Laura Cozma

E prima zi din an şi-n timp ce taxiul gonește peste pod moscheile își plimbă turnulețele în orizont şi eu mă gândesc ce haos să iubești o femeie frumoasă căreia i se prăbușesc sprâncenele

Umblai prin savană desculț sub de un strat de praf purpuriu Urmele degetelor smolite pe obraji brațele cu mușchi încordate în ochi aleargă un tigru urmărind antilope tigrul si lipsa totală a

(Psalmul 48: Mormântul lor va fi casa lor în veac, locașurile lor din neam în neam, deși numit-au cu numele lor pământurile lor) Aceasta este casa În fiecare zi bat sute de cuie fixez perfect

văd și astăzi mâinile tale crăpate murdare muncite mirosind a tutun unguresc ochii tăi plânși patul în care a pășit pisica albă și femeia în costum de baie de pe perete cineva te-ar

Tufe de liliac au năpădit mormintele uitate Cruci fără nume. Piatră sau de fier. Cele de lemn furate de țigani să se-ncălzească iarna Tufe de liliac acoperă uitarea Şi Domnul le-a sădit, cu

Acasta este gura cu ea zidim sau dărâmăm spunem povești nemuritoare ori cântece de jale din bătrâni Aceștia sunt ochii cu ei citim ce zace-n suflet cuprindem cerul lumea toată mările

Bunicul meu degustă vinul prin țărână și lacrimile mele-i spală vina de-a fi crezut că Dumnezeu nu-l va-mbrăca vreodată în lumina Sa Bunicul meu degustă vinul chiparoșii ard la căpătâi

În vreme ce oamenii plâng, proptit de zidul răcoros, un bătrân trage cu voluptate din țigară. O fată în roșu își admiră sandalele noi, o ia la pas printre cruci și flori. Cojile

Copilul închide ochii și sare. Căpița de fân e un piept cald de mamă. Acoperișul, trambulina cea mai înaltă ascunde sub poalele-i roșii saci de tărâțe făină și nuci cerge de cânepă cu bobi albi și

Trupul tău, acest acordeon la care cântă când nimicnicia, când Dumnezeu vas de lut în care fermentează dorințele deznădejdea Ești mai mult Părți din tine se pierd în sufletele altora Trupul meu

tremură Pământul în ropotul iubirii și al urii noastre cărăm chirciți povara lui de veacuri o piatră vineție peste care Domnul își va lăsa-ntristat odată pleoapa păstrăm în

Stăteam la graniță aveam genunchii zgâriați o cruce strălucind la gât pe câmp e o apă curgătoare învolburată pești argintii mereu grăbiți norii separă cerul de pământul cerului gândurile

când ți se pare că trecutul tău l-a trăit altcineva un individ ce poartă numele tău/ un individ dubios ce s-a folosit de corpul tău/ s-a hrănit din amintirile și visele tale/ îți zicea te iubesc ești

din 3 în 3 ore se aud cloptele vreunei catedrale mă foiesc în pat simt pereții încăpători mult prea încăpători pentru sufletul mărunt mă întind precum o viță de vie spre pereții aceștia înalți și

Copilul trecea adormit dintr-o cameră în alta Fiecare pas îi pierdea din greutate Copilul pășea lent pe linie și amintirile se lipeau de pereții transpirați asemeni unor ventuze însetate Ceva îl

stau la marginea gropii pământul e uscat sapa intră cu ușurință acest pământ se va îmbimba cu sângele meu fierbinte limfa va hrăni ierburile înalte și crude oamenii își vor face semnul crucii

oare știi cum e să te miști în propriul tău trup ca în trupul unui străin? m-am pierdut odată cu Dumnezeu treceam prin parc singură căzuseră castanele și odată cu ele s-a adunat tot prundișul în

te iubesc ioana pentru ridurile tale fine de femeie la 30 de ani pentru urechile de elefănțel și părul auriu dar mai ales pentru ochii blânzi și mâinile de balerină nu observi ochii

Creșteam în tine ca într-un incubator aripile erau un simplu accesoriu unghiile elementul cel mai important voi scurma sub pământ să îmi găsesc locul de unde am venit se spune că Dumnezeu există

captatio benevolentia: "dacă nu mă iubiți eu plec" (Laurențiu Enache) mi-aș murdări mâinile în sângele tău ca apa cristalină ți-aș gusta ochii și gingiile m-aș scurge la poalele tale te-aș înconjura

mă întreb dacă știi c-am stat pe budă juma de oră plângând mâinile tremurau spasmofilitic încrucișate dacă ți-a păsat vreodată de aceste mâini atât de reci mă trezesc în tine ca într-o vitrină nu