până la urmă, bunicule, ce-i poezia?

la început a fost ţipătul, nepoate. vocalic şi plâns. la auzul lui durerile au tăcut în pântecul mamei şi ochii ei s-au aburit în fiorul iubirii.primul vers... de sub zâmbet de guriţă ştirbă a fost auzit gânguritul. al doilea vers... ma-ma, ta-ta... merge de-a buşelea pe-al treilea vers. versuri trăite, libere, acceptate plenar, fără cenzură. îi cresc dinţişorii de lapte cu care, râzând, făcând primii paşi, peltic începe să muşte carnea cuvintelor după auz din universul mic de aproape... cuvintele prind sens, comunicarea începe, limbajul devine din ce în ce mai conştient. poezia se-nfiripă în mirare de sine, zările se deschid mărind orizontul gândirii umplându-l cu vorbe. poezia intră în umbra şi pentru majoritatea acolo rămâne definitiv... ciudatul dibuie valoarea cuvântului şi-l bate în cuiele îndumnezeirii experimentând forme diferite de scris. conştient că frumuseţea vieţii e-o scară a fericirii a face cu fuştei ai trăirii, cantabile versuri prevestind cântecul da, numai cu fuştei ai adevăratei trăiri c-altminteri e vorbărie, trăncănelă... vezi tu, nepoate, dumnezeu e adevăratul mare poet şi tot ce există e poemul lui dintr-un singur vers, uni versul şi după chip şi asemănare făcut-a jucăria curioasă care-i poetul, dându-i poruncă să găsească răspuns întrebărilor. cu ele să-i continuie poezia existenţei lui şi a lumii în iubire şi cânt cu lumina luminii...