Poezie
del mar
2 min lectură·
Mediu
nu marea se aude în scoici,
tăcerile noastre își au cuibul acolo,
singurătățile noastre atât de docile,
toată frica,
efemeridele care încă nu s-au născut,
tot ce mai era de ispitit, de aruncat, de lăsat să se vindece,
de strâns în pumni, toată solitudinea, nisipul
și sângele tot mai subțiat,
mai fără culoare,
ca un asfințit prăvălit din ceață direct peste umeri
și coapse
numai noi încăpeam
între pereții aceia, în tencuiala lor de nisip, în strigătul lor fără aer
era la fel de liniște de parcă dumnezeu
nici nu apucase să-și spună prima dorință,
nimeni nu inventase absolut nimic,
nici cerul, nici pământul, nici disperarea sau umbrele
când se rătăcesc
te iubeam
cu rotulele, cu zimții, cu toată mirarea
că în lumea asta se poate muri,
cu toată sarea care apucase să eclozeze
timpul era sărat,
tot spațiul era sărat,
toată încrâncenarea noastră,
tot ceea ce rănisem, ce lăsasem în spate: neștiința despre cum te poți retrage
într-o singură inimă,
despre cum îți poți flutura mâinile, în semn de adio,
despre cum pot coborî albatroșii până la marginea scrumierei,
acolo unde fumul are și el închipuirile lui,
angoasele lui,
del mar era o venă tăiată în mușchi,
era un capăt de linie unde-au deraiat
născocirile, unde s-au pră-vă-lit,
căderea lor atât de abruptă se auzea în scoici, iubito,
în scoici,
acolo unde tăcerile noastre-și au cuib,
unde singurătățile noastre dorm îmbrățișate, înăbușite,
ca și când ar urma să nu mai viseze
vreodată
cu tot nisipul te iubeam,
cu toate păsările,
cu zborul lor rotund, ca un vânt care pulsează în tâmple
cu toate drumurile pe care încă n-am apucat să pășesc, să le caut,
cu mine, cel din perete,
care îți face semne să taci,
taci!
aici s-au ascuns îngerii
să păcătuiască
până le cad aripile,
până rămân fără aure,
până dispar din icoane,
până devin oameni
și-ncep să aibă-ndoieli
054.756
0
VM
