceafă, dar și cu lobul unei urechi mușcat până la sânge, dar tot neîmpăcate și pline de reproșuri au rămas din ziua-ceea, cât încă trec una pe lângă alta fără să-și zică de cele lumești, ci doar molfăind vorbe de ocară și aruncându-și ocheade pline de dispreț, căci nimic nu e mai pe placul inimii decât pizma păstrată până în ziua de leat. 24. Trei ani încheiați a stat Benone la pandaimos, of, urcă, mamă-n deal la cruce, să vezi duba cum mă duce, asta după ce-și făcuse mâna vânzând chilipiruri turcești sub formă de ghiuluri din aur calp pe la turiștii și gașperii prostiți de minte și luați de cap cu vorbe repezite și meșteșugite și jurăminte pe cât de neadevărate, pe atât de credule, că bietul om, după ce-a mâncat numai din tingiri de tablă și doar terciuri, carcalete din zeamă de orz și pâine nedospită din făină de arpacaș, a ajuns acasă pe la asfințit, neras, slab, înfometat și cu gaură-n plămâni, spre bucuria dascălului când l-a văzut la fel de galben precum turta de ceară, că uite-așa se mai ivește o ocazie să facă fie o euharistie cu dumicați de pâine și vin roșu abia sfințit, fie o panahidă pentru pomenirea celui decedat, cât să-și umple și el burta și să duhnească a șliboviță unsoroasă și dezlegătoare de limbi și de păcate. Of, când mai vii, mamă, la mine, să-mi dai o lamă în pâine, că doar Benone al meu a cunoscut și cum viața are și părțile ei întunecate și pline de venin, dar și cum zidurile sunt totdeauna fie prea lungi, fie prea înalte, iar zilele cum nu au șir și nici capăt, căci lăsase acasă mândrețe de femeie coaptă și cu chef de trai în prisosință, cu fitil la pufarină, că abia o îndestula el, deși cu mari cazne și doar dacă era cu stomacul ghiftuit de vin aspru și roșu cum e asfințitul, când fulgeră. Nu l-au mai recunoscut scarleții, nici sfârtecarii, dar nici vechii tovarăși de pahar, lindinoșii, gherțoii, japcăii, jumărarii și machitorii de profesie, căci omului îi mai trebuia doar costum de brad și să fie pus pe năsălie, că-n rest avea toate bucuriile și toate i se citeau în obrajii scofâlciți și de culoarea capacului de la raclă, e-e-hei, gropare, deschide mormântul, să ies din groap-afară, a-a-aoleo, că s-a lăsat cu o bucurie nebună printre rablagiții mahalalei, căci toți își ziceau ce față o să facă bietul amărât când o da cu ochii de mândrețe de femeie care nu numai că l-a așteptat cu drăgostenie nețărmurită, dar l-a și purtat tot timpul în gând, cu infinită tandrețe, căci ce altă dovadă mai bună avea bietul Benone decât cele două cărți poștale scrise de geamgiu, cu creionul chimic, și dictate de Marița lui, în lacrimi, disperare și suspine. Biata matracucă a răbdat câteva luni în singurătate, fără mângăiere și fără desfătarea care atât de mult potolește negurile minții și domolește fierbințeala din inimă, asta până când s-a apucat să-și deșire scoica cu toți colivarii, precum vădanele sau fetele nemăritate, în repezeală, pe sub acoperișuri sau direct în patul cald și primitor care-l aștepta, tulburat și plin de mohoreală, pe Benone al meu să-și ispășească isprava prin zidurile umede ala bahaosului care-i adusese atâta mucegai în oasele pieptului. Aoleo, draga nenii, căci cu privirea umedă l-a întâmpinat soțioara, toată mirosind a levănțică, cu carnea doldora de pofte, cu vorbe pline de dulceață, catifelate și înțelegătoare, cu masă plină de fripturi trecute prin mirodenii și alte prafuri iuți sau pișcătoare,cât să uite aerul stătut al ocnei, că numai într-o săptămână s-a pus Benone pe picioare, și-a dezlegat limba și s-a-mbujorat ușor, cum floarea de zarzăr, în aprilie, ba chiar a-nceput să colinde birturile, dar și vechile locuri de promenadă, testând terenul și luându-se la schimbat de replici cu veneticii locului și amintindu-și vechile rânduieli de înșelăciune cu inele din metal fad și mincinos. Dar asta până în ziua în care i-a venit soacra pe cap, aducându-i la ușă doi mucoși, unul de două veri și altul de țâță, că se săturase biata cotoroanță să aibă grija și să le stea de petrecanie, când ea abia că-și mai ducea zilele, așa că toată prostimea s-a minunat și s-a hlizit de fața prelungă și mirată până la prostie făcută de Benone al meu după o așa întâmplare, că și acum se întreabă, a-a-aoleo, că nu știu cu ce ți-am greșit și de ce m-ai părăsit, a-a-a, draga nenii, dragă. 