Ioan Postolache-Doljești

suntem doar zale-n cap de lanț de carne și suflet pe pământul mlaștină ce ne lasă numai atât cât să înmugurim să lăstărim alte zale apoi grei de timp și păcate ne trage în el să ne putrezească

zâmbetul ce-l port pe stradă doar de-al dracului să vadă lumea cât sunt de ferice nu-i decât o cicatrice măști purtăm de când e lumea barba mortului se leagă masca morții cu-acel

ți-ai dat vreodată întâlnire la Ceasul rău ai mâncat prăjitură la Lido la motocros ai fost pe Răcădău dar la Noua pe lac te-ai plimbat vreodată cu barca sus în capătul Republicii la Cerbul ai

fumător bețiv și curvar cu păr bălai și ochi albaștri suplu umeri largi și mușchi puși cu lopata zilnic bărbierit până la os cu gropiță în barbă și bicepșii păroși așa l-am cunoscut când din tren

ca aperitiv să-mi dai inspirație Erato apoi o ciorbă știi tu cum îmi place de gânduri la rotisor pune-mi cuvintele rumenite estetic apă să lase gurilor pofticioase n-ar strica și niște sarmale de

am fi putut să ne fi întâlnit Nicolae ai fi împlinit astăzi 81 de ani mai tânăr aș fi băut o cană de vin poate și tu sau doar o cană de ceai și ne-am fi amintit în ploaie de vers câte-n iad

te blestem prietene să n-ai parte să dormi cu uitarea în pat să nu vorbești cât ziua-i de lungă în casa ta cu tăcerea în zi de duminică te blestem blestemul meu să se prindă să nu-i dai

Mai rouă ca roua sufletul tău și eu nu știam... Douăzecișinouă a lunii a șaptea ora patru din zori. Senin chipul tău părea de copil adormit cu mânuța sub obrazul întors. Cum te ajutasem c-o

staaai, Ioane, cu ochii beliţi în tavan. ziua dusă ? puşcă de soc cu biluţe de câlţi nu armă letală. tolba ţi-i goală. îţi tragi aşternutul până sub barbă să nu se vadă urma de gheară. simţi

... atuncea, îţi propun, frumoasă doamnă, la malul mării o-ntâlnire de-o noapte numai, să nu ştie nimeni. nu într-o casă ori hotel, restaurant sau pe-o terasă ci, pur şi simplu, doar noi

dacă ți-aș spune că te privesc din și de după cuvinte acum ai spune că sunt ori scrântit ori îndrug aiureli doar să-ți fur pentru o vreme scurtă privirea până la un punct cu tine-s

de ieri simțise-n el un fel de jenă acum îl sâcâia c-o mâncărime îndoi opozabilu cu montu-l frecă conjunctivită se-ntrebă se duce la oglindă ca hăt demult în tinetețe când îi sărea un șpan un fir de

august.un an de atunci.luna soarelui, a lui și a crapilor. zorii prevestesc o zi numai bună de driluri burdușite de adrenalină.soarele-și ridică geana și-l vede la pândă cu ochii pe plute.liniștea

o viață întreagă am împărțit cu tine lumina azi ochii tăi n-o mai văd și pe mine mă doare retina până în lacrimă cuvinte de-o viață cu tine am împărțit urechile tale azi nu le mai

pe coasta de deal în vechea pășune săracă vălurită acum de omăt măceșul sălbatic solitară tufă de ghimpi arată vederii arse de ger bobițele roșii tari și cărnoase fructe-ale verii singuratic

Aiureală și râd cu râsul plin parcă de bube. Ambiantul mai suprarealist ca pictura lui Dali. Lumea e ca-n real,(la naiba, îmi zic, cât real mai e în lumea asta somnambulă?) un furnicar pălăvrăgind de

linia puținului câteodată e punct lacrima ochiului roșu în zare de geam cu gratii privind în multul puțin din noi răscolind gândul de-și rupe unghiile îi punem ciorapi în loc de mănuși să nu

pe drumul văii lupului rare mașinile trec în goană nebună cu cortul în spate și-un câine un suflet bălai tot face din mână nimeni nu oprește cine s-o ia când ea pare în întuneric o stranie

de colo colo hălăduiam fără ţintă ca o frântură de gând într-un cap idiot beleam ochii poate dau de-o idee să mă prind de ea ca un scai să prind trup de cuvânt dacă nu consistent dar

mă furişez în minte ca un hoţ într-un hambar cu vechituri sperând că pe sub hârburi voi găsi comori... atent să nu calc în vreun cui rămas în şipci printre dărămături de vise le dau în