Laura Cozma

Umblai prin savană desculț sub de un strat de praf purpuriu Urmele degetelor smolite pe obraji brațele cu mușchi încordate în ochi aleargă un tigru urmărind antilope tigrul si lipsa totală a

Stăteam la graniță aveam genunchii zgâriați o cruce strălucind la gât pe câmp e o apă curgătoare învolburată pești argintii mereu grăbiți norii separă cerul de pământul cerului gândurile

prima avea caligrafia încâlcită. cerneala neagră se amestecase cu da, se amestecase iar tu te gândeai că mi s-a întâmplat ceva așteptam întinsă. bunica m-a învățat cântece de înmormantare

mă trezisem la miezul nopții Maria Maria te strigam și undele gândului meu stârneau maree în părul tău adormit spatele arcuit îmi scrijelea privirea pe țărm picioarele noastre se vor

(există un timp al inimii bune în al câtelea ceas suntem noi?) imaginează-ți un chip și-acela voi fi în suflet o tristă tăcută icoană bizantină/ te-aștept într-o ramă cu lacrimi de sânge mă

E prima zi din an şi-n timp ce taxiul gonește peste pod moscheile își plimbă turnulețele în orizont şi eu mă gândesc ce haos să iubești o femeie frumoasă căreia i se prăbușesc sprâncenele

în adâncul pielii mele se așază gresia simt frigul care-mi urcă în ovare cum își face loc cu coatele printre copii nenăscuți îmi place să-mi fumez sufletul să-l urămaresc cum iese încolăcit din

vă veți întreba poate unde locuiesc cât de des schimb cearșafurile șterg praful mătur spăl vase defapt nu fac nimic din toate astea eu nu locuiesc Acasă locuiesc în caverna magică și

în piele se topesc numerele scrijelite adânc 1 0 9 * un suflet languros ți se va strecura printre degete unduindu-se asemeni unui fum pe divanul plămânilor

în ultimul timp mâna dreaptă îmi tremură ca un pește cautând apele acelea negre și reci, dinții lostrițelor în ultimul timp nu mai nimeresc tastele și mă întreb ce ar mai fi de simțit/ de

mă întreb dacă știi c-am stat pe budă juma de oră plângând mâinile tremurau spasmofilitic încrucișate dacă ți-a păsat vreodată de aceste mâini atât de reci mă trezesc în tine ca într-o vitrină nu

captatio benevolentia: "dacă nu mă iubiți eu plec" (Laurențiu Enache) mi-aș murdări mâinile în sângele tău ca apa cristalină ți-aș gusta ochii și gingiile m-aș scurge la poalele tale te-aș înconjura

îmi trec degetele pe față că și cum aș vrea să te înlătur pe tine și amintirea ta de halou al holocaustului tu nu m-ai iubit niciodată ți-ai fi plimbat doar penisul prin purpuriul măruntaielor

zice mami când te-am născut te-au pus la o lampă că aveai gălbinare și ți vedea doar năsucul frumos de sub pălărioară și ți-am numărat degetele să văd dacă sunt 10 zicea mami și nu contează ce

prima dată când ai strivit albastrul cerului cu pumnii te-ai temut că Dumnezeu îți va cădea în brațe sau că ura lui te va fulgera așteptai cu un tremur nebun în ochi pedeapsa stăteai

Bunicul meu degustă vinul prin țărână și lacrimile mele-i spală vina de-a fi crezut că Dumnezeu nu-l va-mbrăca vreodată în lumina Sa Bunicul meu degustă vinul chiparoșii ard la căpătâi

ți-ai făcut bagajele și aștepți nerăbdător personalul (nu știi că te invidiez chiar și pentru asta) îți târăști valizele din care ies șifonate cămășile e-atât de frig acolo că-ți va rămâne

stau la marginea gropii pământul e uscat sapa intră cu ușurință acest pământ se va îmbimba cu sângele meu fierbinte limfa va hrăni ierburile înalte și crude oamenii își vor face semnul crucii

Copilul închide ochii și sare. Căpița de fân e un piept cald de mamă. Acoperișul, trambulina cea mai înaltă ascunde sub poalele-i roșii saci de tărâțe făină și nuci cerge de cânepă cu bobi albi și