25. Scoate calul, pune șaua, vreau să plec, a-a-a, că această zi e roșie și plină de sfială ca o mireasă în prima lună de lehuzie, măi cârciumar, măi, și precum babele la sfânta taină a spovedaniei, după o noapte de cuminecătura făcută numai cu vin dens, rozaliu și plin de parfumuri grele, măi cârciumar, măi, pe la poarta mândrii mele, vreau să trec, o-o-o, că și Ghebosul era îmbârligător și plin de taine și meșter în codoșlâcuri făcute pe la asfințit, când sângele e tulbure și năvalnic, ațâțat și misterios, în vreme ce hogeacul lui, cu două odăi, era loc de pelerinaj, de aranjamente, de întâlniri tainice și pline de răsfăț, până la revărsatul zorilor alburii și până când amanții de ocazie și de tocmeală rămâneau răvășiți de sațietate. Eu te-am iubit, copilă, a-a-a, că și viața e plină de culoare, ca un fluture tulburat de atâtea lumini răsărite în iatacuri dosnice, când freamătă inimile și sufletele se-nfiripă și devin armonice pline de sunete tandre și extatice. Din astfel de orânduieli și neprețuite servicii se învârtea gașperul meu, ca un adevărat binefăcător, câtă vreme nimic nu e mai de preț decât să te pui chezaș în dragoste și să te înfășișezi, plin de milostenie, în calea tulburaților de mirosul dulce al gingășiei năuce. Pe Ghebos îl cadorisise bunul Dumnezeu, în mare puterea lui, și c-o mândrețe de cocoașă în spate, că altfel și numele i-ar fi fost uitat și nici calea atât de dens ațintită, a-a-aoleo, cât să-i stea fracul mai pe dungă și sacourile să pară aranjate ca la expoziții de dame famate și de telelei plini de mofluzime și de arici grei prin buzunarele strâmte. La cârciuma din pădure, măi cârciumar, măi, să bem vin, să mâncăm mure, aoleo, că năuc sunt și parcă nici suficiența acestor vremuri nu mă mai satisface, când, hop-hop, mă simt ca un arțar bătrân unde sufletul tău și-a făcut cuib și a săpat o scorbură adâncă unde-și ascunde ibovnicul, aoleo, măi, că și nenicul cu apucături de hotru, de coață și de garid, înalt cât scândura de la gardurile caselor sărace și virl precum fătălăii de harem, făcea bani frumoși și numărați cu tocmeală din închiriatul cu ora sau cu noaptea, când patul lui devenea loc de hagialâc, de scormoniri și de înviat povești și păcate grele. Că lacrima ce-ți curge, din anii tinereții, a-a-aoleo, nu este alinarea, ci întristarea vieții, căci astfel se întâmplau vremurile, în desfătare și mângâieri, în amorțire și intensitate, numai nașparletul, după ce-și încasa mangoții, spunea că se face nevăzut și că se duce să numere pașii pe uliță, cât să-și vadă drăgăstoșii de cele lumești atât de felurite și de plăcute firbințelii inimii. Și veneau pe săturatelea, când coțăiala e atât de plăcută și de binevenită, căci prin odaia strâmtă se perindau spălătorese de cazarmă, pudratele, comerciantele de lalele și de leșie, leșinate și-opărite, scămoșatele, beleuze, coane preotese, rapandule și adolescente cu sfârcul sânului abia săltat și roșu precum floarea de mac, cumetre, domnișoare de pension ce știu atât de frumos a cânta la vioară, vădane și părăsite, neveste-mplinite, grasele și bătutele, machitoarele și îngălatele, dar și cumetrii și răpănoșii, chelboși și plini de mâncărimi, mulangii și carmoliști cu gâtul subțire și-alunecos de-atâta trăscău, pușcăriași și vaporeni, obosiții, palmatorii, fețe de ofițeri sinucigași, gropari și scamatori de nimicuri, arămari și comercianți de tinichele, zăpăuci, gușați, candrii și vopsitori până la ultima spiță, căci și dragostea e sortită să fie împlinită și să fie consumată în icnete și-n poticneli, dar asta numai până într-o seară târzie, cu cer fără lună, când un apucat, ce lucra cu pricepere și cu folosință între picioarele unei mândre ce lăsase vorbă că-i plecată prin vecini, a văzut într-unul din pereții hoceacului o lumină subțire de lumânare din seu de oaie, căci și Ghebosul, plin de pofte neîmplinite și de râvne necoapte, făcuse o ieșire prin care să poată privi și asculta, cu luare-aminte, din camera cealaltă, că numai așa se simțea și el satisfăcut, cocoș și bărbat, câtă vreme și patima mângâierii de sine e privită cu înțelegere și cu învoială, dar nu și de candriul din acea noapte, a-a-aoleo, care a găsit de cuviință să-i îndrepte spatele cât să-i fie de învățătură de minte și cât să poată sta rezemat de laviță și de fundul de la copârșeu, că așa a fost găsit în zori, gol și plin de unsoare, drept ca o beldie și nemișcat de-atâta plăcere perversă dusă până la sufocare, a-a-adio, dragă Nelo, că și viața se scurge printre muzici săltărețe și pline de dichis, când și eu mă preumblu, plin de armonie și liniște, pe această cărare care nici ea nu știe unde se îndreaptă, adu vin, adu pelin, măi cârciumar, măi. 26. Femeia niciodată nu-i urâtă, căci vinul tânăr și săltăreț e îndestulător, rece și tulburat, când nici mușteriul nu face fasoane și fierbințeala plăcerilor e amețitor de apetisantă, precum sosurile dichisite cu ierburi felurite, acre, usturoiate, dulci ca privirile codancelor sau amare ca sânul de văduvă stătută, că numai puful dragostei e plăpând precum mucul din candelă și plăcut lui Dumnezeu cum e cuminecătura luată pe burta goală, în fața icoanelor, în ziua postului negru. Didina, cadorisită de soartă cu un boi tuciuriu și-un ochi mai zbanghiu, și-a spus că viața trebuie luată-n piept și că fiecare zi trebuie gustată din plin și e un dar care trebuie apreciat pe măsură, când nimeni nu trăiește de două ori, iar până la viața morții mai e cale lungă