Mariana Pancu

Mai ia o înghițitură. O să fie în ordine,ce e interzis o să pară permis. Mai ia o sorbitură, las-o să-ți sărute buzele și câteva picături sa-ți alunece pe gât. Am să-ți desfac inima și am să-mi

Voaluri, voaluri… adieri de vant, in suflet odaile-s goale, nici un cuvant. Luminile stinse si focul e stins… doar tu, umbra goala, cu crestetul nins dansezi pe afara nebuna,

Noaptea isi picura lacrimile negre tumult. Undeva, pe o masa, printre carti prafuite clepsidra a ramas neintoarsa prea mult. Fluturii, inveliti in nisipul tacut prelins dintr-o clipa, au

Necunoscuta Ma privea din oglinda. Ciudat, n-am recunoscut nimic, poate doar suvita aceea rebela ce pe frunte obosita mi s-a culcat. Pleoapele-i, devreme carunte, intoarse catre pamant

Mainile tale vrajite aprind in mine flacari de aur, de-argint, de bronz, si de-arama. In lumina lor, fara teama, toti copacii pamantului covor de flori la picioare incep sa-mi

Un gand nastrusnic in forma de fluture, a iesit din crisalida printr-o firida uitata in mine deschisa, asa, in amintire ca o usa. Rogvaiv si putin cam naiv, neasteptat, a-nceput sa

Cocorii emigranti au obosit De-atata vaslit Spre tine Doamna!!! Vor sa se-adune, Sa-si faca cuib De vise in mine La iarna Isi vor ascunde timizi Capul sub aripa In pripa, Cand albastru

Asa a fost scris! La miezul noptii, cand acele ceasornicului se vor imbratisa pe furis, sarutarile toate, speriate si amare vor intra tacute in eclipsa de soare. Asa a fost scris! Din

Amurgul s-a lasat stingher, a naufragiat tacut intre noi. Ecoul aruncat peste punti nu mai gaseste drumul inapoi. Ma pierzi... printre degete-n amintire ma risipesti ca un fum! Ma

Vino, iubite, e noaptea Sanzaienelor noastre! Vino sa-mpletim amandoi, in iarna de-argint, simfonia viorilor albastre! Deschide larg ochii, e sarbatoare-n culori, e un vis, portile cerului

Nu mai sunt nimic! E prea tarziu, din ce lut sterp m-a plamadit D-zeu, sa mai stiu... Sa fi fost oare pamant rece fara nici o lumina, fara de iarba si flori aproape

Incremenirea picura nefiinta in toate. Mute stau lucrurile in jurul meu, si nemiscate.... Gesturile tale-n oglinda tintuite-au ramas neincepute, neterminate fara glas... sarutarile-n

Ninge usor! Din aripi rupte de ingeri iarna ne daruie zbor. Pe neasteptate lacrimile mi-au inghetat si s-au preschimbat in nestemate. Cad pe pamant picurand, una cate una petala, imi

Iubește ceea ce sunt! Aripă albă de pajură zdrențuită-n cădere, jumătate lumină, jumătate durere zbor frant..... copac despuiat de frunzele toate, jumatate ars de dor, înflorit flori de

Tot ce am dobândit prin luptă din tine, din tot ce am, nimic nu-mi aparține, totul este furat, nimic nu este fără de pată, alb-imaculat iubirea nu ne-a fost vreodată. Imprumutând totul pentru un

Ce mai conteaza! Pământul pe care calc nu stie nimic despre toate durerile mele el plamadește doar viață, nu-l interesează visele-mi alb-negre fragil înșirate pe ață! Ce mai contează că în

Regretele au începu deja să-mi bată la ușa dinspre soare-răsare dezbrăcate, desculțe atât de murdare negru de fum acoperă totul acum neașteptat pe-nserat culorile tale toate sunt

Podelele rupte iti numără pașii dansați pe jumatate într-un vals incomplet cu îngerii albaștri ascunși între pleoape printre rochii zdrențuite de balet. Frigul ne pudrează părul cu ger, rupte

Din găuri negre, curând va ninge în miezul pașilor tăi, memoria nu te mai poate salva peste visele mele gemând va trece artileria grea! Chipul îți va fi sfârtecat împrăstiat pe câmpul nostru

M-ai născut asteptare pe-nserate în drum tăcută, plânsă, doar țipăt mut, plină de praf, din tine neașteptat m-ai ivit să-ți fiu abur straveziu risipit, destrămat peste ruinele

M-ai născut asteptare pe drum din tine să fiu abur straveziu risipit destrămat peste ruinele tale aruncată acum. Sfârșitul acela de zi... Mute statăteau toate lucrurile și

Ai să mă recunoști ușor... voi avea mereu agățat de colțul buzelor surâsul acela puțin trist puțin obosit de drumul prea lung, mult prea lung până la tine. Mă vei recunoaște ușor după

Ai să mă recunoști ușor... voi avea mereu agățat de colțul buzelor surâsul acela puțin trist puțin obosit de drumul prea lung, mult prea lung până la tine. Mă vei recunoaște ușor după

Ne iubeam cu disperare ca doua linii paralele pierdute mute neștiute... Ne căutam amorțiți nemulțumiți de viață în fiecare dimineață regretul iși bea cafeaua amară cu noi amandoi la