noaptea muzeelor

zece bătăi şi pendula tăcu din strigare continuând ticăitul ei monoton. - castor nebun, obraznic şi nesimţitor, cât mai ai de ronţăit la trunchiul copacului meu? gândi în timp ce-şi dă pledul de pe genunchi şi se ridică din fotoliu. sprijinit cu mâna de colţul mesei bate uşurel din picioare să-alunge furnicile amorţelii, îşi îndreaptă coloana,roteşte capul şi trunchiul: - hai,gata, spectacolul s-a terminat, ca şi altădată muntele s-a scremut şi tot un şoarece a fătat... -nu-i monarhie, bădie, cu rege pe tron şi de la împuşcatul au stat alţii totuşi pe el şi s-au scremut cu zecile de ani dar n-au făcut alceva decât un rahat?... o fi şi asta un... de unde să ştiu? stinge televizorul şi hai că e noaptea muzeelor şi ai promis... pe cele din oraş le ştii pe de rost aşa că întinde-te confortabil în pat şi intră în cel pe care mereu l-ai evitat, că şi tu eşti un muzeu... aşa, lasă rugăciunea pe mai târziu şi priveşte în urmă la dunele de nisip ale secundelor vieţii duse ce-au acoperit raiul copilăriei şi câmpurile de fast şi lupte ale tinereţii, pustiu şi deşertăciune... şi totuşi, nu-i totul pierdut, mai poţi fi arheolog aşa că ia-ţi târnăcopul,lopăţica şi peria tâmplei şi răscoleşte-ţi nisipul şi-n întunericul nopţii şi singurătăţii adu-ţi la lumină în bucuria sufletului comorile pierdute... ... şi iartă-mi Doamne trufia că e doar de bravadă să-mi acopăr cu ea neputinţa şi zădărnicia... amin.