și timp berechet și nimeni nu are atâta răbdare. Dodoașca a luat la aliniat, prima dată, cete de soldați mucioși și abia tuleiați, rușinați de sudalmele magraoancei care avea obiceiul să ocărască după fiecare cardeală nereușită, precum găinile care se zăpăcesc după călcatul cocoșului. Că nu sunt bărbați pe lume cât să fie folositori să poată binecuvânta o femeie cu sânge clocotitor și aspru și inimă mereu pusă pe fiare încinse, când viața aleargă precum umbrele, cu fereală și alunecătoare ca sfinții printre rugăciuni. Pe mulți a încercat să fericească Didina, mai cu adăpost, mai pe de-a dreptul, în geană de noapte sau în diminețile reci și pufoase, când dragostea din zori e ca un nor plin de promisiuni și scuturat de amorțire și teamă, căci femeia credea că rostul ei e acela de a împlini pofte, râvne și patimi și de a ajunge, în final, să stea răschirată, pe crăcane, s-o chinuie moașele, că doar atâta lucru luăm de la trecerea sângelui prin veac și măcar să ne împlinim cât să lepădăm remușcările în locuri de unde să nu poată fi auzite. În timp, s-au adunat la ușa ei fețe lungi de pilangii, măcelari de ocazie și dricari cu ștaif, văduvi abia cerniți și ginitori de lucruri de nimic, colivari și milogi de țoiuri, decoratori de tufe și lumânărari cu părul strălucind de ceară, aghiotanți de palmatori, sugative și mediciniști abia ieșiți din sanatorii, răpciugoși și albinoși de stat prelung la umbra arestului, storcători de matoleală pe datorie și pe înțelegere, că și Didina avea sufletul mare și pofte pe cât de nesăbuite, pe atât de capricioase și greu de desăvârșit, câtă vreme vrerea ei de a deveni mamă era greu de împlinit, căci nu avea prindere la clei, deși mierea de amoc se găsește prin toate șanțurile. N-a fost chip să i se împlinească râvna, deși mujdeiul de bărbat era iute, năvalnic și ușor de căpătat, când până și fetele abia săltate de pe oală, tot la săptămână se auzea că ajungeau, una după alta, acasă, cu burta la gură, că biata Didina, tot trudită fără folos, ajunsă la a doua tinerețe, era de râsul uliței și de batjocura lelițelor, că n-ajunsese și ea să-și împlinească rostul de femeie, de borțoasă și de tandră alăptoare de pui sucit din privire. Într-un final, sătulă de strâns zațul, cleiul, măduva și mucii atâtor coate-goale, s-a dat învinsă și, sătulă de mototolit cearceafuri, și-a găsit un vărar lindinar, înglodat în plozi cât deverurile, la strada mare, și-n nevoi cât lista păcatelor de la lupanare care prestează pe datorie. Cum s-a furnicat carnea pe ea, tremurătoare, sfioasă și plină de cucernicie, când abia acum, crescând puradeii deșucheatului, jigăriți și tulburi precum apele molcome, Didina a înțeles că și-a găsit cu adevărat menirea, de cloșcă luată de griji neprefăcute și migală până la pioșenie, crescându-i pe bieții milogi de pomeni mofluze cu infinită delicatețe, cât să fie omul mai frumos, mai înalt și mai nedeșertat de averi mai mari decât împărăția cerurilor, când zâmbetul de copil orfan și de pripas e mai prețuitor în oglinda sufletului decât arginții veneticilor și vorbele deșucheate, râzătoare și pline de venin ale mahalalei, căci se știe că cine crește hândelul altuia nu e bun nici de atârnat în grindă și nici de cusut pe patrafir. 27. E plină lumea de păcate precum ocna de nevinovați, cum e sanatoriul plin de antibiotice, cum e cârciuma doldora de setoși și cirozați, cum oaia de scaieți și mahalaua de babe pricepute la toate, la meșterit suflete și împletit cosițe, la codoșlâcuri puse la cale în geana înserării, când soarele cască și plescăie ca un chefliu mulțumit, la vorbe de deochi și la cardit pe deșelatelea și cu puțină tocmeală, când zilele-ți sunt numărate și fericirea-ți e dată din ce în ce mai rar și pentru ea trebuie să dai socoteală popii, la împărtășanie, când și șalele ponosite nu mai suportă cu atâta ușurință mătăniile date drept căințe, măi, aș da caii și căruța, numai să-ți sărut gurița, că e atâta astâmpăr și tihnă când sufletul candriu se mulțumește cu această zi care se închide, peste umăr, cu un oftat de ușurare, amorțire și teamă. Așa s-a întâmplat și în acea noapte de smoală, când nici măcar un petic de lună chioară nu se zărea de streașina deșilor nori, cât să le fie prădașilor, manglitorilor, teșcarilor și pungașilor mai cu folos, cu câștig, cu prisos și cu profit, să aibă ce îndesa prin învelitori și prin ranițe, ca bieții tâlhari să se învârtă de plocoane mărunte și felurite, colorate și cu dichis, fade sau cu șatif, de orătănii și de lucruri de nimic, de gologani ascunși prin teșcherele sau prin rufăria iatacului, și să le care pe la mândre, pe la cumetre, pe la neveste sau pripași, că și burta se ține ori numai cu zeamă lungă, cât să fie lăcomia mai cu râvnă și mai încărcată de înflăcărare, ori într-o veselie de cărnuri felurite și trecute prin jar mic, de șprițuri tomnatice, de îndestulare și de