Leonard Ancuta

locuiesc într-un disc gol o planetă subțiată turtită în sine de furia zeilor de furia oamenilor de furia nopții care s-a săturat să mai fie piatra iona care ne-a înghițit pe toți acum este doar

Kyrie Eleison eu sunt dirijorul cu o mie de mîini tremurul din degetele muzicienilor singurătatea în care tristețea e o veselie la fel cum e vizita unui prieten după mulți ani eu sunt sunetul ce

și a fost bine. nu deosebit, nu scântei, nu focuri de artificii. a fost minunat la modul cuminte, așa cum i-ai oferi unui copil o bomboană de ciocolată. azinoapte am descoperit apă în toate femeile

mai întâi vezi calea ferată cum se termină brusc în deșert se sfârșește ca apa de parcă ultima traversă șuruburile rămase nestrânse felinarul care n-a fost niciodată aprins apoi vezi cum cerul

spunea un filosof că ceea ce ne diferențiază pe noi oamenii de dumnezeu este felul în care avem puterea de a crea lucruri: cele făcute de mîna omului se pot separa în piese din ce în ce mai mici

închid ochii desfac mâinile mă rotesc sunt o roză a vânturilor care răsfiră infinite drumuri fiecare pas înainte mă depărtează de tine & atunci aștept în mine tot universul ca un comatos care-și

se spunea că îl vor crucifica sau îi vor tăia capul nimeni nu știa mai multe mai întâi a trecut o zi apoi două s-au făcut trei și tot așa trecuse și vara și iarna se topiseră zăpezile un

fiecare zi e tot mai apăsătoare cerul e o glastră aerul e pământ de flori eu sunt un rizom de orhidee sălbatică îngropat cu mîinile afară atât doar cât să-ți simt atingerea tălpilor lucrul