Laura Cozma

prima avea caligrafia încâlcită. cerneala neagră se amestecase cu da, se amestecase iar tu te gândeai că mi s-a întâmplat ceva așteptam întinsă. bunica m-a învățat cântece de înmormantare

mi-aș fi așternut părul la picioarele tale aș fi revărsat lacrimi pe gleznele acestea asemeni unei Magdalene cu mir între gene te-aștept e o dezordine copleșitoare/ în mine atâtea pahare goale/ un

ți-ai făcut bagajele și aștepți nerăbdător personalul (nu știi că te invidiez chiar și pentru asta) îți târăști valizele din care ies șifonate cămășile e-atât de frig acolo că-ți va rămâne

nu cunoscuse pe nimeni ca ea felul în care îi luminau ochii când îngăduia tristeții să i se înfrupte din suflet cum lăsa lucrurile să cadă rotindu-și părul între degete despărțire cu

îmi trec degetele pe față că și cum aș vrea să te înlătur pe tine și amintirea ta de halou al holocaustului tu nu m-ai iubit niciodată ți-ai fi plimbat doar penisul prin purpuriul măruntaielor

te plimbi pe scaunul meu de la picioare spre spătar și nu te poți hotărî ce vrei de fapt rolul tău în această poveste este unul minor tu ești băiatul care întinde paharul cu apă cititorilor

în piele se topesc numerele scrijelite adânc 1 0 9 * un suflet languros ți se va strecura printre degete unduindu-se asemeni unui fum pe divanul plămânilor

prima dată când ai strivit albastrul cerului cu pumnii te-ai temut că Dumnezeu îți va cădea în brațe sau că ura lui te va fulgera așteptai cu un tremur nebun în ochi pedeapsa stăteai

În sfârșit ai fi apăsat pe accelerație până în ultimul pom al ultimului deșert de ciment în care baloanele roșii clipesc în zadar Aruncă-ți părul geanta plină de nimicuri și cuțitul pe

vă veți întreba poate unde locuiesc cât de des schimb cearșafurile șterg praful mătur spăl vase defapt nu fac nimic din toate astea eu nu locuiesc Acasă locuiesc în caverna magică și

zice mami când te-am născut te-au pus la o lampă că aveai gălbinare și ți vedea doar năsucul frumos de sub pălărioară și ți-am numărat degetele să văd dacă sunt 10 zicea mami și nu contează ce

nu mai vreau să pierd vremea căutand cărări între firele mele de păr vei găsi vârsta ta albă am pășit mereu în același ritm cu luna învață-mă să dansez să-mi port trena pe spinarea cuvântului știi,

în ultimul timp mâna dreaptă îmi tremură ca un pește cautând apele acelea negre și reci, dinții lostrițelor în ultimul timp nu mai nimeresc tastele și mă întreb ce ar mai fi de simțit/ de

mă trezisem la miezul nopții Maria Maria te strigam și undele gândului meu stârneau maree în părul tău adormit spatele arcuit îmi scrijelea privirea pe țărm picioarele noastre se vor

în adâncul pielii mele se așază gresia simt frigul care-mi urcă în ovare cum își face loc cu coatele printre copii nenăscuți îmi place să-mi fumez sufletul să-l urămaresc cum iese încolăcit din

îmi era frică să aleg toate arătau bine pe dianfară roșii îmbietoare îmi plăcea să calc pe cele stricate căzută la umbra coroanei se juca pe pielea mea o pictură de monet surprindeam vântul

știi dimineața aceea care se strecura sub plapumă care îți arăta cealaltă față a mea elastică/ arcuită/ caldă ca și ciocolata amăruie mi-am întins picioarele până la capătul luntrei mă

Specialistă în pierderea timpului/ de trei ore întind haine de biserică pe canapeaua bătrână mami, fată de treabă, îmi servește cafeaua fierbinte și dulce și tare îmi place cum Mezzo din mine pe

(există un timp al inimii bune în al câtelea ceas suntem noi?) imaginează-ți un chip și-acela voi fi în suflet o tristă tăcută icoană bizantină/ te-aștept într-o ramă cu lacrimi de sânge mă