voie-bună. Of, mama mea, ce foc mare te doboară, că nimeni nu e icoană de pus la altar și doar cu acest timp puțin și răsfirat ca pletele codancelor peste umeri ne alegem cât să fie viața închinată și trăită cu folosință, și de-oi vedea că mă-mbăt, să nu-mi dai drumul să plec, măi, căci numai puful ațâțător al sânului și umărul cald și fremătând de dorință e mai cu dichis decât dezlegările și toate mărturisirile, când ața vieții făcută cu nod e ca dragostea îndestulată doar din vorbe, semne și priviri, adică fără trebuniță. Of, iată, mamă, o Ileană, Ilenuța mea, că și-n noaptea aia, plină de venin și de păcate grele, precum chilia starețului, s-a nimerit să dea lotrii chiar în odaie peste o cotoroanță pălmașă și văduvă, uitată de moarte și vindecată de pofte, cu tabieturi împăienjenite și cu boarfe brodate și sulemenite cum se mai poartă pe la baluri, bâlciuri sau aresturile pline de jind, când prind șalgăii râvne și chefuri, că nici n-au știut ce să care și ce să adune, măi, când e negură și ceață, atuncea caii se-nhață, așa că nu prea au avut spor la furat și, de matoli, de zăpăciți și de afumați, s-au apucat, în ciudă, s-o fericească pe hoașcă și pe vrăjitoare până la cântatul cocoșilor, cât să-i fie ăsteia mai drag să mai facă multă vreme umbră uliței și prafului. N-a bocit baba după întâmplare și după chin, ba s-a arătat mai rumenă și mai vânjoasă, însă avea cugetul încărcat de regrete câtă vreme întreaga faptă s-a petrecut în patul în care nu mai fusese tolănit și-n care n-a rostogolit-o și frământat-o decât răposatul căzut prin câmpurile calmuce, prin anii când încă-i alerga sângele și tot fremăta și-o facea să să se tulbure. De pățania ei n-a aflat decât popa, după care au băgat de seamă frizerul și spițerul, băcanul și poștașul, apoi a dat iama în toată calicimea, în lindinari și țațe, în precupeții de sodă și-n vărari, în salahori și-n muncitorii cu ziua, în pungașime și-n toată pestrițimea care se făcuse toată numai un zâmbet știrb de la o asemenea întâmplare plină de de învățăminte câtă vreme hoașca a vrut să știe că, dacă a fost fără voia ei, se poate considera păcat, măcar că nimic nu este mai de neînlocuit decât ciocăneala pe nepregătite și priponitul în făcăleț zglobiu și priceput. 28. Foaie verde foi de nuc, măi, scămoșat e dorul de tine, ațos și peticit ca un parfum greu de sațietate și de plictis, of, of, adu calul să mă duc, când fiecare deget e un ochi uimit și-ncercănat care pipăie aerul vechi. Nu mai sunt frunze care să mă-mbete de atâta verde și nici așteptări care să merite să mai fie îngăduite, când plin de sfială și-atât de împovărat încerc să cred că acest timp e unul cuprins de amăgire, când până și ispitele au fugit tăcute și înfrigurate. Căci norocul dac-ar vrea, măi, să mă-nchid sub lespezi grele și de-acolo să-mi urlu anxietatea, neică, nu m-ar pedepsi așa, of, of. Poate o s-auzi, în sfârșit, cum ianuarie picură adânc cu păsări care au uitat să cânte prin plopii cuprinși de remușcări și de teamă. Hop, cea-cea, omul care a iubit, nu poate fi fericit, măi, căci cu neliniște, cu patimă, cu nesfârșire și, ah, cu multă dulceață a fost lovit de dragoste și de amoc, neică, și plânge inima-n mine, măi, la bătrânețe, nea Vasile Melu, pingelar vechi cu dever la strada mare și văduv la a treia colivă, leliță, of, of, că mă doare inima, căci și el a tot înșirat la neveste una mai bolnăvicioasă ca alta, mamă, să mă duc din acest loc, a-a-a, că se stingeau paparudele de parcă erau vorbite, lăsându-l pe bietul nașparlet tot aplecat, neguros și cu batistele îndesate de lacrimi și suspine grele și neconsolate. Moșul le iubise pe fiecare în parte cu potolire, cu ușurință și îmblânzit de trecerea timpului, împăcat precum babele aflate în fața oglinzilor calpe, de bâlciuri, reușind să se dreagă de supărările atât de dese și venite pe neașteptate fie meșterind la pantofiori de dame famate și zvăpăiate precum inima de iepure, candrii și libidinoase, pline de pofte și de sârguință, fie bătând, în răspăr, flecuri pentru toți desculții mahalalei, dar asta numai până în ziua când, of, aoleo, măi, foaie verde viorea, a fost săgetat de privirea flecară a unei lelițe cu față lungă de palmatoare versată și pusă pe căpătuială silnică și din nimicuri. Mă gândesc noaptea la tine, măi, măi, neică, a-a-a, că așa e făcută și viața și trebuie petrecută cu rosturi felurite și atât de plăcute sufletului, în desfătări de pulpe fierbinți și sâni albi și temători precum puiul de vrabie, neică, între două îmbucături de pastramă trecută prin baițuri grele, cât să fim fericiți și noi, aoleo, când așa a pățit și peticarul meu de botine din stofă adusă din chilipiruri și papuci ponosiți de casă, prostit și lungit de melița dulceagă a cutrei cu fason simandicos și privire plină de făgăduinți. A-a-a, spune-i că mi-e dor de ea, că nici nu mai știu dacă acest aer are în el ceva magic, mistic