Mariana Pancu

life is so unfair, fiecare clipă în care ai făcut fericit pe cineva, nu primește discount, dumnezeu nu negociază cu nimeni, viața nu negociază cu nimeni, moartea nu negociază cu nimeni, nu

despre mine pot să-ți spun că sunt bine, aici, plouă ca la-nceputul lumii, norii se nasc plini cu lacrimi de plumb, le adun în caușul palmelor, voi avea atâta nevoie de ele atunci când zilele

în lumea ta ți se închid ochid ochii, coboară o nouă seară obosită peste tine, crezi că visezi când un sărut îți mângâie pleoapele, nu vrei să le deschizi, ți-e frică de ce ai să descoperi: pe

poate că pentru tine e doar un joc, ca atunci în copilărie, când ți se părea că nimeni nu te iubește și-ți imaginai că mori timpuriu, că toți cei din jurul tău te plâng înconjurați de

la semafor, în fiecare dimineață, o șeherezadă urbană și-o mână întinsă spun o poveste, unii plătesc pentru ea, eu închid ochii, număr în gând câți pași sunt din realitate-n poveste, din viața

a uitat să zâmbească, dincolo de l'absolu rouge buzele schițează grimase de clovn care interpretează rolul eternului fericit, doar vântul îi răsfoiește prin vise, aduce cu el mirosul

în distanța dintre noi, tăcerile tale desenează mereu aceeași hartă cu lacuri glaciare, piscuri înzăpezite, cu mări fără valuri, râuri care-și doresc zadarnic să curgă înapoi, spre izvoarele unde

the postman always rings twice, la ușa altcuiva, niciodată a mea..... aici doar liniștea curge, dinspre miazăzi spre miazănoapte, întotdeauna dinspre tine spre mine, dinspre interior spre

la meteo se-anunță soare, adie un vânt de primăvară peste magia crăciunului tău, e sărbătoare și ne-am despărțit de miloane de ori pe secundă (niciodată n-ai plecat când aveam soarele-n ochi)

oamenii de la dunăre sunt oameni care curg domol, printre maluri străjuite de sălcii, nu-i poți prinde niciodată, nu au poduri și nici vaduri prin care să poți trece, poți doar să-i admiri de

zăpezile de altă dată se scurg de pe streșini în sufletul tău au trecut milioane de ani în care ai fi vrut să-i spui că-ți lipsește, dar n-ai știut cum să faci asta, mult mai ușor a fost să

cu fiecare zi împreună am murit puțin câte puțin, orice pas către tine era unul spre uitarea care avea să vină, oricum asta e o lege a firii, iar noi nu am fost zei: m-am hrănit cu visele tale,

tot sapi o fântână în care să-ți ascunzi secretele născute în nopțile tale insomniace la răsărit de eden paradoxurile sunt albe, meduza e o femeie nefericită care nu-și cunoaște puterea: privirea

îți spui că nimic nu are sens începi să-ți însemni în calendar zilele de vineri, cele în care crezi că ai să poți vedea dincolo de realitatea în care nu sunteți împreună „atenție cad

dacă atunci, în amiaza aceea, n-aș fi citit o revistă coborând aiurită pe scări, poate că treptele n-ar fi început să urce spre cer protestând dintr-odată, în timp ce în cădere-mi adunam

eu te port cu mine mereu, ți-am ascuns amintirea în buzunarul stâng, de la piept, acolo unde magnoliile înfloresc de tristețe, lacrimile lor sunt moneda cu care încerc să-ți răscumpăr

între noi va exista, cândva, doar povestea fără de sfârșit pe care o vei spune unei fetițe blonde cu ochii cât groapa marianelor, ghemuită în brațele tale vei povesti cum ea, domnița, trăia

mă înfășor în tăcere și mă scufund în nisipul prelins peste lumile noastre, pe care nicio clepsidră nu le mai cuprinde, nu le mai poate măsura de la tălpi și până la creștet, doar 4

e atât de greu să-ți iei rămas bun ar fi trebuit să plec, înainte să poți să-ți amintești de mine, de felul în care începeam să ne colorăm viața cu încetinitorul, pas cu pas, respirație

suntem împreună, doar când și când, nici n-apucăm să ne gustăm flămânzi unul pe altul, că realitatea ne-a și despărțit, fiecare e în partea lui de minciună și adevăr, nordul și sudul se

va înveliți fiecare cu ce aveți, vă peticiți singurătățile unul celuilalt, ea te așteaptă și visează la tine absentă-n lumea ei, îți desenează conturul peste tot alături de ea la masă, pe