Maria Prochipiuc

Nu am mai citit de o bucată de vreme un poem sub semnătura ta, de ce? Nu mă întreba fiindcă nu voi avea nici un răspuns, azi deschizând pagina de texte mi s-a oprit privirea asupra titlului, nu-l știu pe domnul popa, dar nici acesta nu e un lucru important, ci faptul că citesc acum, te găsesc altfel, de fapt poemul de aici îl găsesc altfel de cum le știam pe celalalte, în mod deosebit m-am oprit asupra ultimei strofe, această strofă o pot considera un poem de sine stătător.

îmi strâng între ape rochia încolăcită cu viața – rochia e ca un fel de prelungire a zilelor, un fel de reprezentare nu numai a poeziei ci a poetei, care se confundă ca fiecare dintre noi cu viața, cu stările. Strângerea între ape, e ca un fel de a te aduna în tine, dar apele, îmi dau altă nuanță, cea de neliniște.

domnul popa a rămas aici cu trei sferturi din anotimp peste mine- din versul acesta aș lua partea cu anotimpul, mi-a plăcut mult de tot, acea așezare, rămânere, de fapt cred că e un fel de iluzie a timpului care niciodată nu va avea plinătatea lui.

peste iluzia asta de piele peste mâinile în care- un vers plin de rafinament, e un fel de cheie a cunoașterii, iluzia e doar un fel de a incitare a ceea ce poate urma.
mai întind acum un salut mai strâng o iubire – sensul literar al acestui vers nu este scopul său, ci dă o stare de ambiguitate, e un fel de linie care ar trebui urmată.

pentru unul isus despre care nu știu nimic - iubirea pentru un isus, tocmai aici e interesant că iubirea e destinată spre ceva universal, fără a purta alt nume decât cel al jertfei, să intuim că fiecare încercare de a strânge iubirea poate însemna bucurie, dar și…

dar ne iubim ca în prima zi de la geneza
singurătății - un vers deosebit, iubire, geneză, singurătatea, există un fel de singurătatea iubirii…

Aștept cu nerăbdare sfârșitul acestui ciclu, nu pentru faptul ca nu sunt scrise bine, ci pentru faptul că de câte ori treci prin ele te umpli din nou de starea pe care ai trăit-o. Din fiecare sonet se desprinde o altă stare, tu transpui atât de bine stările așa cum le-ai fi trăit direct, ai să-mi spui că da, știu, știu cunosc starea…descifrez mult rafinament în tot ce scrii, chiar dacă rămâi cu o stare de tristețe, consider poemele tale mai ales cele din ultima perioada ca niște cristale poetice. Pentru bucuria cuvântului trebuie să rămâi un slujitor credincios, lasă stăriile, fiecare dintre noi avem perioade și perioade, am fost cândva undeva în vârful piramidei, e rândul și celor de azi, eu zic că nu e chiar așa de rău, hai să ne amintim începuturile…

Eclipsa lunii-
clipocitul apelor
în tihna nopții. / acest poem de dimensiune redusă numit haiku, mie îmi place mult mai mult să-i spun micropoem sună mult mai bine în românește (sper să nu se supere autorul ) cuprinde în el esența, ce îți produce o emoție, fiindcă în fața ochilor ți se așterne imaginea eclipsei de lună în clipocitul apelor undeva la tihna nopții. Cel mai interesant lucru e faptul că aceste secvențe cum le numește autorul te îndeamnă la meditație.
Întunecimea-
tăcerea pământului
sub lacrimi de cer.-Combinație pământ - cer este realizată de lacrimile care se preling pe întunecime și realizează o comboinație cromatică deosebită, ce impresionat este să vezi întunericul prin bobul de lacrimă, parcă auzi cum plânge pământul în tăcere. Cel mai important lucru pentru haiku e faptul că este considerat poezie, și nu o poezie oarecare, ci o poezie de esență.
Am luat doar aceste două secvențe pentru că mi-au dat imagini deosebite, sunt poeme ce trebuie obligatoriu să le simți, altfel nu le poți înțelege, îmi place că aceste micropoeme mai sunt numite și tristihuri. Cel ce scrie tristihuri poate fi numit un plastician al cuvântului. Urmăresc acest mod de exprimare îmi place să intru în joc, dar azi o fac altfel.

