Gîndind la Eminescu

sînt obosit după o zi de trudă și oasele îmi par fragile, ar fi cuminte să mă culc, în somn e liniște, uitare, dar mîine este ziua Lui- darul dumnezeiesc cu care e răsplătit neamul roman după milenii de-ndurare. atît de ne-nsemnat mă simt încît n-am dreptul nici să-l laud nici să-l cînt, convins că e o profanare. dar mi-a-ncolțit în minte-un gînd: la El gîndind,la duhul sfînt, cuvînt să fie, scris cuvînt, Sfînta Treime-n întrupare... .......................... Adam,esența lumii, întreg,neprihănit, o sferă de cristal căzută dintru slavă să se spargă sub greu blestem primordial... și-i plin pămîntul dedesubt cu cioburi, sîntem la rîndu-ne tot cioburi pe pămînt, și,tot așa,de la-nceput de lume, ne naștem,ne-nmulțim,murim, cu dorul ne-mplinit al întregirii. ............................. în veac,din cînd în cînd, ca dar cerescu, se-adună cioburile toate, trăind plenar în cîte-un Eminescu.