Ioan Postolache-Doljești

dacă tot n-aveți somn nu scormoniți întunericul zămislind din păreri umbre fiți ai minții și hoinăriți unde vreți cum n-aveți unde meridianele paralelele sunt ale voastre ba chiar puteți să mă

m-au întristat mereu bemolii din multe cântece-ale vieții mele pornit din fire să plusez oricare gând cu un diez cuvântul mi-a fost strigăt cânt de păcătos dar și de sfânt am fost și coajă am

îi spun cuvântului: e jumătatea lunii dintre cald şi frig, nu mai umbla desculţ, cărările de gând sunt pline de ciulini, corneţi cu spini... - mi-s tălpile obraz de nesimţit, cu ne simţire

puiuţ de pin chilian cu frunze solzi înghimpaţi e pomul meu de crăciun n-ai cum să-l mângâi nu miroase-a răşină pentru mine fără de seamăn purtător de iubire dar făcut de ai mei ca amintire

aș vrea să mai merg ținându-mă de poalele tale mamă pe lângă hatul înrourat cu sânzâiene înalte cât mine și să stau iarăși întins pe țuhal cu mânuțele sub cap c-un fluturaș almastru umblându-mi pe

20 martie. ziua fericirii. aşa să fie! mijesc ochii. zorii îmi zâmbesc făcându-mi din ochiul ferestrei. cu suflet primenit primesc lumina ca-n scăldătoare de botez Duhul Sfânt. mă văd, mă simt,

de ce oare atât de ușor moare o floare de zâmbet nici n-apucă să se deschidă-n petale de ce oare atâta ger e în noi de-o șoaptă bobocul lui s-a trezit din somnul în care a stat cu de-a

mic fiind frecvent constipat cu prurit era silit fiziologic vorbind să se scarpine-n ur gest inestetic dar bun credea el taică-său nu și-l tot plesnea peste mâini frustrări dureroase aduna în

da tu ai dreptate asta-mi aduce aminte de biserica nouă ridicată sub ochii mei de copil fabulos era păienjenișul de scânduri al schelei ce se tot ridica odată cu zidurile și creșterea

dulce - amar notă: citeşte-o ca având autor necunoscut şi tu eşti jurat în concursul de acum. ar fi avut vreo şansă? studenţi, sfârşit de

ce poate fi mai înduioșător mi-am zis văzând acuma câteva minute o babă crăcănată ruptă de cifoză și un moșneag șchiop de-un picior și cu-alte semne de artroză întârziați spre cuib sub clar

pe calul alb pursânge-arab tai dunele pustiului spre oază în lung galop s-ajung acasă pe calul alb pursânge-arab m-așteaptă draga mea cu drag să-i dau șalvarii de mătasă tai dunele pustiului

eram doar în șort alergam într-un parc de-o parte și alta de-alei cireși japonezi își scuturau floarea era zi în amiezi era soare aerul dulce suav de la polen îmi ziceam fără efort alergam

dimineață cu nori îmi bat în geam uguind guguștiucii oare cum se vede carul mare-n america îmi trece prin gând și dacă undeva pe-o planetă din marele fiind al lumii există un alter ego ce

scoatem și scoatem pe scenă în calitate de VIP=uri cu surle și trâmbițe în fals carnaval fecioare ce-au alergat idilic prin iarbă desculțe pe tocuri înalte acum fistichiu îmbrăcate boite ca

un vânător rămas fără permis, nemaiputând să-mpuşte lei, gheparzi ori elefanţi ca-n vechi safari, nici măcar de prin păpuriş şi stuf din bălţi, bâtlani, răţoi sau alte orătănii, s-a mulţumit c-a

la început a fost ţipătul, nepoate. vocalic şi plâns. la auzul lui durerile au tăcut în pântecul mamei şi ochii ei s-au aburit în fiorul iubirii.primul vers... de sub zâmbet de guriţă ştirbă a

Îmbrățișări vor fi azi de tot felul, E ziua lor, lăsăți-vă îmbrățișați Dar, s-aveți grijă, nu uitați Pitit să fie bine portofelul.

îți amintești de visu-acela roz ce-ți fremăta în creșteri de sfârcuri și păr pubian care-ți roșea obrajii l-atingeri de gând neștiut nepermis dar dorit instinctiv îți amintești titirez în vârtej

există și-un timp al cruzimii față de tine și nu numai într-o firească schimbare de matcă a șuvoiului tumultos care-ai fost sărind peste praguri voluptos căzând în

lumea-i oceanul și noi picături unde hula, furtunile,uraganele sunt la ele acasă. nimeni nu vrea să-nțeleagă că lesne ne facem vapori iar nu că suntem mări cum ne credem. moartea e comunistă,