și de neînțeles, of, of, de mă doare inima, căci trudit intru în dimineața în care nu te mai regăsesc în memorie. Draga neni, a-a-aoleo, că și-acum blesteamă cârpaciul meu ziua în care s-a lăsat cuprins de patimă, de viciu nesăbuit, de nărav și năpastă a inimii, căci codoașa l-a pus să-i dea act că-i lasă ei toate bulendrele, acareturile și agoniseala lui strânsă cu migală și-n ciocănit ritmic de ținte, cu sudoare și cu respect pentru meserie, cât să vadă și el o fărâmă de hândel brânzit și crispat, de nevestică proaspătă, c-a rămas bietul naiv să doarmă prin vecini, prin șanțuri și birturi vechi, când hoașca l-a poftit să-și vadă de cărare din ziua de cum s-a văzut cu hârtia-n mână, c-a rămas bietul pantofar de căruță și fără căpătâi, de marțafoi și de ulițar, măi, șprițule, uite-așa, de chin și-amar, mai toarnă un pahar. 29. Măi-măi, o tânără fată, cu părul buclat, eu te-aș iubi, copilă, părinții nu mă lasă, că bun e vinul când mintea e odihnită și aerul e dilatat, iar trupul amorțit de întunecime, în amurgul mirosind a piper, a grăsime groasă de vier și-a pulpă de mânzat trecută prin ierburi și prafuri și gustată cât să se ducă vestea de mine, măi cârciumar, măi, că și ziua asta încărcată de viciu merge garnisită și ferchezuită cu dulci clipe de desfătare, că numai hândelul de femeie pofticioasă e mai ispititor decât încântarea gurii cu pomeni îndestulătoare și șprițuri reci precum umbra arestului. Căci așa se petrec veșniciile la umbra codoșlâcurilor și încurcăturilor, cu vorbe piezișe și cu multă zarvă, când orice cordău mai plin de smuceală și învolburat la așternut, e prilej de nenumărate ocări, căci e de la sine înțeles că femeia care nu-i potolită cu meșteșug și cu iscusință, e ca popa fără burtă, adică n-are nici un farmec, tot acre, mofluze și pline de otravă îi sunt nopțile, vorbele și apucăturile. Au-au, s-a dus puiul de la mine, draga mea, tuturor le pare bine, că doar în moliciunea înserării ispitele încep să prindă viață și să freamăte, dar n-am avut noroc, când și clipa asta se măsoară în așteptări, draga nenii, mă simțeam prea bine, mă simțeam ferice, of, of, la nenorocire, nici că mă gândeam, căci și viața nu trebuie privită altfel decât ca o continuă desfătare de pulpe fierbinți, de sâni însiropați și plini de puf, ca piersica aguridă, când numai sărutul plescăitor și pătimaș ne umple de farmec și de savoare. Așa era și lelița mea, dedată de timpuriu la scărpinat pufarina cu repeziciune, cu migală și cât mai multă îndemânare, că și viața trebuie petrecută în belșug și cu patimă, cu înviorare și mulțumire, cât să ne facă trecerea prin ani mai plină de intensitate și de împlinire. Că și vremurile sunt candrii, guriștii, scripcarii și mângâietorii de clape trebuie cadorisiți, cât să fie muzica mai plină de suspin și de lamentări, căci și vremea trebuie împodobită numai cu amintiri plăcute sufletului, măi, când uite-așa aș vrea să mor, cu paharul lângă mine, adu vin, adu pelin, leliță cârciumăreasă, ca să uităm de ziua aceasta care se scurge pe marginea șanțului precum cotoarbele luetice prin paturi de ginitori luați din dragoste și pe datorie. Ce bărbățel plin de zvâc și vânjos a avut lelița mea cu ochii lungiți de desfătare ani la rând, dar asta până când, de nărav, de viciu și de chin, măcinat de suferințe nebănuite și venite pe nesimțite precum trecerea anilor și bețiile sau cumetriile, după stoarcerea strugurilor, a rămas biata matracucă să frece mosorul fărăr folos, când ăsta rămânea tot bleg, tot pleoștit și lipsit de curiozitate, că bietul om se apucase să-și facă gânduri dintre cele mai întunecate, că și nevestica lui, până atunci veselă și hărnicuță, s-a apucat să-i facă traiul plin de amăreală, de dojanăși căutându-i pricină din orice. Ah, omule cu supărare, spune mie ce te doare, că s-au dus zilele pline de înviorare și înțelegere, au, tu n-ai nici o alinare, au-au-au, că bietul mufliu se tot stafidea la față și mai mult mirosea a scândură de cimitir și nicidecum să se mai oblojească, să se caute și să se întremeze, iar hogeacul lor devenise prilej de vorbe și de cleveteli, de vorbe și răstălmăciri, când și biata nesatisfăcută a descoperit, în sfârșit, că bărbații sunt cu mult mai numeroși decât crezuse ea și toți capabili de pofte sănătoase, câtă vreme fie omul cât de scăpătat, tot e dornic de muiere și d-ăsta găsești din belșug și berechet, cam câți păduchi pe rogojină și câte batiste asortate la-nmormântările cu șatif, fason și cu dichis. 