incanto

zăpezile de altă dată se scurg de pe streșini în sufletul tău au trecut milioane de ani în care ai fi vrut să-i spui că-ți lipsește, dar n-ai știut cum să faci asta, mult mai ușor a fost să alegi să taci și să fii singur, așa te-au nins anii, fără rost, acum ești bătrân și mâhnit, umil ca o casă în care nu mai locuiește nici măcar un ecou și amintirile au fugit din tine sau au murit, cine să mai știe, abia îți mai amintești visul acela în care fetița cu chibrituri privea de la o fereastră înăuntrul tău curioasă, sperând că ai să-i poți oferi o clipă de lumină, tandrețe și pace, îți spuneai că e inutil să-i deschizi dar ți-a fost frică să fii vulnerabil și ai făcut un schimb: ea pentru un zambet strepezit și amar ai alungat-o mereu, credeai că e o febră care vrea să te invadeze, care-ți va pătrunde prin oase și nervi până la inimă, un fel de sfârșit de care nu vei mai putea scăpa și astfel se vor sparge zidurile cu care te-ai înconjurat, te intrebai ce nevoie ai avea de o astfel de febră, când le ai suficient de mult pe-ale tale te întrebai dacă ea e partea care te face întreg, sau tu întregul în care partea ei se cuprinde perfect, ți-a fost frică să mergi mai departe și să afli azi doar fumul țigărilor tale de foi îi mai conturează silueta, aștepți febril să ți se cuibărească în brate, ca altădată, să-ți treci obrazul și degetele prin părul ei, o respiri, parfumul ei incanto îți colorează sângele, într-o clipă realizezi că, dacă vei continua să tragi aer în piept, trupul ei de fum va dispărea în tine definitiv eziți să alegi între moartea ei și ceea ce te-ar ține în viață, îți ții respirația și pe ea lângă tine cât mai mult, nu-ți mai pasă dacă nimeni nu va-nțelege de ce te-ai sinucis pentru o umbră