Ligia Pârvulescu

Se scurg la vale glezne două șiruri de ape lungi picioarele mele sunt turnul plictisit care moare în Sena lumina în felinare miroase a rece Montmartre e parfumul Guerlain golit în pagini de

taxi cu isuși & poze de femei lascive pe bord lumina clipește umed fruntea aburind pe geamul închis în oglinda laterală lucrurile defilează invers ziua în care mi-ai spus că în copilărie te-ai

pământul își rotește limbile anotimpurilor pe cadranul lui mare de lut pendulul din salon respiră timpul ca pe-un trabuc foarte rar cu cât îmi lovesc mai furios inima de zidul nopților cu atât mai

nu cresc decât în anumite locuri cu ierburi lucioase și umbra grea, în copilărie degeaba le căutai și împărțeai bani pe la colțuri de stradă așteptând apoi ani în șir să apară – pietrele astea

mâine o să mă tăvălesc în sânge de porc o să-mi pun o fundă lucioasă la gât și o să mă așez în prima vitrină frigorifică ținând brațele deschise

e timpul amorțirii în lumina de mai încremenită în beția de ierburi privesc din ghiveciul meu simplu de lut salcâmii ce-și spânzură brațele-n cer și-mi scot sufletul în aerul limpede ca pe o

de când stăm aici nemișcați din cerul gurii mi-au crescut păpădii mici tumori ce încet mă împrăștie-n soare de fiecare dată când pământul respiră adânc îmi trimit către tine amintirile

m-a lovit somnul șoptești cuiva cu ochii pe jumătate închiși și instantaneu cuvintele îți construiesc realitatea simți palma grea a visului gura plină de sânge incendiul aprins sub frunte

un picup fredonează în ritm ondulat viața mea mică și-ncovrigată ca o coadă bucuroasă de câine e atâta frumusețe în părinții mei tineri cu suma sentimentelor pozitive în ochi praf în saboți

abia mă-nălțasem cât șapte ani / și trei sferturi de-abecedar / când mama a-nceput să nu mă mai vadă / nu-mi mai spunea seara povești / nu mai fuma și mergea des la baie cu pas tremurat și buzele

nu soarele e cauza literele curg pentru că iar noi nu mai știm să cuvinte ce importanță mai contează când lumină liniște totul se așează vag pe contur mâna blândă a neștiutului aerul se

Iau pământul în dinți mestec metodic e normal, presimt zodia Taurului sânge se zbuciumă brusc în timpane în ritm de copite turbate coaste mi-adun din țărână cu gesturi mândre de macho înfrânt pup

Crengi peste cer aer, foșnet de apă noapte.

“cei ce spun, nu știu; cei ce știu, nu spun” nimic nu se poate spune întind mâinile spre mine și mă ajung oglinzile nu lasă dâre nu deformează arată gura mea privirile mele într-o reflexie tandră

te-ai legat cu funia realității să nu mai cazi în apele visului și totuși visul revine te învelește cu încăpățânarea unei mame fluide și triste care-și îmbrățișează fiica risipitoare tăiată de