30. Buzele sunt dulci ca mierea, draga nenii, a-le-le, ce frumoase-s fetele, că fluturatic îi era gândul și mersul împleticit și besmetic de-atâta dogoare ce-i amăra inima, că foc mare te doboară, când Zărzărel, băiat de popă pilangiu și rămas văduv încă de pe la vecernia vieții, a fost lovit de damblaua dragostei,ah, aș da caii și căruța, draga mea, că bietul nătâng avea fața lungă și trecută parcă prin unsori grase și stricate de vreme, numai să-i sărut gurița, așa că începuse să-i bată cărarea unei dezmățate, pline de ifose precum un stabiliment de cutre și cum e îndestulat un barou cu flecari și cu lepădături. Of, cum mai jeluia inima-n Zărzărel, brebenei și ghiocei, seamănă cu ochii tăi, că bietul băiat se stafidise precum jigăriții abonați la rânduieli și pomeni făcute pe datorie și-avea și căutătura pierdută, precum țicniții, în iulie, numai de focul oacheșei de peste drum, care se arăta zvăpăiată și hărnicuță, gureșă și izmenită, câtă vreme și ea era săltată la vremea măritișului, iar mâncărimea de tuleie e mai abitir decât una dată de o buluceală de lindeni, la mijlocul somnului. Hop-hop, o iubesc că-mi este dragă, cea-cea, că aș cânta și desculț m-aș roti, direct în praful de peste zi, cât să mă lepăd de păcate și de prejudecăți, că și viața e doar un joc săltăreț și rotund, ca un ciocănit de țambal, țac-pac, draga mea, că tot năuc sunt și tot amețit mă legăn în această zi care se-nchină, cu bucurie, ca un țoi cu vinars, direct peste mese. A-le-le, măi nene, dar și sclifosita de pui de stăncuță, rumenă și tot la fel de lascivă precum o capră abia fătată, avea mințile sucite de un cordău răpănos, cu ochii umezi și rotunzi ca bobul de strugure, după ce se lasă bruma, of, of, că mult suferea păcătoasa după damful brișcarului abia scăpat din ocnă, că stătuse bietul popândău la umbră deasă și-n aer umed precum batistele, la priveghi, vreme îndelungată, cât să-i fie de învățătură de minte că săltatul de portofele e o meserie pe cât de periculoasă, pe atât de riscantă și aducătoare de năpastă. Cum mai cânta tânăra zavragioaică, oh, să mor și nu-mi pare rău, aolică, și-am zis verde măr domnesc, că uluit sunt de acest parfum extatic și posomorât ca un pungaș păgubit și care se revarsă precum mirul, pe frunte, precum lacrimile icoanelor, direct în altar sau precum seul de berbecuț tânăr, pe bărbie, în vreme ce grabnic țin isonul care m-a rătăcit și pe care aștept să-l descopăr lânced și potolit precum cărarea spre locul unde întristarea și supărările au plecat teleleice, aoleo! Dar și popândăul manglitor de tufle îndesate cu hârtii era topit precum lumânările, la liturghie, căci și inima lui era cuprinsă de alean, de foc și de necaz, de nărăvie, de viciu și de supărare, câtă vreme și el iubea, în taină și cu sațietate, cu pietate și cu deșertăciune, exact pe Zărzărel, băiatul popii, căci dobândise, prin locurile umbrite de gardurile înțesate cu sârmă cu țepi, obiceiuri pe cât de depravate, pe atât de năstrușnice. Că d-aia e cuprinsă mahalaua de satisfacție și de vorbe rușinoase ca o ocară meșteșugită, păcătoasă ca un gând de vădană răscolită de râvne nestăvilite și parfumată ca o meliță șleampătă, când inima tresaltă și bate de parcă ar fi o limbă înveninată de clopot deșucheat, măi nene, inimioară, inimioară, draga nenii, ce foc mare te doboară! 31. Viața e plăcută precum prescurile pentru calici și ademenitoare ca un pepene galben, când e amiază și soarele cade direct în ciuture, în vreme ce în iatacuri răcoroase, duhnind a tutunuri aromate și-a mâncăruri îngălate în sosuri felurite, cu scorțișoară și ghimbir, a alcoolurile stinse cu sirop de anason și care dau lentoare acestui timp, stau retrași olăgarii și săltăreții, palmatorii și ciumălăii, mai mult amorțiți de această zi lungă și care se întinde puturoasă și doarme, precum potăile, la negura caișilor. Doar tușa Veta, acum profesoară pensionară de limbi străine și simandicoase, mohorâtă precum lumina birtului, încercănată de gânduri neroade și ofilită de ani precum lăstarii, la vremea mustului, of, că așa au trecut și verile peste sărmana ei inimă, care a adunat doar regrete, căințe sau remușcări, încă-l așteaptă, cuminte și neîncepută, pură ca un hagialâc de măicuțe, pe cel care-i strânsese mijlocul, cu patimă și cu alint, și căruia i se promisese pe vecie, dar după ce trece războiul, cu smintelile lui. Lung se uită tușa Veta, vorbind cu ulucile seci precum nucile ciocănite de corbi, în lungul mahalalei, tot așteptându-l pe drăgăstosul plecat spre stepele ruse, în mundir și cu mustăcioară abia mijită, că și încăierările erau sfârșite demult, iar biata rapandulă a tot lăcrimat, timid, în batiste, văzând cum unii se întorc mai întregi sau mai puțini de brațe sau de picioare, rebegiți, slinoși și luetici precum lupanarele. Numai ea știe cum a rezistat atâta amar de vreme, mai cu acatiste, mai ducându-se la popă și făcându-și cruci și mătănii nenumărate, timp în care fetele mari săreau părleazul și știau a sta răschirate încă de la vârste puține, însă mai presus de poftele firești ale trupului, și-a zis că dragostea ei pentru rebegitul abia tuleiat și plecat cazon, calfă de frizer, e mai de nepătruns, de neatins și fără spurcăciune, câtă vreme promisiunea și strângerea de mână atârnă mai mult decât un act