Mariana Pancu

umbrele trecutului tău au o mie de ani și culoarea chihlimbarului verde, merg tăcute în pasul piticului, pendulând între două lumi, două iubiri, două vise neterminate încă umbrele trecutului

cândva, ai să uiți ce culoare-mi au ochii, părul, sufletul dispar și visele speriate de lumină, dacă privești pe fereastră imediat ce ai deschis ochii ai să uiți ce gust aveau lacrimile,

nu poți mângâia fluturii fără să-ți rănești irișii, fiecare bătaie de pleoape naște ape care-ți taie respirația, cu fiecare amintire care te doare și nu poți încă să te lepezi nu poți

de fiecare dată ne descoperim altfel. eu vin din nord, înghețată, soarele e doar o amintire uitată magnoliile sunt viscolite în fiecare zi în care uit să zâmbesc tu vii din

ciulinii sunt oameni goi, rămași fără suflet, cresc doar la câmpie și au rădăcinile până pe lumea cealaltă ar fi putut crește până la cer, dar au murit cândva din prea multă dragoste au ales

când taci, te urăsc cu toate cuvintele pe care nu le-ai rostit mă sufoci, deși între noi e doar o gură de aer și o singură respirație când pleci, te urăsc cu toate timpurile pe care nu

îmi măsor așteptările în anotimpuri, în cât de lung îmi e părul și cât de alb port mereu aceeași mască în același tipar, ruj long lasting ester lauder, mascara maybelline volum

intersecția-mi zâmbește în colțul gurii, în fața mea, brusc, sunt două drumuri, două vieți, două vise, două iubiri, fiecare de altă culoare pe drumul din dreapta. ceea ce e interzis va fi

Oamenii de la Dunăre sunt oameni care curg. Curg domol printre maluri străjuite de sălcii și nu-i poți prinde niciodată. Nu au poduri și nici vaduri prin care să poți trece. Poți doar să-i admiri

pașii tăi nu mai lasă nicio urmă din care să bea îngerii, pescarii își încearcă norocul pe stânci, tu zâmbești trist amintirii unei sirene și taci îți desenez cu genele, pe obraz, istoria

nu există-ntre noi oglinzi paralele doar una singură, fără ecou, prin care sufletele trec târșâindu-și picioarele, din lumea asta în cealaltă. de o parte esti tu, tu și țigările tale de

nu mai am timp pentru viitor, nici pentru trecut. alerg, mereu, în sus, pe o scară care coboară tot timpul. bucuria e un furt, iar furtul, un păcat inventat de ceilalți. mă grăbesc

trăiesc într-o relație rămasă fără cuvinte, o casă pustie, cu ferestrele sparte. pereții sunt împodobiți cu umbrele noastre, două siluete dansând blue moon, îmbrățișate-n

efemeridele se nasc doar în octombrie, când lumina explodează direct pe retina îndrăgostiților efemeridele cântă în limba fluturilor, cu ochii, cu sufletul, cu degetele direct pe piele, e o

între noi doi nu mai e nici un drum, nici o altă speranță e doar o ușă închisă, fără chei, între prezența și absența ta doar o bătaie de aripi către o lumină care te mistuie și-ți arde

Între noi doi nu mai e niciun drum și nicio altă speranță. Doar o ușă închisă, fără chei, între prezența și absența ta, doar o bataie de aripi către o lumină care te mistuie și-ți arde

în țara cu fluturi timizi și albaști nu există dragoste, doar un cer infinit care cade, foarte înalt, direct în retina îndrăgostiților. aici s-au născut hortensiile albastre care plâng din

În visul ăsta te-am iubit prima dată! În adâncul unui parc, printre umbre, cu luna oglindindu-se fosforescentă fugărind apele hoinare ale fiecărei zile, luminând fulgii ce-și etalau figurile de

Când l-am simțit prima oară am fost mai mult mirată decât speriată. Baia fierbinte imi amorțise parcă toate simțurile. Îmi pipăiam sânii și îmi spuneam singură, inflexibilă, impasibilă: am un

Ninge. Atâta pace este-ntr-o ninsoare încât imi pare că toata linistea-i în fulgii care îmi sărută obraji-n tăcere și mor... Si ninge iar ... În suflet cararile-mi sunt toate albe, Doar cea

Zăpezi de-argint vor curge Spre noi, ca-n frații Grimm, Acoperind zadarnic un țărm Ce nu mai este, Se-așterne noaptea tainic Într-un tablou sublim. Tu taci. Floarea de colț Începe o

Dorm pe aceeași parte cu numele tău Pe care inima mea îl repetă Cu tenacitatea unui ecou nerostit. Închid ochii și devin umbra Peste care sărim amândoi. Și când mă trezesc Încerc să te chem

Nimeni nu te poate cunoaște mai bine ca mine. Ochii mei, unde dormeam amândoi, au făurit cândva o noapte luminilor tale, ți-au dat glas gândurilor născute din ploi și-un sens alb viselor

Unde erai când am fost arsă de dor, în timp ce zilele îmi lunecau pe lângă fereastră uitându-se înăuntrul meu, curioase? Și unde erai, când am fost rănită și neajutorată? Când lucrurile pe