Iulia Elize

Mi-a plăcut și mie discursul. Oare dacă am cere, ni s-ar da? Poate suntem cu toții niște mici pământeni, și atât. Poate Dumnezeu este capricios, și se uită doar uneori înspre pământ... ”Iubirea” este printre singurele lucruri care ne poate aparține, (doar) dacă ni se întâmplă să ni se (și) dea (șansa ei).

Interesantă ideea Adamică, viața o trăim cum e ea, fie că suntem bărbați ori femei. Pentru interogațiile acestui poem (bine-îndreptățite) și pentru întrebările pe care acesta le pune, filosofic, remarc.

Întotdeauna o aserțiune mare începe cu o întrebare pusă foarte bine.

Îmi place realismul acestui poem. Parcă m-aș regăsi în fața unei picturi de Miro. Nu știu de ce m-am gândit las asta, poate pentru că viața este un balans de întâmplări (de tot felul) ca ”răzmerița” aceea de pe pânza pictată. Impresie de bine, splash de sensuri, pentru aceea las semn.

Remarc tonul molcolm, naturalețea discursului, resemnarea potolită. M-am regăsit aici, și am recunoscut și glasul vieții omenești, sau unul dintre aceste glasuri, măcar ca impresie primă. Poate pe undeva Eminovici este (totuși) fericit. (Totuși), este trist în lume, floare albatră, floarea albastră! Îmi aduc aminte de cuvintele acestea și las lumina mea, ca un semn al sperării în nesperarea, poate, cam adâncă. Nu e așa, oare?

Cunosc și eu bine poezia Cristinei Moldoveanu, cine, oare, să nu o prețuiască și să nu se bucure de atât de multă frumusețe... Sper să apuc și eu să țin în mână o carte semnată de Cristina, da, acesta, cu siguranță, este un debut frumos, și mai ales, merituos. Cristina o merita cu prisosință, este o persoană autodidactă, meticuloasă, atentă la fiecare sens al cuvântului pe care îl scrie. Am citit multă poezie, de-a lungul timpului, de foarte bună calitate, sub semnătura ei bună.


Felicitări, Cristina Moldoveanu, mulțumim, Ottilia, pentru o așa prezentare pe măsura darului poetic oferit de autoare! Însemnul meu, vi-l las!

Da, așa este, Daniela. De unele locuri e greu să te rupi, îți rămâne în gând mirosul nezvântat al drumeagului care ține urmele omului și ale animalelor sale. Dacă nu am fi trecut pe acolo, măcar ca vizitatori, nu am fi văzut nimic, și nu am fi ținut, atunci, minte. Mulțumesc mult pentru însemnare!

Mulțumesc, Ottilia, pentru cuvintele deosebite. Nu mă așteptam să placă atât acest poem, cu atât mai mult mă bucur. E un poem despre pământ, poate ar trebui să scriem mai mult pe aceste teme... Dacă comorile sătești sunt acolo, ar trebui să ne hrănim cuvintele mai mult din ele, aș spune...

Mulțumiri, de asemnea, și editorilor pentru recomandare, este o bucurie frumoasă, și o împlinire a poeziei, pentru mine!

.. sau poate nu chiar milioane de ani, doar că atât e viața pământului. Ar fi interesant, zic, de estimat când a apărut de fapt primul om, prima pereche. De fapt atunci faptele lui Dumnezeu, cu privire la ”omenesc” s-au arătat concret din cer, pe pământ, prin apariția concretă a primilor oameni.

Simbolic, găsim pe Adam și Eva, atunci, pe pământ.

Dar nu am cercetat ce spune antropologia, cu privire la durată. Trebuiesc făcute încă săpături, pesemne! :):):)

Interesantă interpretare, eu mă refeream aici la mitul lui Platon, conform căruia Adam și Eva făceau parte unul întru altul, fiind corpus unic, primordial. Și acel corp unic mi l-am imaginat unei păsări, din cauza zborului, care implică o relație de rupere de pământesc(ul) (corpului unic) și de trecere în cer, la îndemâna lui Dumnezeu. Fantezie desigur, dar mi-a făcut plăcere să scriu, până la urmă Adam și Eva sunt rădăcinile noatre pământești și cele mai vechi, probabil de milioane de ani.

Impresionant poem, expresiv, dar mai întâi de toate emoționant, care mișcă ceva în dreptul pieptului. Unele luminițe nu au nevoie de mai multe justificări, cred eu, pentru că așa este în lume. Vă doresc din inimă multă sănătate și multă putere!

Daniela, la ora asta sunt pierdută pentru orice lucru ușor. Dar mai citesc. Ai postat un poem bun azi, tocmai ce l-am citit.

Frumosul răzbate din această poezie de dragoste! am tot vrut să las un semn de plăcută lectură și mai înainte, iarăși am citit un poem frumos, expresiv.

