Sindromul Benjamin Button

Știu foarte bine să aștept cu genunchii la gură, cu ochii închiși, cu pumnii strânși să vină vremea în care să-mi pot adormi undeva, oriunde, toate visele născute cu sindromul Benjamin Button prea bătrâne la naștere atât de fragile pe moarte numărând Mai bine decât să aștept, știu să număr de la asfințit spre răsărit dinspre viitor înspre trecut de la mine până la tine și înapoi, ca până la infinit și înapoi separând bucuria orelor în care ești lângă mine de neghina zilelor în care-mi lipsești totul în gând, în cea mai adâncă tăcere de la facerea lumii încoace Însă cel mai bine știu să tac am învățat foarte greu să fac asta, dar am reușit într-un târziu, eu, cea care îmi exteriorizam atât de firesc emoțiile cu o naturalețe inhibitoare pentru cei din jur, asta a fost cu adevărat cea mai desăvârșită operă a ta, tu cel care ai inventat această limbă atât de străină celorlalți, atât de aducătoare de liniște cunoscătorilor Am respins-o la început ca pe orice lucru pe care nu îl poți înțelege ca prichindeii care nu vor uleiul de pește deși mama le spune că îi ajută să crească mari și ei nu își doresc să îmbătrânească, tu m-ai învățat limba în care nu poți minți chiar dacă ai vrea asta, la tine am văzut cum spun ochii “te iubesc”, cum spune trupul “îmi lipsești” și orice gest simplu “mi-e dor de tine” atunci când tac Și-atunci aleg să tac pentru că asta e limba în care-ți povestesc cel mai frumos despre noi când nu ești lângă mine