ioana negoescu

Eu pot să te fac lung și subțire să-ți torc norocul în două-trei fire să te leg și să te dezleg de cuvinte cu sfoară până în zori toți fiorii să-ți moară de moarte bună. Să te iau de bărbat să

Am încetat să mai caut vreun semn al trecerii mele cu timpul mă voi ghemui în această uitare ca într-un uter bolnav de acolo voi striga tot felul de vorbe care neajunse la tine vor părea cântec

între timp am putea să facem un purgatoriu al sunetelor între cutia mea toracică și cutia ta craniană; rezonând ciudat în spații dureros de precare concertul ar fi la început doar un zumzet

imaginați-vă o lume fără motive; zilele cu zilele, nopțile cu nopțile, vii cu vii, morții cu morții; eu vă vorbesc de aici de pe linia tranparentă a sorții, cu un picior în groapa comună a viselor,

încăpeam cu toții în burta acestei dureri când ne era teamă, desigur cântam uitam mereu cuvintele întunericul sfâșia tot a doua clipă, cea fără soț toate acestea ni se păreau străine eram

Începusem iubirea într-o moarte atunci nu știam; cineva număra clipele cu o numărătoare inversă greșea și ne era tot mai frig din ochii lui verzi se adăpau lupii și toate celelalte fiare

pe mine mă visează un miel într-o vinere mare acestea sunt semnele Lui de întrebare eu știu, am aflat că din zeii de cînepă striga doar o umbră de-atunci mi-e tot frig; un șarpe negru cu

întrebuițăm aceleași cuvinte, doar felul în care rostogolești tu vocale spre noi e cumva transparent, aproape indecent; îți pot vedea sufletul prin cioburile silabelor înfipte în ochi pentru a crea

Mă obișnuisem cu tine ronțăind vremea și fumând printre sunete. Atât de puține cuvinte ne pot contura încerc să-mi amintesc prima literă ca într-un joc din vremurile când încă eram copii

Hai să rămânem așa înmărmuriți între sunetele sparte ale înfrângerii să nu mai spunem „da” niciodată să avem de la rădăcini până la riduri doar sare fără lacrimi poeții să ne smulgă sufletele

Þesătura acestui timp simetric se deșirase ne priveam arahnofobic printre ochiurile-i băloase încercam să ignorăm spaimele cu voie si fără de voie înfigând în pupile secunde pe când firele

Eu înfloream indecent la capătul unor ploi calde mâloase; se răsfrângeau lumile peste noi ne ajungeau pâna la brâu, pâna la coaste, pâna la oase; de atâta lumină nu puteam să mai vorbim, de

Tu cutreierai lumea rotindu-i spițele antiorar, mie mi se părea că lipsește o literă din numele meu, călătorii împleteau anotimpuri cu andrelele unui timp rar același mereu. Lipseau un ochi

Uneori orizontul e un zid alb; îi pândesc imacularea cu teama de-a nu descoperi vreo pată în lumina lui oarbă; mă absoarbe cu gânduri cu tot, lucioasă, strălucitoare, încercând un sentiment nou de

Muream in toate punctele cardinale deodata, apoi ma nasteam perfecta la polul nord al clipei rotunde ce te intriga incercuindu-te viu (o redefinire a termenilor se petrecea intre timp) intrebam

Mai vrei sa mori acum, cand ma stii? mai vrei sa te tarasti printre ierburi, lucios cu pielea ta galben cu negru un contrast periculos pentru ochiul sortii; vorbesc despre tine, da, ca si cum nici

Realitatea mea lângă realitatea ta două încercări paralele de a ne camufla de a ne învinge simțul tactil îndepărtând pericardul cu verbe bisturie tocite, uzate care sfâșie visul facil lăsând

O pasare de hartie imi fosneste la intamplare zilele, noptile albe, noptile, ziua neagra ce mai zbor se-ncinge pe langa ritmuri dansul soarelui printre gene eclipse interioare si lipicioase care