Autoportret

Erau acele zile în care intram udă în amfiteatru la 8 dimineața deschideam umbrela țup într-o parte țup în alta colegele râdeau
luam interviuri despre fericire colegii zgribuliți întrebau
ai luat-o razna, balauro?
Eu însă îmi imaginam
o scenă mare ridicam cu un gest grațios mâna mă arcuiam liană într-o grădină suspendată sufletului tău
Eu însă îmi imaginam
bule cu gust de ceai englezesc
butonii aurii
mâinile tale calde
mereu tinere



Așa treceau zilele pe cerul meu senin
ascultam Lamb Staind Beth Gibbons
păpădiile se legănau în ritmul bătăilor inimii tot mai liniștite tot mai pline
mai luminoase
păpădiile își lăsau podoaba în adierea vântului
exersam din nou pași de balerină
mâinile încercau să prindă
un puf doi pufi trei pufuri
sărutul tău topit ca o înghețată de vanilie
în mine





Ãștia suntem
nici mai mici nici mai mari
mereu curați
mereu surâzători
Tatăl veghează fericirea noastră


Zi de zi pe drum la autostop ori în trenuri murdare
dar cui îi trebuie mașini gri metalizate sport?



Suntem o furtună de lumină


Suntem o furtună de aer cald și sărat