După cum se vede, mai trec! :)

Până la urmă, Ottilia, viața este o focalizare pe bine, aceasta este definiția cea mai generoasă pentru mine. Mi-a plăcut cum ai găsit asemănarea aceea din domeniul fotografiei, inserțiunea poetică de imagini cu privire la arta fotografică. Oare cine să fie fotograful, cine schițează destine? soarte? (cum zicea Eminescu)

Mi-a plăcut poemul și am trecut cu mult drag.

Îmi pare un poem calm, poate numai de acalmie și calm să fie nevoie, ca să scriem despre lucruri și sentimente liniștit, și frumos, așa cum ți-a ieșit ție, Daniela. Întotdeauna e o plăcere să trec pe la tine, dragostea (sau șchiopătarea în ea, uneori) e un dat, și acela. Bine e să fie, uneori, frumusețea florilor și a foișoarelor proprii, și poemele cât de fericite posibil, după condei (sau cât de imaginare).


O zi cu magnolii! :)

Recunosc un anume iz de nostalgie, și apoi de tristețe înceată, ușoară, în poem. Mi-a făcut plăcere să trec pe aici... Un poem bun, ca un pahar de lapte cald. Ca un refren, de care omul din el abia și-a adus aminte. Construcția iarăși bună, fără inutilități, prețiozități. Înstelez.

Binele și răul ”sunt”, îl uitasem pe sunt.

Răzvan, ce bine ar fi, așa e... Binele și răul, în dans continuu, în lume. Și din toate să câștige, cum spui tu, ”liniștea, pacea” ”tăcerea”, din tumult, din verva inutilă, discordie.


Daniela, porumbeii sunt cele mai fericte păsări din lume, n-au nicio grijă! Tot pășesc...


Cu mulțumiri!

da, de multe ori orice piesă de șah își caută regina, atât negrul, cât și albul. o regină, în șah, este decisivă, nu se obține ușor, iar șahiștii cu ștaif nu o obțin niciodată, chiar dacă joacă (între ei) aproape perfect. numai jucătorii amatori și în jocurile de amatorism, se mai obține regina din pion. și dacă este să facem o extrapolare, la om, regină peste om este doar inima. și atât. ea se joacă, ca o piesă de șah, prin destin. (care nu ne aparține) (care depinde de jocul de șah, de așezarea lui, viața)

inima, această măsură a drumului omului, uneori este neputincioasă, poate) (cumva) (pe undeva) își găsește firescul, răsplata și dragostea. chiar dacă (poate) doar în devenire, o banală floare de cireș, transformată de un înger al binelui ca să emane puritate și roz, din frumusețea ei, dată, prin naștere, și prin devenire, omului.

oare cine nu joacă șah, în viața lui? câți oameni, cu inima lor, atâtea orânduiri de destine... încercări. mai ușoare, mai grele... oare există pentru greutatea destinului răsplată? ori pentru bine? cine știe...

are rost filozofia, Răzvan? :):)

Îmi pare ca un fel de dans continuu aici, de metafore, idei, apreciez (în general, pe pagina ultimelor poezii, după cum am citit) tehnica ireproșabilă din versul clasic. Măiestru!

Ar trebui să se încerce și o versificație pe teme mai lungi, eu așa sugerez. cred că ar ieși bijuterii... Și eu mă gândeam să (mai) încerc poezii de o amploare mai mare, în vers clasic, nu am renunțat la idee, și o dau, cu drag, mai departe :)

las o stea pentru un plus de elonjă, să nu se renunțe! și cred că am spus destul, având în vedere realitatea estetică a poeziei de mai sus, și potențialul de creație. Mult spor la treabă!

Ce înterpretare originală! Te mai aștept să trec pe aici, toate cele bune! (Și dacă cumva poezia este dansată de cuvinte și azi, poate va fi și mâine, și tot așa, și tot așa...)

:)

Mă gândeam mai departe la subiectul de mai sus. De exemplu Mendeleev a visat Tabloul periodic al elementelor, de aici decurgând revelațiile din chimie, cu tot progresul științific aferent acesteia. Visul, considerat atât de superficial, de altfel, și anodin... Dar de aici, de la un simplu vis, a pornit de fapt totul. Așa și cu poetul. Poate că el accede, prin cuvânt, la o realitate care transcede mijloacelor omenești, la un spațiu pe care probabil nu are să îl întâlnească, real, niciodată. Probabil, niciodată îngerii nu se vor plimba pe pământ, printre oameni, și totuși realitatea de a vedea această imagine este acolo. Îngerii sunt, așadar, în tabloul imaginat prin cuvânt, chiar dacă nu atingem niciodată astfel de spații... cu tot felul de îngeri trecând prin grădini de cireși, străvezii, albi, și cu coșuri de răchită în mâini. :) Dar, oare, ei nu sunt, cumva, pictați deja, prin poem? O realitate de amploare, așadar, însă în tușă fină, cum spuneam...


Mulțumesc încă o dată, Paul!