oamenii de la dunăre

oamenii de la dunăre sunt oameni care curg domol, printre maluri străjuite de sălcii, nu-i poți prinde niciodată, nu au poduri și nici vaduri prin care să poți trece, poți doar să-i admiri de departe și să le faci delicat semne cu o năframă albă dacă ai noroc, poate îți zâmbesc însă oamenii de la dunăre nu mai vor să se oprească din curgerea lor și nimeni nu poate să alerge odată cu ei de aceea sunt mereu singuri. uneori poți să-ți oglindești chipul în unda lor adâncă și tu crezi pentru o clipă că ai reușit să le pătrunzi misterul, te bucuri și crezi că sunt atât de ușor de iubit, că le poți deschide ușor toate lacătele greșit, cu cât deschizi mai multe uși, cu atât labirintul lor e mai adânc și te soarbe tot mai salbatic nimeni nu știe de ce nu mai pot să iubescă unii zic că au amanetat totul: sufletul, inima, visele, pentru o înșelătoare secundă de iubire de aceea nici nu pot să mai zâmbească, le e mereu frig de când iubirea lor a murit într-o miercuri, când toți coșarii lipseau de pe strasse oamenii de la dunăre nu dorm niciodată, când rareori visează, visează cu ochii deschiși, doar în alb negru și duc dorul culorilor de-atâta dor, apele lor capată culoarea și gustul cenușei și atunci, înfuriați, spulberă toate păpădiile de pe maluri și salcâmii și cuiburile de guguștiuci, totul se amestecă ei curg mai departe învolburați, furioși pe viața pe care nu o pot trăi aleargă nebuni spre marea pe care nu au văzut-o niciodată sălciile sunt gardienii oamenilor de la dunăre daca te apropii prea mult, te ademensc la umbra lor și îți cântă așa cum îi cântau lui ulisse sirenele, tu adormi și te rătăcești într-un timp străin, visând că fluviul ciudat dansează cu tine uneori, când e lună plină, în vis ești tu, el, marea, pescărușii, apusul și toate culorile universului, însă e doar un vis... întotdeauna, în zori, te trezești acolo unde povestea își are început și ești doar o altă păpădie spulberată-n cele patru zări!