Ioan Postolache-Doljești

pe ultima zăpadă am tăiat un puigan de cireş crescut lângă un gard dintr-o cireaşă scăpată poate din ciocul unui graur motivele erau atuncea beton era destul de vânjos şi nu dădea semne de

Când mă gândesc la el îl văd pescar Tăcut, pe scăunel în aşteptare Să simtă-un zvâc în undiţă măcar, Minţindu-se că e captura mare. Din când în când verifică momeala, Cum a făcut de-o viaţă în

în forul intim sunt un tip timid un mugur de gutui cu teamă să nu-ngheţe ce zorilor le dă bineţe sub clei cu tremurări de gând e primăvară iar şi Doamne cât aş mai vrea să mă deschid la fel ca

sînt obosit după o zi de trudă și oasele îmi par fragile, ar fi cuminte să mă culc, în somn e liniște, uitare, dar mîine este ziua Lui- darul dumnezeiesc cu care e răsplătit neamul roman după

curiozitatea amice e-un drog dă dependență reacții adverse pe creier păianjen ce plasa și-o țese curiozitatea amice e-un drog pretutindeni o simți ca un smog chemări de coapse lacome de

chiar sub coșul centralei în scobitura de scârț din câteva bețe și-au făcut cuib guguștiucii pe rând clocesc ouăle parcă-s tâmplele mele clocitoare de gânduri pui vor ieși și-i vor crește din

da, în noaptea aceea cu lună am crezut, călărindu-ne în popuşoi, că noi vom fi o viaţă-mpreună... de mână ţinându-ne, ameţiţi de iubire mergeam spre şopron, s-o luăm de la capăt, unde mi-ai spus

nu știu cât știu dar știu cât nu știu și-n mersul printre lumini prea ades mă-mpiedic de mine ca de un străin și-mi vine așa nu știu cum să-l înjur dar cu bun simț doar îi zic belește băi

zece bătăi şi pendula tăcu din strigare continuând ticăitul ei monoton. - castor nebun, obraznic şi nesimţitor, cât mai ai de ronţăit la trunchiul copacului meu? gândi în timp ce-şi dă pledul de

trec norii albi prin dreptul lunii și mie-mi pare agitată îmi vine-așa nu știu deodată chiar dacă-afară este frig fereastra largă s-o deschid să strig cine bă mi-agită luna ho n-o face pe-a

oare chiar mă prefac că exist știu doar că vibrații venind din toate părțile s-au ciocnit cap în cap și amețite de drum și impact s-au materializat într-un ceva la fel de amețit și ciudat

....................... mi se prelinge toamna pe suflet şi pe trup simt iarba mea de gânduri cum o îmbracă bruma pe-ngălbenite vise târşit piciorul calcă bodogănesc sub mască măscări

Aplica de colț pâlpâie înspre zero, imaginile de pe ecran se reduc la o linie neagră tremurândă și televizorul se stinge. Cădere de tensiune îmi zic și mi-i lene să-njur. Mâțele sar de pe picioarele

cocoş fudul târcoale dând cu cucu- rigul la puicuţe de nu mă voi plimba prin rai la 90 de ani pe locul cu verdeaţă nu sub el cu inima şi-n ritmul ei aş vrea să îmi duc paşii... zâmbind la

panoplie mi-i tâmpla în care se-nfig semne mereu de-ntrebare cârlige ce-aşteaptă răspunsuri rare de tot certitudini încolo zdrenţe de gând vorbe goale clipa vine o-ntreb n-are timp de

mă cheamă cuvântul în zori duc degetul la gură să tacă și mai sus să vadă că de-abia e geana pe geană strâng ochii degeaba sub pleoapă dă năvală o lacrimă s-a rupt apa cuvântul vrea să

în hățișul de sensuri te caut ascunso mignonă cu privire de zori pe umeri înguști cu raze-n cascadă sfioasă și caldă spre mine nu știu plutești sau calci pe covor lacome brațele coapsele mele

ce-or simți alții nu știu mie-mi crează o stare ciudată îmi pare că e resemnată dar poate nu ea are în albul ei răcoros atâta candoare și eu o dihanie plină ochi de păcate învâtr pixu-ntre

al sufletului tău clopot ești dar și-al lumii cu limba ta nu fii egoist să te cânți doar pe tine pereții tăi să răsune și pentru alții tu lasă-i să-ți tragă de funii fluier suflă și cântă c-așa