Căptușeală

e timpul amorțirii în lumina de mai
încremenită în beția de ierburi
privesc din ghiveciul meu simplu de lut
salcâmii ce-și spânzură brațele-n cer
și-mi scot sufletul în aerul limpede
ca pe o căptușeală întoarsă-n afară

îmi zvânt amintirile-n teancuri la soare

sunt iar un sâmbure mic în limonada revărsată a lumii
o mână mare pe pieptul meu
mă-nvață răbdător să-mi fac cruce
în biserica plină de oameni pictați
cu ochii de tencuială albastră
și degete împreunate cu linii stângace

vreau să alerg ieșindu-mi din vârstă
să pot să stric iar cu nepăsare păpuși
să strâng în pumnul vesel monede de-un leu
aruncate la colțuri de stradă
de femei cu ochi plânși îmbrăcate în negru

și totul să fie exact ca atunci
când miroseam a tinerețe flămândă
iar cimitirele erau doar niște jocuri năvalnice
printre pietre năpădite de flori