Jucan Alexandru

Dintre o zi de ieri și-o noapte Astăzi stau să se adune Printre nori aceleași șoapte. Nu e vânt să le culeagă, Să le poarte printre pietre, Cum mutat de vânt nisipul Se așterne-n dune sterpe.

Trageți cortina! Morile de vânt au căzut în sfârșit moarte, cu timpul,consumate de vânt particulă cu particulă.

Ce ceață groasă se așterne? Marea nu poate s-o cuprindă, dar valurile ei sunt calde. Doar vântul stă de-o mai alintă. E cald, e viață, e lumină În mintea ce acum se-neacă Prin valuri calde

Ninge și copiii sunt fericiți. Sinceritatea e fericită. Fericirea lor e fericirea tuturor.

O ploaie grea din lună sălbatic pică-n fum. Cu stropi grei îmi lovește ruina clădită peste drum. Pavajul rece curge spre negrul zării seci cu pacea și speranța liniștii de veci. Dorul mi

O! Tu cu gândul tău, ca un cuțit metalic, mă izgonești din dor de trup și mă arunci în dor de sentiemt. Cioplit umil sunt, astăzi, de un cuțit metalic. Mai taie o rană, mai taie un

O parte din incinta gândului de rând e plină de concretul unui suflet blând și cea mai dulce zi a unei vieți de vară se-nmoaie, se topește și curge cu-a timpului meu ceară.

Înalt și crud e al uitării deal Și mici sunt lucrurile-n vale. O! Toamnă amară - piedestal Pentru statui cu ochii-nchiși de jale...

M-am îngropat în abisul oaselor. M-am scufundat. Când mi-am strigat că sunt la fund am turnat peste mine marmura albă a ochiului meu stâng, să-mi întărească trupul moale de sub adâncul ce-l apasă. Am

Dorințele se joacă sub țărână. Fantomele lor reci moarte de o vreme Sunt palide, dar încă se mai joacă. Mă trag de mână, iar mâna intră și se transformă în țărână. Aruncați mai mult! Mai

Trec zilele. Trec și mă macină timpul. Prezentul îmi taie mințile gonind spre viitor. Necunoscut îi e întinsul. Copacii-mi spun că am să mor. Măcar o primăvară! O primăvară să mai văd.

Mi-e foame și-mi vreau gândul. Un gând târziu, de calcar. Să-mi mângâie pământul Putred și amar. O piatră să-mi desprindă Din zidul despărțirii Și-n mine s-o aprindă Spre arderea

Scânteie împietrită... Din zori umbriți de gând, Cu aripi albe, ascunse Sub ochi negrii, cântând Murea-n dorințe smulse. Hrănea o rană amară Și o ținea deschisă Să-și facă loc. Spre

Trăiesc pustii de gheață sub pămant. Îmi făuresc fluiere din oasele mâinii stângi cu care vântul are să îmi cânte ceea ce eu nu știu să cânt. Să cânte el viață și mișcare prin rădăcinile de

Clipele s-au trăit între ele. Fiecare avea o clipă Pe-un cerc, pe-o elipsă, Toate în sfere și pe sfere. Dar corbii le rup pe dinafară Făcându-și spațiu să intre în ele. Devin plați și una

Alunecând pe-o taină din abis, Împins de briza lină a vieții, Cu dâre lungi prin pietrele fragilității, Prin verdele frunzișului puțin închis Stagnează un fascicul de lumină. N-a mai ajuns

„Totul a fost început în timp Și totul trece din amar Prin râul crinilor de rouă, Cu o plăcere moartă, nouă, Spre vraja orbului metal Ce seceră si taie-n două Tot ce-a fost dulce în

Era o toamnă apăsătoare În visul lui Unistovrut Și cântece-i suflau răcoare În gânduri blânde de-nceput. Frigul îl chema în ploaie, Iar el venea cu nerăbdare Să simtă ce-a iubit demult Când

În amețeala transei line a veșnicului Univers privim cu aceeiași ochi spre ceruri mirați că steaua noastră moare. N-a mai rămas nimic de ales. E un tunel întors pe dos, dar este totul.