Mariana Pancu

am pus strălucirea mării sare pe rănile mele am aruncat plase, am prins amintiri rulez o țigară albă de foi ard pe celălalt mal numărându-le amintirea unui zâmbet o îmbrățișare un

și ai plecat ca o furtună de primăvară răscolind vieți într-o singură zi fără un rămas bun, fără adio, trupul tău și-a primit temnița, am acceptat asta dar inima îmi spune că încă ești deși

“... o mică schimbare într-un loc dintr-un sistem neliniar determinist poate duce la diferențe mari într-o stare târzie.” cândva aveam un dar fermecat era suficient să-mi doresc ceva și lumea

Numără până la 10. Asta îți șoptește vocea de lângă tine. Privești în tavan încercând să găsești acolo un punct de reper care să-ți arate unde te afli. Întorci cu mare greutate capul spre dreapta.

Știu foarte bine să aștept cu genunchii la gură, cu ochii închiși, cu pumnii strânși să vină vremea în care să-mi pot adormi undeva, oriunde, toate visele născute cu sindromul Benjamin

te vei întoarce într-o bună zi acolo unde lumina nu așterne umbre peste mesajele scrise pe ziduri care nu mai există acum, totul va părea la fel ca în prima zi: golful, vapoarele, norii, poate

azi nu te iubesc, astăzi, cu toate armele, te provoc la viață, la iubire, la moarte nu ai unde să fugi, nici o tăcere nu te poate ascunde nu mai există cuiburi pentru singurătățile

tot mai rar deschid uși în mine în camera dinspre miază-noapte amintirile dorm ghemuite prin colțuri, le acoperă uitarea ca o iederă otrăvitoare ivită pe neașteptate printre crăpăturile zidurilor

fiecare iubire își are parfumul ei asta face să-ți recunoști dragostea cu ochii închiși, cu nările în vânt, așa cum mamele își recunosc pruncii doar mirosindu-le pielea fiecare iubire are

când îmi alergi prin vene ca un tren de mare viteză rămas fără frână ceea ce văd nu mai e ceea ce pare a fi, unitățile de măsură ale tuturor lucrurilor se amestecă între ele unitatea de măsură a

bună, sunt m și sunt dependentă de dragostea lui, azi am început să încerc să renunț să-mi doresc să-l mai vad, voi construi un obstacol între mine cea de ieri și abstinenta de iubire de azi,

în visul meu suntem doi sinucigași care se țin de mână pe stabilopozi așteptând ca unul din noi să facă primul pasul în gol încercăm să redescoperim dragostea care ne transforma în faruri pentru

suntem ireali în iarna asta care a uitat să vină peste oraș dacă nu ninge nu se nasc îngeri și demonii umblă dezlegați prin sufletul meu e atât de puțin noi când vine seara și eu sunt

eu mă topesc sub mâinile tale devin râu învolburat în care ne aruncăm inimile sperând că vor supraviețui acestei iubiri sinucigașe e singura dorință care ne mai leagă unul de altul tu îngheți

dacă esențialul s-a spus, e timpul să revenim în mătcile noastre, să ne rugăm ca resturile unei mari iubiri să nu se risipească, să fie adunate de pe țărm de pescari, să devenim lemne pentru

sub pielea ta nu mai există nicio urmă tandrețe doar un război între noi doi care ne va ucide în cele din urmă tu un fel de ceață sub care îți ascunzi dezamăgirile eu un fel de umbră care

când taci dorul meu devine scutierul tăcerii tale flutură steaguri albe în războaiele cu tine cu ceilalți cu umbrele tale nu există armistiții nu există învingători doar un cântec de mierlă

e primăvară și sunt oarbă de când ai plecat magnolia a mai murit o dată am încetat să-mi mai socotesc anii după numărul petalelor care au căzut peste amintirea ta, să-ți marchez absența cu

nu există absență doar un aer ce doarme stingher alături de tine când închizi ochii are forma trupului meu când deschizi ochii îți zbor speriată dintre pleoape sunt un parfum ascuns în podul

recunoști, asta ești, o hartă care așteaptă să fie descifrată cu un x mare și roșu ce marchează locul unde ți-ai ascuns unica fărâmă de suflet până acolo ai trasat un drum cu sens unic cu o

la început ești doar o pasăre care nu cunoaște zborul privești viața printr-o fereastră înghețată îți desenezi aripi cu vârfurile degetelor fierbinți planezi într-un zbor imaginar în

e același vis în fiecare noapte, un zbor neîntrerupt spre un țărm întins de la un capăt la celălalt al zilelor mele, de la un capăt la celălalt al nopților tale, deși nu te văd, știu că ești

exista undeva un oraș plin de statui era singurul în care puteam respira împreună pe străzile albe care cântau din pietre și ziduri ne plimbam fericiți, aveam pe umăr un pescăruș păzitor un