Albastru de Wyspiañski

îmi place foarte mult felul în care ai amplificat cu economie de mijloace sentimentul de prezență propriu iubirii. A nu ști să scrii iubirea devine un nonsens ce cheamă o \"jertfă perfectă\". Prin aceasta se depășește discursivul, linia dreaptă, pentru a lăsa să curgă pe lângă aceasta, pe pânzele rotunde ale vederii, simțirea poetică.
Vederea îmbrățișează lucrurile așa cum sunt, surprinzându-le în chiar timbrul lor inconfundabil marcat de imperfecțiune, de abaterea de la o scară abstractă a valorilor: \"aș împărți lumea pe note false\". Tocmai aceasta dă unicitate și dinamism maxim actului căutării și găsirii reciproce: \"aș colinda toate colțurile de drumuri/
ți-aș înflori la buze ca o floare de primăvară\". Zgârietura e acel loc de inserție al subiectivității în corporalitatea celuilalt, în proximitatea inimii ce poate dezlega misterul roții: \"ți-aș zgâria pieptul închis/aș scrijeli pielea perfect întinsă/m-aș pierde prin tine ca o roată/zimțată/ zimțată\". Roata evocă plinătate, dinamism, gravitare semnificativă în jurul unui axis mundi.
Sub pleoape are loc o re-creare a imaginii lumii, ochiul apare ca un pământ nou și lacrima, ocean primordial în care sinele îngenunchează, confirmă prin îngenunchere sacralitatea iconică a celuilalt: \"sub pleoapele tale/
mările îngenunchează\". Îmbrățișarea este o supra-punere a misterelor ce păstrează alteritățile și sporește, multiplică taina: \"eclipsa mâinilor tale/rupe o taină în două\". Numirea din final exprimă recunoașterea libertății și alterității iubirii, care transcende textul prin însăși faptul de a fi, pe care îl luminează. Albastrul e culoarea cerului, a contemplării, a stării de a iubi mai presus de relieful accidentat al condiției marcate de patina temporalității.