Ioan Postolache-Doljești

[se iau doi litri de vin,o cană de-un sfert,se umple și se zice monoton:] vino vin vinișor la mine ușor că-s umflat de mor și nu-i umflătură de vătămătură ci de făcătură nu de dalac ci de

măi ca să vezi e de ajuns să fii balonat în ansele mațului gros pârțuri captive par cuie disconfortu-i total devii agitat la naiba și-aveai în cap o idee apelezi la tomberonul memoriei știi

15 decembrie Nero se naște prunc nestăvilită bucurie speranță dar ego-ul întrecându-i hlamida îl face tiran crud asasin piroman diabolică mintea mustind în de sine cum să mai încapă în ea

vorbeai și vorbeai aveai buzele roșii în largul tău erai și râdeai de tăcerile mele printre tuleie aveam ici și colo mizerabile coșuri tu creșteai ca din apă s-ajungi femeie bahnă cu iarbă

Eforie sud. nadir. ultima zi. am autocar după amiază. bagaju-i făcut. mai am două dorinţe de împlinit, să prind un răsărit şi măcar un guvid din mare. singur pe dig, mulineta-i întinsă. cu briza

îl iei după urme îmi explica vânătorul iarna-i ușor îi vezi călcătura-n zăpadă târâșul mersul în voie fuga săltatul și-l știi care și cum trofeul e sigur mai greu e în celelalte anotimpuri prin

pare că un nuștiuce pe-ascuns o-nchircește cu greutate să pot da năvală-n lumină mâloase ape-mi inundă ostrovul vieții trist visul meu cormoran temător ca o umbră privește de pe crengi uscate de

privind în voi uitați-vă la mine sînt omul și-n crucea pieptului simt răcnetul înfundat al pămîntului de parcă înnăbușiți de clipele ninse peste ei toți morții neamului omenesc își părăsesc

adâncă e liniştea-n noapte. pe vârfuri, sub tâmplă, gândurile-mi umblă a somn şi totuşi în primăvara de-afară, trezit viul naturii e-n mare vânzol. rădăcinile sug din ţâţa mamei pământ benefica

va veni în curând bărberit după duş spălat bine pe dinţi primenit o aştept e sărbătoare şi mă întreb dacă voi fi potent cât aşteptările sale cum e afară e şi în mine şi-n ea toamnă şi-aş

între meridianele noastre lumea nu știe că e o tirolină de vis pe care în hamuri de dor lunecăm uneori seara să ne întâlnim în prelungirea luminii crepusculare. ochi curioși cred că roșul

cică pe lângă corpul fizic mai am unul sentimental şi colac peste pupăză şi unul mental altă poznă că n-am doar un creier ci trei unul în cap altul în toroace şi al treilea ascuns printre organe

îți jur îmi spuneai în noaptea albă de iarnă cu disperare șoptit am greșit ningea liniștit pe părul tău despletit cuibărită în palma mea mâna ta tremura vorbeai eu ascultam viscolul în

ia-mă de mână îți spun și ochii mari mă privesc o baltă mâlită ți-s ochii sau poate e prunca mirare eliminând înțelesurile vieții trecute scut pentru clipa prezentă cerului mă rog să nu mi

scriu e de-acum o meteahnă în saț de nicotină gudron în fiecare seară mă las de fumat în pat înainte s-adorm mă felicit hei bravo vezi că se poate ești tare tipule iar dimineața cum fac ochi zic

umbrele noastre de gând încă se caută ieri mă priveai pe ascuns și erai tristă mă perpeleam dar priveam fix spre un ceva ce nici nu există dar pe care tu n-aveai de unde să-l știi priveai

dacă ai fost copil de la ţară şi-ai rupt din lan un spic de grâu şi l-ai frecat în palmă, l-ai vânturat dintr-o mână în alta suflându-i calaşii apoi, cu mâna căuş, cu faţa în sus, ai turnat

într-un şopron de la ţară în cuiul ruginit uitată a stat salopeta murdară aproape un an într-un lighean şi el ruginit cu apă de ploaie pusă a fost la muiat mozolind-o să scape de glod am