M-am îngropat în abisul oaselor. M-am scufundat. Când mi-am strigat că sunt la fund am turnat peste mine marmura albă a ochiului meu stâng, să-mi întărească trupul moale de sub adâncul ce-l apasă. Am
Scânteie împietrită...
Din zori umbriți de gând,
Cu aripi albe, ascunse
Sub ochi negrii, cântând
Murea-n dorințe smulse.
Hrănea o rană amară
Și o ținea deschisă
Să-și facă loc. Spre
Alunecând pe-o taină din abis,
Împins de briza lină a vieții,
Cu dâre lungi prin pietrele fragilității,
Prin verdele frunzișului puțin închis
Stagnează un fascicul de lumină.
N-a mai ajuns
Ce ceață groasă se așterne?
Marea nu poate s-o cuprindă,
dar valurile ei sunt calde.
Doar vântul stă de-o mai alintă.
E cald, e viață, e lumină
În mintea ce acum se-neacă
Prin valuri calde
O parte din incinta gândului de rând
e plină de concretul unui suflet blând
și cea mai dulce zi
a unei vieți de vară
se-nmoaie, se topește
și curge
cu-a timpului meu ceară.
Trec zilele.
Trec și mă macină timpul.
Prezentul îmi taie mințile
gonind spre viitor.
Necunoscut îi e întinsul.
Copacii-mi spun că am să mor.
Măcar o primăvară!
O primăvară să mai văd.
Clipele s-au trăit între ele.
Fiecare avea o clipă
Pe-un cerc, pe-o elipsă,
Toate în sfere și pe sfere.
Dar corbii le rup pe dinafară
Făcându-și spațiu să intre în ele.
Devin plați și una
O ploaie grea din lună
sălbatic pică-n fum.
Cu stropi grei îmi lovește
ruina
clădită peste drum.
Pavajul rece curge
spre negrul zării seci
cu pacea și speranța
liniștii de veci.
Dorul mi
„Totul a fost început în timp
Și totul trece din amar
Prin râul crinilor de rouă,
Cu o plăcere moartă, nouă,
Spre vraja orbului metal
Ce seceră si taie-n două
Tot ce-a fost dulce în
Dorințele se joacă sub țărână.
Fantomele lor reci moarte de o vreme
Sunt palide, dar încă se mai joacă.
Mă trag de mână,
iar mâna intră
și se transformă în țărână.
Aruncați mai mult!
Mai
Era o toamnă apăsătoare
În visul lui Unistovrut
Și cântece-i suflau răcoare
În gânduri blânde de-nceput.
Frigul îl chema în ploaie,
Iar el venea cu nerăbdare
Să simtă ce-a iubit demult
Când
O! Tu
cu gândul tău,
ca un cuțit metalic,
mă izgonești din dor de trup
și mă arunci în dor de sentiemt.
Cioplit umil sunt,
astăzi,
de un cuțit
metalic.
Mai taie o rană,
mai taie un
Mi-e foame și-mi vreau gândul.
Un gând târziu, de calcar.
Să-mi mângâie pământul
Putred și amar.
O piatră să-mi desprindă
Din zidul despărțirii
Și-n mine s-o aprindă
Spre arderea
În amețeala transei line
a veșnicului Univers
privim cu aceeiași ochi spre ceruri
mirați că steaua noastră moare.
N-a mai rămas nimic de ales.
E un tunel întors pe dos,
dar este totul.
Prin geam se-ntind cărările de nori
și timpul curge peste ei.
Copil eram burete nesecat.
Crescând am devenit o piatră aruncată
în amintirea apei unui râu de munte.
Dintre o zi de ieri și-o noapte
Astăzi stau să se adune
Printre nori aceleași șoapte.
Nu e vânt să le culeagă,
Să le poarte printre pietre,
Cum mutat de vânt nisipul
Se așterne-n dune sterpe.
Trăiesc pustii de gheață sub pămant.
Îmi făuresc fluiere
din oasele mâinii stângi
cu care vântul are să îmi cânte
ceea ce eu nu știu să cânt.
Să cânte el viață și mișcare
prin rădăcinile de
JA