Ioan Postolache-Doljești

timpul e hidra ce te cuprinde se-ntoarce pe dos lent digerându-te prost sau deștept urât sau frumos de ești care-i treaba papa bun pentru ea consistent și gustos ești și pe deasupra

că sunt portaluri către alte lumi eu pot să cred dar mă-ndoiesc de frica morții gânduri se urzesc că sunt portaluri către alte lumi trăind secunda de-azi pe mîini în omenesc banal firesc eu

mie îmi place de doamna pentru că nu știu de ce. azi e îmbrăcată în rochie rozmov. are buzele date cu ruj tot așa și se uită la mine cu ochi viorii. eu mă holbez la ea pentru că seamănă cu

soarele nu vrea să ştie că-s lac de sudori, aici, mai aproape de dumnezeu decât alţii, la patru, unde te întrupezi din gând răvăşit, ademenitoare, bună-bunuţă şi plină de graţii şi-mi bate-n

vii și-ți prind începutul în geană. sufletul meu năpîrlește din nou în speranțe. îl vei biciui cu vîntul nepăsării? îl vei frige cu pîrjolul patimilor? îl vei mînji cu glodul prostiei? îi vei da

e oră de noapte, oamenii dorm, ferestrele-s guri de-ntuneric, luna pe boltă suie sfielnic. e oră târzie, oamenii dorm. o stare şuie mă ţine la sân, nu am somn, de colo-colo, prin casă umblu

toamnele astea ar trebui să fie la fel că-n fond și la urma urmei tipicul lor se repetă bunăoară soarele nu se mai uită în creștetul tău la amezi zi după zi parcă devenindu-i suspect chiondorâș

toarce motorul ca un motan adormit pe șarpele de asfalt urc colina spre un petec de rai îl văd prin parbriz înflorit o boare de vânt smulge din pruni meri vișini cireși și-mprăștie pe drum

eram un altul şi el eram eu pe băncuţă sub bolta de vie într-o tăcere de vată. zâmbea idiot pe când sângele meu umfla jugulara. ţinea în mână o frunză privind atent cum din ea se înfrupta o

vezi nu mai e mormoloc omuleț e de-a binelea nu se vede prea clar un anonim în lichid amniotic dar uite-l clipește oare vrea să vadă ce-i dincolo de apă placentă uter de burtă oare mă vede își

zidul de carne timpul ni-l plouă acid chirciți în legători de ratări cu ferestrele privim printre gratii la dihania mare neagră și mută din noi grota ce suntem cu bolta-nțesată de

sunt fericit de dau pe dinafară ca berea în pahar de sus turnată şi râd de dimineaţă până-n seară sunt fericit ca niciodată cum să nu fiu când peste tot e pace planeta-i ca migdalu-n

au zburat lăstunii iubirilor de-o vară, crinii-au ars, iubito, sărutînd genunchii, limpezite ape ochi umplu fîntîna, rugul de plăcere ți s-a stins în pîntec. balansări de luntrii văd la tine-n

pescuiam nu de dragul de-a rupe gura la pești sau de-ai simți cum se zbat în timpul drilului la capăt de linie ci de-a fugi de năvala de gânduri stresante adevărate pichamere-n tâmple nu e

Te-ai dus odată cu crucea din tine din noi înspre sus la Tatăl pretimpuriu de gândesc la Faustul lui Goethe și la câte încă aveai de spus nu temător ci doar un naiv mi-am trăit clipa la modul

gard de sârmă-nghimpată din prima atenția lor să se agațe în el altfel n-ai nici o șansă cu streche în ei la volanul închipuirii pe autostradă pe lângă tine autostopistule în trombă

răcoare seninul blând tăcut înfioară simțirea geana răsăritului tremură în prefirarea luminii singur călărind rotindul pământ bănuiesc în mine ascuns un instinct ancestral mă-mboldește să trec

soarele toamnei te-nvăluie blând verzi ochii tăi mă privesc ferit și ciudat de sub pălăria cochetă părul buclat cade în valuri părelnic cărunt în vara noastră mereu ne-am văzut fugare privirile