Poezie
ai să uiți
1 min lectură·
Mediu
cândva, ai să uiți
ce culoare-mi au ochii, părul, sufletul
dispar și visele
speriate de lumină,
dacă privești pe fereastră
imediat ce ai deschis ochii
ai să uiți
ce gust aveau lacrimile, pielea, sângele,
în diminețile în care ne descopeream
întotdeauna mirați
de parcă atunci ne vedeam
pentru prima oară
ai să uiți
cum cântam mării din cosițe și scoici,
adormind valurile și timpul,
într-o încercare supremă
de a încremeni visul
și toamna
ai să uiți,
ai să mă-nchizi într-un alt rictus,
așa cum ai alungat în uitare
și acel adagio
în care ai fost cândva
atât de fericit
știu...
mâine, nici o memorie nu mă poate salva.
012.196
0
Visele înălțate pe piedestalul fanteziilor dispar și ele, și ochii tatuați cu o iubire evanescentă, descendentă și degenerescentă, percep o realitate ternă, prozaică, în care nici memoria fericirii, acum disipată și alungată în ireal, nu poate salva ființa de invazia suferinței.