Poezie
simbioză
2 min lectură·
Mediu
tu știi că nu pot să-ți arăt decât nordul, și-atât,
e felul meu simplu de a-ți aminti că între noi e o simbioză perfectă,
lipsa mea de lumină e o noapte care-ți îngheață ferestrele,
lipsa ta de aer e o singurătate care mă strânge de gât,
suntem specii diferite, dar conviețuim în tandem,
ne cărăm în spate, unul pe celălalt, de la nori și până la maluri
genunchii mei sângerează, mâinie tale au muguri și flori
și nu suntem nici măcar la jumătate de drum
continuăm să ne transformăm reciproc, uite,
deja strălucesc prin toți porii,
ai făcut din mine un simbiot care cântă, sunt îndrăgostit și
nu-mi pasă dacă alții nu ne înțeleg sinergia,
dacă nu înțeleg cum tăcerea mea poate ține loc de cuvânt,
cum lipsa ta de tandrețe poate ascunde atâta dor,
că între noi e o simbioză fără de care am fi fost doar vii
tu abia acum înveți să fii om și să simți
descoperi mirat că ceea ce-ți bate în piept nu e o inimă,
cineva își are culcuș acolo și vrea cu disperare să-i deschizi,
naști rareori zâmbete sau vise de-o zi,
în octombrie e anotimpul în care mă hrănești
cu ele sau cu orice altceva crezi că mă va ține în viață,
iar eu tac și aștept să ajungem la maturitate
001.689
0