o mie și una de morți

la semafor, în fiecare dimineață, o șeherezadă urbană și-o mână întinsă spun o poveste, unii plătesc pentru ea, eu închid ochii, număr în gând câți pași sunt din realitate-n poveste, din viața mea în viața ta și înapoi, te implor în gând să fugim în păduri de salcâm, s-ascultăm cum latră vulpile-n iarnă, hai să ne urlăm și noi la lună numele cu care nu ne-am chemat (îmi șoptești: mai incet, cotoi, că trezești toți lupii din mine) hai să dormim o mie și una de morți sub salcâmi înfloriți, să zâmbim când ne respirăm unul pe celălalt, acolo nu există așteptări, devenim transparenți și fără regrete, când vine timpul ca zăpezile să ne-acopere până la glezne, până la brău până dincolo de suflet scheletele îmi imaginez cum scrii, îngândurat, un bănuț pentru gândurile tale ar răscumpăra serile în care n-am putut fi lângă tine să-ți șoptesc: îmi lipsești, ariciule!