Sonetele prezentate de tine în forma aceasta pot fi considerate postmoderniste, desigur că acesta nu elimină formele consacrate, ci vine cu o îmbunătățire, poate de aici toată libertatea creatorului. Tot ce nu mai poate sufletul să păstreze în tăcere așează pe hârtie pentru se înfrupta și alții de anumite sințăminte. Sonetul acesta atinge din punct de vedere a melodicității punctul culminat, chiar dacă e pătruns de acea stare de lehamite, are în el cântecul trist al cuvîntului ce se vrea înțeles, are în el și un cântec al ecoului ce se transmite de al o ureche la alta și unde în altă parte decât în inimă.

Deosebi: îmi fac pornit o-ncăpătoare cruce
deschide fă că-mi sare-n nas muștarul
vreau să mă culc mi s-a umplut paharul

Din nou mă opresc aici într-un hohot de râs, ce e foarte important și nu știu dacă asta poate fi specific epigramei, e faptul că tu realizezi și vizualul a ceea ce spui, cititnd PS-ul deja te aveam în imagine. Eu cred că e un lucru interesant adus în plus epigramei. Consider că e nevoie și de epigramă zilnică macar pentru a descreți o cută. Mereu îmi zic că voi încerca să răspund cum se cuvinte, dar... dar știi tu că lauda de sine nu miroase a bine și apoi una e să o prinzi, și alta e restul...nu?

Nu știu de ce ,dar titlul mi se pare un pic ,,forțat,, desigur că și primul vers, parcă e luat din alt context, eu am înțeles ce ai vrut să spui, dar parcă nu ai mai pus nici un pic de trăire în acest poem, e așa ca un fel de trecere în revista a unor lucruri ce îți trec prin fața ochilor și nu vrei să le scapi, eu cred că nu ai de ce să te grăbești, fiindcă toate au până la urmă un sfârșit al lor, de ce trebuie să postezi așa, știu a fost o perioadă când ai trecut fără să lași semn, mai știu că ai un crez, dar vreau să știi că aprecierea mea nu este numai referitoare la ceea ce scrii, eu am ceva în plus față de alti cititori, eu cunosc omul Adrian Munteanu, omul m-a impresionat pe mine, dar cititndu-i poezia. A trecut deja destul vreme acuși o să fim la omagierea unei perioade...

Stare pe care o trăiește poetul văzând toate acestea desfășurându-se în fața ochilor, momentele acestea le-ai redat cu atâta naturalețe, exact așa cum le trăiești, e un conglomerat de cuvinte, care doar dacă ar fi așa aruncate pe o foie de hârtie fără să știi conținutul, privindu-le deja simți nu numai conținutul dar și mesajul: cărucior, targă, ceară, hăuri, pândă, trup, ofrande, răsuflu… și nu uita că o marie poate simții cât toții mulți alții la un loc… crezi că cineva își gândește viața înainte de a o avea? Nu! La venirea noastră aici, atunci când am fost însemnați cu pecetea Darurilor… ni s-au pus acolo talanții… ce facem cu ei? Nu te mai întreba ce se va întâmpla, ci doar ce dorești tu acum să faci…

Un minipoem deosebit, încerc să răspund și eu în contextul poemului tău fără a pierde esența:

în mijlocul mărăcinilor
desăvârșit spre lumină
macul își jertfește imaginea

Călin – prețul pentru necurăție erau porumbeii, dar aici mai presus de fire lumina ascunsă s-a desăvârșit cu totul în brațele fără vlagă, poate semn că purtăm necuprinsul și nemărginirea în noi. Interesant, referitor la Simeon că nu putea fi decât poet, cum altfel am putea crede, dacă ținea în brațele lui Cuvântul? O interpretare mai mult poetică decât teologică, nici nu știu dacvă nu greșesc…

Un poem spun și mă tot repet, dar cred că o pot face de câte ori simt lucrul acesta- de excepție. M-am regăsit în prima parte a sonetului tău, e realitatea adusă sub o formă bine dozată din toate punctele de vedere; atăt a construcției versului cât și a folosirii unor cuvinte ce pot avea diverse interpretări, alte tehnici nu le urmăresc fiindcă eu ascult mereu murmurul cuvintelor cu inima și apoi cobor acolo mintea. Pentru mine sonetele tale din ultima vreme sunt scene de viață, sunt stări pe care le trăim fiecare dintre noi doar că nu reușim să le exprimăm sau de cele mai multe ori trecem nepăsători pe lângă ele. Meriți o stea din deplin, dar uite asta o păstrez undeva în partea stângă doar pentru mine. Undeva după noi să știi că va fi o mierlă care o să cânte, iar îmbrățișarea este zilnică, fiindcă fiecare zi e o îmbrățișare a iubirii lui Dumnezeu.

