Marcel Cuperman

Se-apleacă-ngreunate coroanele bătrâne Din trunchiul cândva falnic, ocrotitor de viață, Și-n urma lor, vrăjite, imagini vor rămâne În cărțile brodate cu lucii reci de gheață. Pe cerul fără

Norii grei se iau la fugă Măturȃnd cu burta dealul, Pe răscrucea cu o rugă* Ceru-și toarnă-ntreg pocalul. Gȃștele în cȃrduri joase Cară-ngreunate pene Și tot speră,

Noaptea curge lin pe dealuri Ca un fluviu de melasă, Înecând sub negre valuri Prunii grei de lângă casă. Vântul nordic se abate Peste vii scăldate-n ceață, Alintând tăcute sate Cu o tentă de

Se zbârlicește întimbrat văzduhul Cu norii grei înclăbuciți de humă, Din pântecul încârligat, chiar duhul Înjură îndrăcit de sfânta mumă. Se prostovește însetat pământul Cu paie seci

Seară sfântă, seară sfântă, Vin copiii de ne-ncântă, Iar pe vetrele cu pară Cozonacii dau pe-afară. Bradu’-n casă stă de pază La cadouri și veghează, Așteptând fără mișcare O caleașcă

Prin parcul prins de heleșteu Cu dezolante, lungi alei, Trecea cu pas de derbedeu Un tip cu trup neostenit, Rupând din ramuri flori de tei. Privea prelung la vechiul șir De bănci cu pete

În balta leșioasă străpunsă de noroi, În care broasca lumii nici ochii nu și-i vede, Toți crapii se dezbracă de solzii reci și goi, Iar cocostârcul palid în basme nu mai crede. Sub raza

Cu ocazia sfintelor sărbători de Paște, vă urez din inimă lumină și liniște în suflet, pace și bunăstare. Când codru’n suflet încă poartă Din toamnă urme de rugină, Un lung alai, din poartă-n

Norii, sȃmburi de furtună, Peste pleoape se adună Ȋncrețind cu vȃrci gȃndirea; Geaba strigă omenirea. Vȃntul, suflător prin site, Scurmă sclavele termite Care urlă,

În dulcea serenadă mânjită de albeață, Pământul fără vlagă, alcov de-amărăciune, Își simte ceafa rece atrasă de o țață Pornită-n jos din Vrancea pe-o dâră de tăciune. Se-nvârte-ncet pământul

Ghiocei de pus în ramă Ies din plapuma de nea Să le dea urarea mea Tuturor strigate “mamă”.

Mi-au așternut strămoșii-n mȃini izvorul, Să-mi construiesc destin din apa-i clară; Cu apa lui stropitu-mi-am ogorul, Din toamnă pȃnă-n răsărit de vară. L-am curățat, trecȃnd

Se duc bătrânii ani, se duc, Lăsând inele-n trunchi de nuc Și casele-n cătun pustii, Înstrăinate de copii. Părinți cuminți într-un pridvor, Părinți lăsați de capul lor, Își numără, de sus în

Sub culmea cetății cu ziduri crăpate Veghează bătrȃnul soldat de duzină, Cu pleoapele grele, închise jumate Și porțile minții scăldate-n rugină. Pe străzile-nguste cu șanțuri săpate Curg

Greieri sacadează-n luncă Simfonia lor aparte, Un bȃtlan în pești se-aruncă, Vara ici, iarna departe. Apa susură-ntre maluri O sonată cristalină, Noaptea-i lungă peste dealuri, Iarna

La schitul trist al lumii aleurit în stȃncă Privește zarea mută, sașie și sihastră; Din clopotele grele se-nalță o poruncă Spre liniștea deplină, adȃncă și albastră. E gerul sticlă

Verde, galben, tern Sinod, Scai, urzici și mătrăgună, Unduiesc mȃhnit prohod Sub doi ochi cerniți de lună. Toace, clopote, văpăi, Țipete de-ngropăciune, Mucezesc sub pline văi Frunze-n

Din gheme gri curg lăcrimȃnd Cistale reci, cristale vii, Spălȃnd sub pustiite vii Pămȃntul cald, pămȃntul blȃnd. Pe frunze moi și ruginii Rafalele trec rȃnd pe

Cȃnd toamna mȃngȃie pădurea Cu vȃnt, cu ploi, cu pufi de ceață, O cucuvea, țipȃnd aiurea, Blagoslovește scurta viață. Cȃnd astrul zilei ia cocorii Să-i ducă-n

Se-ndoaie din tulpină răpus de vreme fagul Cu fibra lui vestită secată de putere, Pădurii cătrănite o toamnă-i trece pragul Ca martoră spășită la sfȃnta priveghere. A fost și peste codru,

Printre crucile din deal Păzitoare de lungi gropi, Un cortegiu ireal, Ca în visele fierbinți, Trece însoțit de popi. Saltimbanci și clovni hidoși Duc în spate lumȃnări, Iar dresori cu

Mai bate încă toaca în schitul singuratic Și ritmul său haotic cutremură pădurea, La marginea luminii mesteacănul tomnatic Se scutură de frunze să le trimit-aiurea. Un fir de rȃu șăgalnic

E spicul fărȃmă sub pas de combină Ca Fătul sihastru în guri de balaur Cȃnd ielelele goale-și dansează pe plaur Cămășile ude străine de vină. E luna zăludă sub abur de pȃine Pe

Singuratic vrând-nevrând, Urmărit de-un aprig dor, Stă pe-o margine de gând Emigrantul visător. Trenul vieții, teleleu, L-a purtat fără habar Și sub zodia-i de leu A fugit de-al său