Ligia Pârvulescu

oamenii sunt case pustii intru becuri sparte sub tălpi alcool zâmbete trase nesigur peste gipsul murdar muzică dezumflată tristețile lor mă înfășoară reci ca niște gări părăsite alunec pe ziduri

și brusc dimineața a crescut mare cât o amiază cu soarele luminându-mi trupul în formă de cruce. uneori frumusețea are efectul ăsta, te încremenește într-o admirație uluită și nu mai știi

Mi-ai lăsat în prag fără veste-ntr-o noapte ceai din cel negru, aspru și-amar l-am găsit pe preș ca pe-un câine bătrân păzind întoarcerea umbrelor noastre legate adulmec aburul ca pe-o otravă

într-o zi am văzut-o viața mea stătea întinsă chiar aici pe podea, lată cât o autostradă și beată turtă fuma țigări de foi mă privea neclar și ironic îmi vorbea împleticit și de sus

ploaie fâșâie o pungă imensă și goală prin seara orașului femeia care vine din față ascunde între umeri o umbră liniște sunetul pașilor lumina rece - o pasăre de pradă se rotește deasupra

toamna asta se poartă accente minimaliste femeile nu mai au nevoie de cărți rup singure din lume petice simple să-și acopere creierul cu veșminte moi și lucioase fără sentiment sau memorie își

trădarea, ceața, conturul blând al serilor contopirea într-o mare de umbră tai nodul lucrurile se rotunjesc, sângele are murmurul bărbatului îndrăgostit trăirile rotesc valsul

dale noi lustruite vitrine pline de funde mari și albastre tații se plimbă pe lângă brazi electrici cu fetițe gălăgioase lipite zdravăn de mână eu primesc sms-uri și cadouri scumpe cumpăr

ieși la suprafața lucrurilor respiri noaptea din trup îți cade în bucăți la picioare – un animal explodat pășești în afara lui ieși ca dintr-o haină veche murdară în depărtare fumegă părți

Trăirile acelea animale rănite își ling umorile peste sufletul meu. Mă-ntorc spre carotidă, moartea mă bate pe umăr azi poartă costumul acela de carnaval tăcut de crepuscul și umbră. Dansăm

El legăna a somn o floare în palmă tristă și roșie covorul lenevea mere vechi tremura un pian gol în fereastra albastră, deschisă clape strânse în șira spinării nota re neagră nudă rotundă

aerul coace insecte sub mătasea cerului lung stăm întinși pe nemișcarea noastră două spice lin secerate turnând aur pe coasele vieții (Vincent van Gogh – “Noon. Rest”)

cu cerneala roșie a privirii am despicat mările mi-am inghițit iar fulgii negri și cercurile de sub pleoape o oglindă înfășurată în catifea purpurie își întinde povestea până la celălalt capăt al

ieșirea din vis mirosul de ars al mâinilor amintirea incendiilor din viețile de apoi când trupurile ți s-au prăbușit în flăcări - brazi înalți cu ecouri lungi pe interior vuietul vapoarelor în

cerul a tresărit prematur m-am născut seacă pe treptele lumii învelită-n ciment și reflexe atipice adânc alunecată-n lumină mă sprijin doar de o cută-n obraz te înalț cu spirala privirii când mă

\"Sinucigașii prin spânzurare, pentru a avea certitudinea că nu vor fi găsiți și salvați, se ascund prin poduri, prin diverse magazii sau prin păduri, pentru a-și găsi acolo grinda sau creanga unui

Spovedaniile își înfig pumnale în Tine printre pocale seci și altare pustii ai fugit rănit din biserici și psalmi mă-mbrac în starea trădării de Tată aprind lumânări pentru cei lași și

nori vineți eprubete de toamnă golite în noaptea orașului *** nori tulburi eprubete de întuneric golite în toamna orașului

bisturiul nu are emoții tăietura e perfectă în carnea rece întinsă pe pat ce puternică e totuși viața îmi spun carnea asta a fost până acum cineva care avea ochii deja întorși spre alte