orizonturi verticale

Uneori orizontul e un zid alb; îi pândesc imacularea cu teama de-a nu descoperi vreo pată în lumina lui oarbă; mă absoarbe cu gânduri cu tot, lucioasă, strălucitoare, încercând un sentiment nou de infinit cu sfârșit imaculat… În zilele ce vor urma te voi întreba toate astea ; tu vei tatona linia orizontului cu retina arsă ; întunericul te-a furat de un ochi ; doar eu știu că mă vezi mai bine acum. Alteori linia orizontului șerpuiește într-un mod visceral în amintirile mele cu spini ; toate durerile primesc pe neașteptate un nume, o identitate de care să fug de-acum înainte ; îmi ard tălpile de mers pe jos printre mărăcinii fricii, printre cioturile atâtor tulpini retezate, dar mi-e întreagă rotula de necredință; ar mai fi ceva de făcut… Uneori orizontul e un zid negru care-mi soarbe carnea și gândurile într-un senzual si infinit erotism al înfrângerii ; mă văd atunci aducându-ți ofrande în fascinante ritualuri pagâne, mă văd împreunându-mă cu vița sălbatică, simt mirosul ințepător al libertății asmuțindu-mă peste clipe, peste chipul tău sângeriu ; azi te răstignesc din nou ; azi mă eliberezi în întuneric lucioasă, strălucitoare, la începuturile unui infern cunoscut din vremurile când sângele meu era sângele tău.