Marcel Cuperman

Prin portița descuiată De pe dealul cu o turlă, Numai vântul câteodată Se lovește lung și urlă. ** În clopotnița tăcută, Sub o bârnă ruptă-n două, Zace funia căzută Mucezind în sfârc de

Din buzele tale transparente cuvintele biciuiesc cu patimă șeile degetelor crispate pe obrazul hârtiei creponate. Din ochii tăi fără oglindă imaginile unduiesc cu durere picăturile

Mi te arăți plângând Septembrie, Și știu că e în van, Ca tine suspinând Îmbătrânesc c-un an. Te-i duce peste zi Septembrie, Și știu, mă va durea, Da-n timp mereu vom fi Uniți de ziua

Dă-ne Doamne-un semn și nouă, Dă-ne o cerească mană, C-așteptăm ca iarba-n rouă Vacii să-i devină hrană. Dă-ne-un ghiont, sau dă-ne-o palmă Să trezească-n noi maidanul, Că prea stăm ca marea

Gospodari cu tenul fin, Voi boieri cu sacul plin, Ascultați colind de soi Cum e datina la noi. „Leru-i ler pudrat cu ger, De Crăciun sfânt mesager Pe pământ, precum și-n cer, Pentru suflet

Seară sfântă, seară sfântă, Albe, ulițele cântă, Și se-nalță peste case Suple fumuri de mătase. Simt miros de portocale Înspre nări făcându-și cale, Unde-ntâmpină-n coloane Dulci arome de

April a venit, Liliacul a-nflorit – Plămâni îmbătați. * Albul liliac Umple malul lacului – Moși la pescuit. * Pentru tine-aduc Trandafiri și liliac – Ochii

Norii, sȃmburi de furtună, Peste pleoape se adună Ȋncrețind cu vȃrci gȃndirea; Geaba strigă omenirea. Vȃntul, suflător prin site, Scurmă sclavele termite Care urlă, urlă, urlă, Toaca-i

Cȃnd toamna mȃngȃie pădurea Cu vȃnt, cu ploi, cu pufi de ceață, O cucuvea, țipȃnd aiurea, Blagoslovește scurta viață. Cȃnd astrul zilei ia cocorii Să-i ducă-n calda depărtare, Un fag răzleț,

De Eminescu nu mă leagă Decȃt un gȃnd mușcat de vreme, Supusă fără anateme Iubirea mea spre el e-ntreagă. Cu versul lui îmi spăl privirea Ȋn miezul unui codru falnic Și gust din fructul lui

- Vȃntul meu, măria ta Cu foșneli de catifea, Unde pașii mi te duc Singuratic și năuc? - Ei mă duc fără habar Peste dealuri de hotar, Un hotar în cărți nescris Ȋntre piscuri și abis. Ei

Am găsit a tatei háină Ce-o purta pe la ignat, I-o voi duce mâine-n táină Pentru că, deși e cáină, Numai lui îi stă turnat. Am să-i scot din umeri vata Să mi-o-ndes drept în urechi, Că acolo

Mai bate încă toaca în schitul singuratic Și ritmul său haotic cutremură pădurea, La marginea luminii mesteacănul tomnatic Se scutură de frunze să le trimit-aiurea. Un fir de rȃu șăgalnic

A plecat de dimineață Agitat și repezit, Dar și-a rupt, căzând pe gheață, Singurul organ trezit.

URSUL chior cu blana brună Și un linx roșcat în GENE Au pornit-o împreună Să colinde pe troiene. S-au oprit la VEVERIÞA Care stă în brad pe-alune, Ea le-a strâns mișcând codița Pe la nasul

În zori de zi, cu bruma peste vreme Și sufletul pudrat cu întristare, O țară-ntreagă fiul dus își geme Pe drumul sumbru, pustiit de zare. Un fiu ce țării i-a cântat meleagul Alături de cobzari

Brazii albi lipsiți de vânt Fac de gardă-n Clăbucet, Fulgii grei, înspre pământ Cad sortiți, încet, încet. Drumul lung, neprihănit Șerpuiește din făget, Înspre piscul infinit Urc mereu,

Se-ndoaie din tulpină răpus de vreme fagul Cu fibra lui vestită secată de putere, Pădurii cătrănite o toamnă-i trece pragul Ca martoră spășită la sfȃnta priveghere. A fost și peste codru, pe

Alb, frumos sau cenușiu, Ros, pictat și-adesea viu, Zidul grotelor cu stupi Ne ferește-ncet de lupi. Noi aici, iar ei urlând Răscolind vrăjmașul gând, Zidul lat, și lung, și orb, Poartă Anei

Cartea scrisă-n mahmureală Zace-n rafturi găurită. Nu-i acidul din cerneală! Doar de carii fu citită. 23 Septembrie 2010 Marcel Cuperman

Sub culmea cetății cu ziduri crăpate Veghează bătrȃnul soldat de duzină, Cu pleoapele grele, închise jumate Și porțile minții scăldate-n rugină. Pe străzile-nguste cu șanțuri săpate Curg

Un călugăr cu sutană, Bun jurat să stea holtei, S-a-nsurat cu o budană Ce-o umpluse la Jidvei. 15 Septembrie 2010 Marcel Cuperman