O epigramă de excepție, consider că e bine de specificat și la textul Cmeliei că poemul ei te-a inspirat, așa cum e aici nu are de unde ști autoarea că e muză:)) Aș încerca și eu să răspund, dar nu reușesc să așez poanta decât cumva în proză. Flicitări, poate intră cei ce au sabia ascuțită ș-ți dau și o replică pe măsură să te înveți minte.

Se deșiră culorile
chipul capătă o privire nouă
și forma gândului
un cerc - frumusețea culorilor îmbracă cuvintele în vibrații deosebite,cercul, perfecțiunea gândului, a firii, a exprimării, cuvântul vibrează sub frumusețea exprimării. Un poem ușor înclinat spre deznădejde, o dezbrăcare de ființă ca apoi să revii ca într-o poveste cu un final de excepție: mă dezbrac de minele meu în fața zilei
și zbor

Un fel de a spune că fără ea totul ar părea pustiu, e un fel de aducere aminte, a unei stări ce încă mai predomină sufletul, e un fel de gând cifrat sub formă de versuri, e un fel de spusa că înca: te mai iubesc!

săgeți de toamnă
sub așternut de frunze
inimă jertfită

E-atâta clopot
în vârf de albastru
încât
printre toți munții în mișcare
ecoul
s-a statornicit într-o lacrimă

Adevăr se poate găsi aici, în câteva versuri ai reușit să pui sub genunchiul pământului toate boabele de muștar cu care poți urni din loc și munții. De fapt aici stă tot misterul mătăniilor. Doar în vecernii mai poți statornici câte o lacrimă ce îmbracă cerul în albastru. Un poem al simplități cuvântului, mă surprinde și am tendința de a evidenția acest poem cu o * steluță, prima o țin doar în suflet, voi reveni. Mult succes !

Mi-am spălat mâinile cu sânge
curate, le-am atârnat pe sfoară
să se usuce
absorbind aer uscat- obesrv folosirea doar a unui semn de punctuație, virgula după curate, de fapt două și la sfârșitul poemului punctul. Eu le dau importanță deosebită, am încercat să citesc cu respirări acolo unde mi-am propus, după prima citire și concluzionez:
Un poem deosebit, interesant construit, spun construit fiindcă așa îl simt, pornind de la un anumit sentiment, fiindcă fiecare vers își are interpretarea lui. Azi nu voi face acest lucru( de interpretare a versurilor), voi trece doar peste întreg. Te pot numi constructor de imagini, așa văd eu poemul tău, e un conglomerat de imagini, dar mi se pare foarte interesant cu toate că mesajul trebuie să-l desprind eu. Un poem forță!

Un moment deosebit așezat sub călcătura silabelor, ca apoi tremurul lor să se transforme în versuri. Deosebit ai surprins momentul libertății, conturat de acel steag de lumină, pornit de la rădăcini, adică din verdele pământului și ridicat deasupra lui undeva acolo doar norii își găsesc sălaș. Momentul iubirii este subliniat așa fugar, fără a se insista, de fapt tot poemul poate avea ca centru- iubirea, în jurul ei conturându-se: libertatea, lumina , verdele și peste tot nemărginirea. Interesant acest poem!

Parcă m-aș gândi la alt titlu...

Felicitări că ai reușit să te întorci, am tot gândit că ți se trage de la iepuroaică și de la veveriță, că deh iepure ești tu, sau ai stat mai multă vreme în meditație epigramatică sau epigramistică. Ai venit puternic, eu nu pot să-ți dau o replică nici măcar sub formă de catren, nu mă pricep și mi-ar ieși poanta aiurea. Din punct de vedere al construcției epigrama ta de aici îndeplinește toate condițiile, în rest fiecare cu observațiile lui, nu? Mă bucură întoarcerea, de fapt cred că a fost un fel de concediu mai lung. Să ne încânți cu epigrame, dar și cu poeme

Nu am înteles concluzia, dar poate așa e văzut poemul ca un scâncet de poezie, mulțumesc de albul iubirii și mai ales de albul lăsat ca semn aici.

Sărbătoare în sărbătoare - corect spus, dacă privești Biserica Trei Ierrahi, să știi că e o sărbătoare pentru suflet, apoi frumusețea broderiei exterioare e unicat. Nu știu cât de bine am reușit eu să redau ceea ce c a cuprins privirea. E destul de greu, dar am încercat.

Întreb pe cei care dau intrarea poemelor ce are acest poem http://www.agonia.ro/index.php/poetry/228623/index.html de stă în atelier? E doar o întrebare. Dacă vreți poemul ce l-am găsit acolo are multă substanță și un mesaj foarte clar. Propun să ajunga totuși la vedere. Mulțumesc de înțelegere!