scris la un notărel de firfiricuri. Astfel s-au scurs anii peste tușa Veta, tulburați, zurlii și nerozi, dar și beți de damful de peste zi, când viața e doar o haltă-ntr-un birt păcătos și la care, cu evlavie, mă-nchin, cum alungit și îngălat mă scurg și eu către tine, măcar să mă prăpădesc, draga mea, că nici chefuri nu-s suficiente pe lume, nici șperțuri date, cu socoteală, direct la popă și nici șprițuri atât de reci și de lungi cât să domolească viciul cărnii și această emoție albăstruie, ca o fereastră de mănăstire, care mă cuprinde atunci când te deslușesc atât de ațâțătoare și de năucită precum o smardoială de lindinoși, de potlogari și de părăsiți. Că viața e sfărâmicioasă precum brânza plină de zer și scurtă ca o geană de babă boită cu tuci, în vreme ce bucuriile, și ele atât de rare precum cimitirele, merită gustate în tihnă și cu infinită evlavie. Doar tușa Veta, sonată, dusă de minte și amețită de cap, poartă acum papuci de casă și halat brodat și îngălat, cocoșindu-se în lumina știrbă, precum o greblă uzată, a amiezii și privește pierdută după anii ei și tinerețea, uite, Doamne, cum s-au dus, timp în care veacul e unul plin de fierbințeală și de alint, dar care nu-ți prisosește când mintea e cea care se-ntunecă în vreme ce virtutea nu se sfârșește ea de fată-mare când până și raiul e un tractir mai cu dichis. 32. Ah, măi nene, aolică, of, of, că nu e neam de potlogari, de caracude, de cazături, de zurbagii și de carmoliști care să nu se fi cutremurat, să nu fi plâns în hohote, direct cu sughițuri, dar și să-și scuipe în sân, cu ciudă și cu spaimă, cu scârbă și cu sictir,la auzul întâmplării avute loc, prin anii vechi, la mândra casă a băcanului, atât de meșter la rotit mărfuri felurite, cu miros îmbătător și care înviorează lăcomia, că și foamea se trece doar cu damfuri de cârnați vechi și îndestulați cu ierburi felurite, cu salamuri uscate, mucegăite sau afumate îndelung, cu caș dulce sau brânză fărâmicioasă și care se lipește de cerul gurii, cu cărnuri diverse și pregătite în baițuri ticluite după nevoi sau putințe, cu halviță preparată după tot rețetarul, trecută prin miere și miez de nucă seacă, prin migdale și esență de vanilie parfumată precum sfârcul de muiere tânără și plină de pofte, ce amar, ce jale, e-n inimioara mea, aolică. Așa eram și eu, inimă, of, of, iubeam cu dulceață, că nu e veacul atât de tulburat, de suficient și de haimana, dar nici femei blonde, focoase și sclipitoare, cu ochi răscolitori și extatici precum șprițul, în vară, nu sunt, la câte brunete a jinduit sufletul meu, aoleo, o tânără fată, cu părul buclat, că plin de încântare fac plecăciuni în fața ta, suflete candriu, că numai tu pricepi logica acestei dezordini și a acestei clipe care freamătă de promisiuni precum odăile cutrelor, de opaițe, și iatacurile mândrelor, de odicoloane și sulemeneli, în vreme ce-n ciocănit de acordeon trec așteptările, legănate și zurlii precum asfințiturile, încărcate de jind cum babele de boli varicoase și pereții chiliilor, de icoane, când mahalaua e cuprinsă de freamăt nestăvilit, când se-nfiripă nălucirile și gândul meu se face covor lung și pufos până în pragul minții, unde te-am închis. Că așa s-a-ntâmplat și-n acea vreme, pe la storsul mustului, când lumina devine tulbure și mintea așișderea, căci nevestica băcanului, mândră de statutul ei social, de țoalele făcute din stofe fine, din lână de berbecuți tineri și nedați la împerechere, din mătăsuri aduse de vaporeni, pe sub mână și vândute pe-o noapte de coțăială, direct pe sub streșini sau în unghere, hrănită bine și întreținută cu bani mulți și foșgăitori și care-ți răscolesc gândurile, s-a trezit că este luată în derâdere de coana preoteasă, și asta tot îngălată de atâta trai-bun, când s-a prezentat, pe uliță, într-un mers țanțoș, plină de îngâmfare, c-o pereche de botine englezești, din piele întoarsă și bătută prelung, cât să fie mai catifelată, cu butoni din metal strălucitor și calp, cu tocurile lungi cât o țigară de foi, așa că bietul băcan, din acea zi nenorocită și deșucheată, n-a mai avut liniște și nici parte de porția lui de cap al familiei, seara, la așternut, căci n-a fost chip să-și înduplece țăcănita câtă vreme asta i-a spus-o răspicat că nu mai vede de la ea fărâmă de hândel umed și alunecos decât atunci când va fi în stare să-i procure și ei o pereche de încălțări mai cu moț și mai cu ștaif, cât să nu fie de batjocura dadelor și plouatelor, friptelor și cumetrelor cu guri pline de spurcăciune și de venin, când melița uliței e păcătoasă și-ți îndoliază inima precum supărarea dată de bărbatul despuiat și lipsit de snagă. Cum s-a mai tras la față bietul băcan și cum tremura din toate închieturile de atăta poftă pusă la dospit, căci bietul om își iubea consoarta, cu râvnă, închegat și cu desfătare, căci o luase de mică și împreună deslușiseră toate tainele cărnii, când