La poarta frunților ascunse

„Totul a fost început în timp Și totul trece din amar Prin râul crinilor de rouă, Cu o plăcere moartă, nouă, Spre vraja orbului metal Ce seceră si taie-n două Tot ce-a fost dulce în banal. A fost o viață din pământ Cu strălucirea-i meritată, O poveste ce va fi purtată În praful vântului, scăzând.” Astfel vorbea atunci Arsvis Cu florile de pe mormânt, Scăldat în gânduri neatinse De a lui viață pe Pământ. Seara se lăsa curată Cu soarele scăzând spre munți Lăsând loc viselor din noapte Să-nvie în ale nopții minți Din curtea rece, îndepărtată De ale sălciilor șoapte, De unde zeii vechi de gheață Trimit ispite peste fapte Deschizând drumul spre moarte Transformă viața într-o provocare A conștiințelor aflate-n disperare. La curtea acestor zei de gheață S-a făurit a lui Arsvis viață Pe când era un frig etern în lume. El cădea din timp în timp, Iar timpul se renăștea pe sine În propria-i inexistență. Acum, Arsvis, cu gândul inundat de viață Vorbea timpului ce-l ispitea: „Noi ne-am născut deodată, Dar tu nu-mi ești frate. Mă vrei pentru că nu exiști. Ești singur, nu te vede nimeni! Cei ce se aseamănă cu mine Te-au împărțit în trei întinderi Din care două sunt doar amăgire, Crezând ca-n a lor minte Cu o logică materială Ei te-ar putea cuprinde Pe tine, martor al creației Al vieții, al nașterii și al pieirii Pe tine, cel ce uiți și ești uitat de toate cele Aflate-n drum spre taina nemuririi. Trecutul lor... e umbra amintirilor Ce-i smulg de la iubirea vieții. Visând apoi la ce-i așteaptă Își cheamă moartea în întâmpinare Iar tu le-o dai sa-i mai coboare o treaptă Și le-o îmbraci ca pe-o scăpare.” „Acum plec de la poarta voastră...”