mintea-ți e verde și nesigură, iscoditoare și dornică de apucături nărăvașe, că s-a pus sărmanul pe stors pahare și pe înghițit vin sec, tulbure sau amărui ca fierea, când pleznește, câtă vreme s-a dus la simandicoasă cu felurite lucruri, cu boarfe colorate și văluroase, cu poșete bătute-n nituri, cu pantofiori cu scârț, cu șireturi sau cu catarame, cu fripturi de carne de ied, cu odicoloane franțuzești și creme de corp făcute să-ți albească și să-ți catifeleze pielea, aduse de la nemți, direct cu avionul, of, of, însă n-a fost chip s-o-nduplece pe sonată cîtă vreme asta își dorea botine și tot spunea în stânga și-n dreapta că e tot ce mai așteaptă de la viață, numai s-o batjocorească pe preoteasă și să-i mai taie din nasul alungit de izmeneala procopsirii făcute din parastase, pomeni și buchisirii de acatiste scrise stângaci. Două luni încheiate a răbdat băcanul, două luni bătute pe muche, dar n-a fost chip să-i scoată din cap matracucii apucăturile și perversitățile de femeie cu comportament de cucoană plină de lindeni, draga mea, stau singurel în casă, oftând, zicând mereu, aoleo, asta până când, într-o după-amiază, s-a prezentat la băcănie, după două felii de parizer năclăit, exact coana preoteasă, izmenită și plină de îngâmfare, cu mustață mijită cât a flăcăiandrilor, pomădată și afișând un aer superior și vaxat, asta până când a luat seama la grămada de bulendrăraie și de firfiricuri, aduse de băcan să-și împace candria și să uite de botinele jinduite, nene, iar de atunci nevasta băcanului umblă tot îngândurată și încremenită, iar coana preoteasă e mândră și-și afișează, la strada mare, lucruri care de care mai noi și mai de negăsit, aduse exact de băcan, pe bani buni, în vreme ce băcanul meu, cu burta crescută cât să bați purecii pe ea, e liniștit ca un gând de copil și mulțumit precum sfinții, în ziua ofrandei, că măcar că nu mai vede el mijacul soțioarei de atâta timp, dar a descoperit că nici cel al coanei preotese nu e de lepădat și de aruncat peste umăr, aoleo. 33. Să mulțumim acestui timp care cucernic ne suportă și să îmbrățișăm acest umăr plin de catifea și de fierbințeală care ne întunecă privirea și ne umple sufletul de infinit nesaț și de patimă înverșunată. Mă vezi, mă vezi cum mă lepăd, ca de un păcat rușinos, de amintirea ta, când nu mă mai pot tângui, nici nu mă mai pot constrânge și nici nu mai am anii în care să lăcrimez bolnav și timid, iar dulceața acestei amieze e ca un fagure nou, ca un sân abia părguit, fraged, atâtător și plin de sfială, draga mea, a-a-aoleo, că vreau să copleșesc acest chip, care zgârâie geamul oglinzii, uluit de trecerea prin ani și de singurătatea cu care m-ai însoțit. Bu-bu-bui-bui, ah, că nu am aflat încă secretul prin care clipele pot încremeni, pot deveni dense, cleioase sau dure, dar nici nu știu de ce le pot îngropa adânc, precum melancoliile, când respirația devine șuierătoare ca un vânt subțire prin trestii puține și mici. Asta fac, asta fac, respir, cât încă aerul îmi este de ajuns și cât mă pot bucura și pot săruta acest asfințit, molcom și cu dulceață, rușinat și plin de sațietate, și-n care mă scufund, adânc și plin de mister, precum gălețile din vârful cumpenei, în fântânile seci și schiloade, din câmpie. A-a-a, draga mea, cum mă întorc, împovărat de vremi, dar lepădat de angoase, de tulburare și de dezgust, lipsit de prejudecăți, de străduințe și de sclifoseală, când, iată, timpul se scurge neînduplecat, mofluz și abulic, iar eu tot simt cum zumzăie sângele, cum curge năvalnic și apăsător și cum încă nu s-au inventat lacăte și nici opreliști pentru satisfacția de a te fi cunoscut. Încă, da, încă mai am puterea să strig și să cred că lumea abia așteaptă să dănțuie și să se dezechilibreze de-atâta învârteală prin comedii de bâlciuri sărace; încă tot cred, draga mea, că doar în somn murim și că, murind, nu facem altceva decât să ne prelungim visul cu care ne îngreunăm prin viață. Că și aburii dragostei, draga mea, a-a-aoleo, sunt cei care ne fac să credem că nu există limite, nici margini și nici îngrădiri, când doar în vis încă îmi mai apari aidoma unei păsări pe care n-am lăsat-o să cânte. Când până și această zi, când îmi pot pune privirile-n palmă, rănile, remușcările și neîmplinirile, e doar amintirea celei de ieri și promisiunea celei de mâine, când așteptarea nu face altceva decât să vină cu noi promisiuni și-un noian de dorințe, toate pline de indiferență și-amorțire. Ce râu trece prin mine, șovăielnic și mincinos, când doar geamul oglinzii reflectă adevărul și când realitatea e un hoț de nostalgii și de reverie. Sunt bătrân și urât și mă cutremur cum timpul mă molfăie plictisit, stând pe-o rână. Aceste riduri pe care le vezi sunt semnele lăsate de amintirea ta, ah, draga mea, că mai bine era dacă nu te întâlneam și dacă vremurile ar fi fost năuce și drumurile pe cât de încurcate, pe atât de neștiute.